legendarul Ştefan (15) ...

    ''Am întrebat pe mulţi şi mulţi m-au întrebat dacă o samă de învăţăminte folosite de bătrâni în povăţuirea tinerilor au curs, o dată cu anii, cătră noi, tocmai de la vremea măriei sale Ştefan.
      Eu altcum nu pot socoti. Aşa-s de limpezi povăţuirile şi aşa de mulţămit te afli urmându-le, că numaidecât de la măria sa au pornit.
      Ne-au spus cei vechi, că spre sfărşitul vieţii sale, măria sa Ştefan cel Mare a avut de pus la respect pe vecinul de cătră miaşănoapte, cu care avea o răfuială mai de demult.
      Încleştarea asta a fost chibzuită şi s-a desfăşurat în părţile de sus aproape de Tîrgul Siretului, iar oastea Lehiei a învăţat că mai nimerit lucru este să te afli cu moldovenii în prieteşug decât  să-i superi silindu-i la plată cu spadă şi buzdugan.
     După sfărşitul bătăliei, tinerii luptători s-au adunat, la poruncă, să ia aminte la cuvântul măriei sale Ştefan Voievod.
     Şi, în vreme ce măria sa lăuda bărbăţia acestor feciori, careva dintre ei a păşit la vedere şi, cerând a-i fi iertată cutezanţa, a întrebat:         
       -Oare ce avem de făcut pentru ca, în zilele ce vin, să fim cu adevărat vrednici de mama noastră, Moldova?
       -Ai făcut bine, cerând îndrumare, că drept şi cinstit este, cât se află omul la începutul drumurilor vieţii să cate învăţătură la cei mai vechi. După socotinţa mea, voi, cei tineri azi, puteţi năzui a fi de folos ţării, păzind poruncile cele de veac ale vieţii noastre.
       -Care-s acele porunci, mărite Doamne?
     Şi a rostit atunci Ştefan cţteva sfaturi înţelepte, şi azi vrednice de urmat:
   ''Să lucrezi cu credinţă; în lucru temeinic stă fericirea ta.''
   ''Să ştii că nu este decât o singură fericire - munca, o singură mângâiere - datoria împlinită şi o singură biruinţă - dreptatea.''
   ''Îndrăzneşte numai după ce ai chibzuit de vrei biruinţă.''
   ''Nu cerca să învingi pe alţii până ce nu te-ai biruit pe tine.''
   ''În luptă nu te avânta când nu eşti pătruns că dreptatea ţi se cuvine.''
   ''Dă bătălia când îţi convine ţie, nu când vrea duşmanul.''
   ''Nu judeca pe alţii înainte de a te fii judecat pe tine.''
   ''Nu nedreptăţi, că nedreptatea te va nimici.''
   ''Fii cumpătat în toate. Nechibzuinţa, lenevia şi lăcomia pierd omenia.''
   ''Nu strica ceea ce nu poţi face.''
   ''Nu zice: nu mă vede nimeni, pentru că la tot ce faci este de faţă ochiul cugetului şi sufletului tău.''
   ''Nu lovi în simţămintele oamenilor: mintea iartă, simţirea niciodată.''
   ''Tinere nu uita! Îndrăzneţ te naşti, înţelept te faci.''
   ''Să te mulţămeşti că poţi lupta pentru căutarea adevărului, chiar dacă nu-l găseşti repede şi întreg.''
   ''Nu uita că este mult mai greu să te împaci cu oamenii decât să te cerţi cu ei.''
   ''Să spui adevărul! Cine vrea să fie cu adevărat liber trebuie să înveţe a spune adevărul, pentru că adevărul întreg înseamnă libertate deplină.''
   ''Nu dreptatea celui tare, ci tăria celui drept să-ţi fie călăuză.''
   ''Nu eşti fericit când ai ce-ţi pofteşte inima, ci când poţi să nu doreşti ceea ce nu ai.''
   ''Nici o forţă nu-i mai mare decât tinereţea.''
   ''Este mult mai de folos să ai un pretin care să te critice decât zece care să te laude.''
   ''Omul cel mai curajos este cel căruia nu-i lipseşte răbdarea.''
   ''Adă-ţi aminte! După vorbe mari urmează fapte mici.''      
   ''Omul cel mai puternic este cel cu inima curată.''

         preluată din ''Legende''
              -''Măria sa îndrumă pe cei tineri' - George Chiper-Dinograngea

legendarul Ştefan (14) ...

    ''Bătrânii spun că Ştefan Vodă a poruncit să i se adune o ceată de şoimani bine legaţi în trupuri şi, după ce le-a vorbit părinteşte, i-a pus să se deprindă a intra în apele curgătoare, la orice ceas şi-n orice vreme.
      Văzând o dată flăcăii iştia intrănd în valurile cu gheaţă ale Siretului, popa Blîndu şi-a îngăduit a-l întreba pe măria sa, ce era de faţă, la ce-i bună treaba asta?  
       -Potrivit cu cele ajunse la urechile noastre, sultanul turcesc se pregăteşte să ne calce ţara. Şi pentru că a învăţat că vara-i greu să-l frângi pe moldovan, a hotărât săp vină iarna, la început sau la sfârşit. Urdia turcească va trebui să treacă Dumărea şi alte ape din cale, pe gheaţă ori poduri umblătoare, printre sloiuri de gheaţă. Va trebui ca, în cazul trecerii pe gheaţă, aceasta să fie spartă din loc în loc, aşa fel ca în clipa când turcimea se va afla îngrămădită, gheaţa să se rupă şi să-i legene cătră veşnicie, iar de se va face trecerea pe podeţe umblătoare, la vremea sloiurilor, înotători buni, deprinşi cu apa rece, vor trebui să se avânte în valuri şi să răstoarne podeţele întru scăparea ţării.
      Acu', eu nu ştiu dacă s-a petrecut îndată după vorbirea măriei sale cu părintele Blîndu, dar bătrânii spun că într-adevăr turcii au cercat să treacă peste Dunăre, pe podeţe plutitoare, la vremea sloiurilor şi flăcăoanii moldoveni, umblând cu nepăsare printre bolovanii de gheaţă, au răsturnat podeţele, prăvălind turcii în vâltorile Dunării şi prăpădind lămustia otomană.
      Aşa că, de n-ar fi fost prevederea Voievodului, mai mulţi ar fi fost turcii care ar fi pătruns pe pământul Moldovei, şi biruinţă contra lor, la o aşa vreme, cine ştie de s-ar fi dobândit.
      De aceea bătrânii spun că prevedere-i mama înţelepciunii şi biruinţei, treabe asta fiind la ştiinţa moldovenilor de la Ştefan cel fără asemuire.''

         preluată din ''Legende''
              -''Prevederea-i mama biruinţei'' - George Chiper-Dinograngea

legendarul Ştefan (13) ...

    ''Când am avut de învăţat meşteşugul armelor, la vremea tinereţii mele, prin şcolile noastre de ştiinţă militară, între marii conducători de oşti, ce ne-au fost arătaţi ca pildă, era şi Ştefan cel Mare.
      Ca moldovan, am cercetat mai îndeaproape viaţa de oştean a voievodului nostru şi mi-am încredinţat că pe dreptate este măria sa aşezat lângă străluciţii comandanţi de oşti din lumea întreagă.
      Legenda spune că într-o primăvară, pe la sfârşitul lui Florar, măria sa Ştefan a ţinut sfat de taină cu căpeteniile oştirii şi pârcălabii de cetăţi, în târg la Huşi, întâmplare care adevereşte chibzuinţa şi adânca înţelepciune a marelui Voievod. A avut Voievodul atunci semne că Hanul cel fioros al tătarilor de la Crîm are gând de prădăciune şi răpunere asupra Moldovei.    
      Cum ştia că întunecatul Han cată roadele pământului nostru şi fecioare pentru robire, Ştefan a purces la rânduirea treburilor aşa fel, ca la vremea strângerii bucatelor, oastea moldovană să cunoască primejdia şi îndrumările pentru stăvilire.
      Drept aceea a poftit la sine dregători de la domnie şi a poruncit să fie dată ştire cetăţilor de margină, vorniciilor şi isprăvniciilor, că peste trei zile se ţine sfat de oaste la casa din tărgul Huşilor.    
      Numaidecât, la straja a treia din noaptea acelei zile, s-o fost aprins focuri pe trei înălţimi din prejma cetăţii de  scaun şi când au izbucnit spre cer vâlvătăile, alţi balauri de flăcări s-au ridicat în lungiş şi-n curmeziş peste trupul Moldovei: tot trei, câte trei, până la hotare.
     Aşa era înţelegerea; când s-aprindea o movilă, însemna că sfatul se va ţine la scaunul din Suceava, dacă ardeau două focuri, poftirea era pentru tabăra din Vaslui, iar de izbucneau trei vâlvătăi, chemarea era pentru casa de sfat de la Huşi.    
     Luptătorii din sate erau vestiţi cu focuri şi buciume şi acum nu se folosiseră decât flăcările; când buciumaşii tăceau, oştenii nu se tulburau, ştiind tocmelile.
     Dimineaţa, la ceasul când ciocârlia conteneşte jocul în albăstrimile cerului şi pogoară la răgaz în lanuri, măria sa şi sfetnicii de însoţire s-au încălărat, luând calea Hîrlăului, unde au făcut popas în miez de zi pentru a se hodini. Un boulean de zece luni şi câţiva cocoşi  au fost trecuţi prin vetrele de jăratec, ulcioare cu ceară pe dopuri au fost suite din tainiţele unde dorm vinurile şi, în Cerdacul Rindunelelor, au stâmpărat neliniştea trupească a drumeţilor. La grajduri, caii, aşijderea erau îngrijiţi după rânduiala veche, întru alungarea ostenelii din mădulare. Căpetenii de oaste şi plugari chibzuiţi, din partea locului, au stat la dreapta măriei sale.
      Clopotele au cântat sărbătoare, iar măria sa a împărţit poveţe pentru gătirea celor de trebuinţă ceasurilor de cumpănă.
      Apoi, pe la chindie, drumeţii au strunit frâiele, săltând în şei, şi s-au tot dus spre soare-răsare, stârnind pulberea drumului.
      Când cocoşii strigau straja întâi din noapte, buzduganul măriei sale a cercat poarta casei domneşti din Vaslui. Acolo au şezut sfetnicii, faţă către faţă cu măria sa, la sfat de chibzuinţă până cătră zori. Sfinţia sa Amfilohie Şendrea avea scaunul la dreapta măriei sale.
      Au hodinit cinci ceasuri şi, scurt timp după lunecarea soarelui din crucea amiezii, au ieşit spre răsărit apucând şleahul Huşului unde s-au aflat o dată cu asfinţitul.
      Ispravnicul de Fălciu purtase grija rânduielilor şi oaspeţii măriei sale au hodinit după cuviinţă, fără tulburare.
      Deci a treia zi, la prânz, toţi cei chemaţi se aflau de faţă, şi-n casa măriei sale a început sfatul de taină; la porţi vegheau oşteni cu toiege şi suliţi.
      Măria sa a grăit:   
       -Cinstiţi pretini, aveţi la cunoştinţă că necredinciosul Han de la Crîm a pus gând vrăjmaş Moldovei, fiicelor şi fecioarelor acestui pământ, şi, pre cât am putut afla, nu peste multă vreme ne va călca hotarele şi ogoarele. Toţi ştim că tătarii sunt cât frunza şi iarba şi noi anevoie ne-am putea măsura cu dânşii. Fără chibzuinţă temeinică şi osebită pregătire, ţara rămâne primejduită. Stând aşa treaba, vă poftesc a vă rosti ce şi cum vom face pentru izbăvirea Moldovei.
      Pe chipurile tuturor s-a coborât o amurgire ca aceea care prinde copacii codrilor în preajma furtunii.
      Au vorbit pârcălabi şi vornici, comandanţi şi ispravnici arătând, fiecare după a lui ştiinţă şi pricepere, ce cred nimerit a se face.    
      Şi când a fost să rostească măria sa cuvântul, ceva rar s-o întâmplat; limba de la clopotul mare al bisericii a lovit doaga şi sunetul greu a umplut împrejurimea.
       -Vântoasă în miez de zi? Lucru osebit a băgat samă Voievodul.
      Atunci au prins deodată să-şi plece ramul copacii livezilor, oftând ascuţit la prichiciul ferestrelor, soarele şi-a ascuns faţa şi tunete năpraznice au cutremurat Firea, în vreme ce săgeţile ploii au păienjenit văzduhul.
      Măria sa a aşteptat un timp uitându-se afară; pe chipul său jucau lumini şi umbre; unele izvorând din fiinţa sa, altele din frământarea de afară.
      Clopotele au vestit că sfinţia sa episcopul Amfilohie a îngenuncheat în altar.
      Voievodul a săltat din scaun şi sfetnicii l-au urmat; la un semn, s-au aşezat s-asculte cuvântul măriei sale:
       -Tot ce-aţi grăit, pretini, este frumos şi-nţelept. Moldova poate fi mulţumită că-şi razimă fiinţa pe fii cu dragoste şi vârtute, iar duşmanii, dacă doresc, vor învăţa să se teamă. După spusele domniilor voastre, urmează să-nţelegem că ţara va fi izbăvită de urgie. Rămâne să aşezăm treaba pe temelii bune şi eu socotesc de trebuinţă a rândui aşa: pârcălăbiile de Tighina şi Cetatea Albă, cu a lor pâlcuri de oşteni, se vor închide între ziduri, cu cele de nevoie pentru două luni. Nu vor da semne că sunt acolo. Călăraşi destonici vor aştepta gata, şi când neprietenii vor călca hotarul, vor răpezi ştiinţă cătră străjile de mijloc spre a înroşi cu flăcări cerul Moldovei. Buciumaşii vor suna în trei răstimpuri, noaptea, când urechea prinde lesne depărtările. Vrăjmaşii vor fi îngăduiţi să pătrundă adânc până spre apa Prutului. În faţa lor, pedestrimea şi călăraşii tutoveni vor face hărţuială. Vasluienii şi fălticenii vor aştepta la malul de răsărit al Prutului. Orheienii şi rădăuţenii vor sta în latura dintre Valea Răutului şi Codrii Orheiului. Putnenii şi nemţenii se vor afla în câmpul dintre Tigheci şi Gura Nistrului, iar pe malul dinspre apus al Prutului vor sta la veghe vrâncenii şi sucevenii. Nici o săgeată nu se va zvârli asupra duşmanului până ce nu-şi va lua grija că mai sunt alte pâlcuri de oşteni decât cei din faţă. Când se vor ivi cele dintâi care cu bucate îndrumate spre hotar, iar hoarda va fi întreagă între dealurile Moldovei, oastea din cetăţile de margină va ieşi, tocmind stavilă de netrecut la spatele vrăjmaşilor, în calea de întoarcere. După care va vesti oştilor de pe lături să pălească năprasnic în coastele tătărimii şi, tot atunci, vasluienii şi fălticenii vor porni ca trăsnetul să zdrobească fruntea hoardei. La una ca aiasta Hanul nu gândeşte şi când îşi va da seama, nu va mai avea armată, deoarece nici un tătar nu trebuie să scape. Socot că şi domniile voastre găsiţi că aşa se cuvine a face pentru păstrarea şi slava Moldovei. 
      Cei de faţă au dat glas de mărire pentru înţeleptul Voievod şi sfatul de taină s-a mântuit cu ştiinţa că cele vorbite rămân între păreţii casei; un cuvânt rostit afară aducea căderea capului.
      Treaba făcută de Ştefan cu atâtea veacuri în urmă, cei de azi o numesc bătălie de încercuire şi, uneori, fac greşală să o socotească un nou meşteşug războinic.''

         preluată din ''Legende''
              -''Sfat de taină'' - George Chiper-Dinograngea

legendarul Ştefan (12) ...

    ''Găsindu-se în popas lângă movila Răbîiei, pe şesul Prutului de mijloc, măria sa a întrebat cum stă întrevieţuirea oamenilor din partea locului.
      I s-a adus la cunoştinţă că bătrânul Păduraru din sat de la Rîşeşti s-a tulburat în omenia lui şi a gonit pe Codin, feciorul său din sălaşul părintesc, strigând cât îl ţinea gura că nu vrea să-l mai vadă. Vorbitorul a agaogat că feciorul este crud încă şi nedeprins cu lupta vieţii.
      Era un caz rar în Moldova şi măria sa nu putea îngădui una ca aiasta.
      Drept aceea a poruncit ca îndată să fie adus moşneagul pentru sfat şi judecată.  
      Sosind la locul chibzuinţei, moşneagul a dat spre închinare, dar Vodă Ştefan l-a oprit:
       -Ai cu vreo douăzeci şi cinci de ani mai mult decât mine şi închinarea se cuvine a fi adusă vieţii trăite cu fapte cinstite.
       -Să ne trăieşti, măria ta!
       -Oi trăi cum oi putea, cât Moldova mă va vrea. Da' ia spune-mi: ai un fecior ori ba?
       -Am ... da' nu-l mai am.
       -Cum vine treaba asta? A plecat din lumea văzută ori s-a dus cu toamna şi-l aşteptăm cu primăvara?
       -A făcut aripi şi l-am trimis să zboare, să mai aibă şi el grija mea.
       -Îi sunt de ajuns aripile ori mai are trebuinţă de ceva?
       -După socotinţa mea, nu-i mai este nevoie de nimic.
       -Ţi-i fecior bun?
       -Bun, cum nu!
       -Câţi ani poartă?
       -Cinsprezece în capăt.
       -Vezi căruţa ceea?
       -O văd!
       -Ai putea să-mi spui de ce roatele cele noi, tinere, sunt în căruţă, în loc să fie cele vechi, şi de ce căluţul cel tânăr este la paştie, iar cel bătrân la hulube?
      -Pentru că roatele cele nouă n-au încă cerc pe dânsele, iar căluţul nu ştie încă rânduiala drumului cum se cade.
      -Vrasăzică, sunt roate, cele noi, dar încă nu după cuviinţă, iar căluţul poate trage, dar mai are de învăţat rânduiala drumului?
      -De bună seamă, aşa-i, măria ta.
      -Şi până la vremea când roatele noi or fi cum trebuie, cele vechi le poartă, iar cât timp căluţul cel tânăr nu are învăţătură de-ajuns, nu-i pus la hulube, aşa-i?
      -Întocmai, măria ta.
      -Aşijderea şi cu feciorul domniei tale este. Are aripi, cum ai zis, dar nedeprinse să zboare singure încă şi este de trebuinţă să meragă lângă cel deprins. Ce spui?
      -Că drept a grăit măria ta şi eu, făgăduind îndreptarea nechibzuinţei, cer izbăvire.
      -Amin şi Moldovei slavă, a încheiat măria sa.''

         preluată din ''Legende''
              -''Roatele vechi duc pe cele nouă'' - George Chiper-Dinograngea

legendarul Ştefan (11) ...

    ''Doi fraţi certându-se de la un copac, au ajuns la ispravnic, pentru judeţ.
      Cum şedeau ei, împungându-se din cuvinte, în faţa ispravnicului, numa' ce soseşte Vodă Ştefan.
      C-aşa era măria sa;  unde nu gândeai, acolo îl aflai, dorind a cunoaşte vânturile ce clatină inima supuşilor săi.
       -Care-i of-ul ce v-a mânat aici, plăieşilor? a binevoit să întrebe măria sa.
       -De la părintele nostru, a înjghebat glas cel mai vârstnic, ne-a rămas răzăşia pe din două şi când ne-am hotărnicit-o, între noi, pe răzor, s-a nimerit nucul cel vechi, mândria neamului nostru. Eu am socotit că-i frumos şi bine să-l păstrăm, ca nişte oameni cuminţi ce ne aflăm, şi fratele meu s-a învoit la aceasta. Însă, după un răstimp, s-a întors cu gând potrivnic şi a doborât copacul ducându-l în sălaşul său. Cu asta a călcat învoiala şi a făcut de ocară sămânţa noastră care, din tată în fiu, s-a arătat chibzuită în rosturile vieţii. Am cătat sfta şi învoială, dar n-am aflat. Acu' ne bucurăm, c-am ajuns la cântarul cel fără de greş al măriei tale de la care aşteptăm judeţ şi îndreptare.
      Măria sa a privit cătră cel mai tânăr dar el n-a săltat ochii.      
       -Şi vreţi voi să vă fiu eu jedecător?
       -Binecuvântată fie clipa aceasta!
       -Fratele mai mare a grăit drept?
       -Drept, măria ta!
       -Şi pentru ce ai călcat înţelegerea?
       -Din uşurătate şi nechibzuinţă!
       -Ce ai de gând?
       -Să pun alt nuc în acel loc şi să-l îngrijesc să crească.
       -Ai gând ispăşitor, dar nu-i întreg.
       -Aştept îndrumare spre desăvârşire de la judeţul luminat al măriei tale.
       -Pentru nucul doborât ai să sădeşti o sută de nuci, pe care, cu mâna ta, să-i îngrijeşti să crească aşa fel ca nici unul să nu tânjească. La din contra, vei fi scurtat fără alt judeţ. Am poruncit aşa, deoarece noi, oamenii, trebuie să avem grijă şi respect osebit pentru copaci, că ei stau veşnic în ajutorul vieţii noastre, iar cine nu ţine la copaci, la viaţa sa nu ţine.
      Şi le-a spus apoi Voievodul vorbe înţelepte, pentru a-i îndruma pe calea binelui, până la sfărşitul vieţii:
       -Aşijderea cu fratele şi semenii tăi, să caţi a trăi după pilda copacilor din livezi şi codri, care se sprijină unii pe alţii şi furtunile nu-i pot doborâ. Un popor nu ar putea trăi, dacă fiii săi nu ar fi una, la bine şi la rău. La vreme de răgaz, copacii stau în linişte, ca toţi, deopotrivă să primească lumină şi căldură de la soare, iar pe timp de vijelie cei tineri ne se frâng pentru că se sprijină pe eci vârstnici. Voi luaţi aminte şi învăţaţi de la copaci cît de mare preţ are frăţietatea şi dragostea cătră vecin. Numai aşa veţi arăta că sunteţi feciori buni ai Moldovei.''

         preluată din ''Legende''
              -''Învăţaţi de la copaci'' - George Chiper-Dinograngea

legendarul Ştefan (10) ...

    ''Prin preajma satului Grumăzeşti s-a încleştat cândva oştirea măriei sale Ştefan cu o urdie turcească care se bulucea spre Cetatea Neamţului cu gând de răpunere.
      Treaba era parşivă. Turcii, mai numeroşi de cinci ori ca moldovenii, trebuiau să fie opriţi şi înturnaţi din cale. Luptători destui nu erau şi nici timp pentru strâns.  
      Voievodul şi-a rânduit oştirea în grupuri de atac, la coastă şi din urmă, iar în faţă a pus moşnegi încălăraţi să facă harţă.
      A poruncit ca bătălia să se dea în răstimpuri şi fulgerător.
      Ca totdeauna, moldovenii au îndeplinit întocmai poruncile lui Vodă şi toată ziulica au doborât turci cu duiumul.
      Cădeau şi pământenii, da' unde era adormit de veci un moldovean, numaidecât se aflau în preajmă-i zece-cinsprezece otomani.     
      Se pleca soarele asupra munţilor când i s-a raportat măriei sale căderea fulgerată a căpitanului Secară, cel mai destoinic luptător al zilei, ridicat de prin părţile Cracăului, la o zvârlitură de băţ şi o fugă de cal de locul bătăliei.
       -Şi cum stă cumpăna luptei acolo?
       -Cât a fost Secară în picioare, atârna cu priinţă încoace, da'acu' ne cam lasă.
       -Rămâi în locul meu. Eu trebuie să ţin sus spada lui Secară.
       -Cred că locul acela-i plin de primejdii, măria ta.
       -Aşa-i, pentru că acolo se hotărăşte soarta bătăliei de azi.
       -Este cea mai mare vâltoare, măria ta: lasă-mă pe mine să-l răzbun pe Secară.
       -Şi eu sunt cel mai mare între oşteni, şi drept şi cinstit lucru este că cel mai mare la bine să fie tot cel mai mare şi la vreme de cumpănă, unde-i primejdia cea mai mare.
      Voievodul s-a avântat în locul unde se răriseră voinicii şi prin căderea căpitanului Secară turcul ar fi putut birui.
      Iar dacă ar fi biruit într-acel loc, ar fi ieşit la drumul Ozanei şi oprelişte până la cetate n-ar fi întâlnit.
      Cum a prins spada măriei sale să culce otomani, oştenii şi-au îndoit puterile şi curajul şi numai după două ceasuri turcii s-au întors, bulucindu-se spre Iazul Miresii.
      Acolo, între sălcii, aşteptau suliţarii care i-au împuns şi prăvălit în ape şi mâluri.
      La căderea serii, turcii rămaşi au săltat flamura albă cerând izbăvire şi pace.''

         preluată din ''Legende''
              -''Unde-i primejdie, acolo-i voievodul '' - George Chiper-Dinograngea

legendarul Ştefan (9) ...

             ''Încă de pe vremea lui Alexandru Muşatin cel Bun, avea fiinţă prisaca domnească de la Bohotin, loc însorit, între păduri şi livezi, lângă şleahul cel mare care duce de la Iaşi la Galaţi, pe valea Prutului.
               Bătrânii bohotineni spun că aflându-se Ştefan cel Mare în cercetarea vrerilor norodului din acea latură a Moldovei, au ieşit prisăcarii la cinstitul judeţ al măriei sale, jeluindu-se că unul a furat un stup.
       -Unde se află furul? a binevoit să întrebe măria sa.
       -De faţă, slăvite Doamne! a slobozit răspuns făptuitorul.
       -Grăiesc drept stuparii?
       -Drept.
       -Şi cum de ai cutezat să furi sub domnia mea?
       -De amar şi nevoie, măria ta!
       -Ce fel ?
       -Soţia mea a căpătat stricăciune şi neputinţă în mădulare. Cei vechi m-o sfătuit s-o înţepe cu venin albinele întru tămăduire; câte douăzeci la trei zile, iar eu albine n-aveam şi altcum nu găseam.
       -Adevărat grăieşte ori ba, oameni buni?
       -Adevărul curat, măria ta.
       -Dacă aşa stă treaba, să fie iertat, că amarul vieţii l-a silit să se nelegiuiască.''

         preluată din ''Legende''
              -''Dreptate pentru nevoieşul cel cinstit'' - George Chiper-Dinograngea

legendarul Ştefan (8) ...

              ''Cel care a luminat, peste veacuri, istoria Moldovei cu strălucirea spadei sale, a fost, de copil, un iscusit împărţitor de dreptate, spun bătrânii.
                 În vremea copilăriei lui Ştefan cel Mare, un plugar se zbătea în mare lipsă şi nevoie părălească.
                Suceşte el, învârteşte să scape de sărăcie cât de cât, dar în zadar, nevoile se ţin de dânsul ca scaiul de câne, şi izbăvire nu află.
                Dacă vede că nu-i nici un chip, merge la un hangiu şi-l roagă să-i împrumute o sută de galbeni care, la vremea aceea, erau parale nu şagă.  
               Hangiul stă pe gânduri ce stă şi  sfârşeşte prin a-l împrumuta. Însă, ca negustor ce era, îi pune o condiţie, anume că, dacă la sorocul stabilit pentru întoarcerea banilor, plugarul nu-i va aduce cei o sută de galbeni, îi va da o oca de carne din trupul său.
               Strâns în chingile nevoii, săteanul se învoieşte la acest târg sălbatic, ia părăluţele şi se duce în treaba lui.
               Cum se ştie din bătrâni, dracul nu face mânăstiri, şi omul nostru n-a izbutit să adârvărească banii la plinirea sorocului.
               Hangiul atât a aşteptat. Cu privirile lucind de lăcomie s-a dus la plugar şi i-a cerut ocaua de carne din trupul său, după învoială. 
               Ce să facă bietul sătean? Să lase pe hangiu să-i taie ocaua de carne din trupul său, treabă greu de răbdat, ş-apoi, dacă se stinge el, ce fac băieţii fără tată?     
       -Ştii ce! Hai la judecător. Şi dacă a spune el că-i cu dreptate să-mi sfărteci trupul, pentru că nevoia m-a silit să nu-mi ţin făgăduiala, aşa să fie.
       -Mergem! s-a învoit, bucuros, hangiul.
       -Au prins ei a colinda pe la judecători, care de care mai aşezaţi, dar toţi au dat acelaşi răspuns.
       -Aşa a fost învoiala, trebuie să o respectaţi.
               Cu inima ca păcura, săteanul cere hangiului să meargă la înalta judecată a lui Vodă, încredinţat că stăpânul cel mare îi va face dreptate.
               Şi iată-i porniţi spre cetatea de scaun a Sucevei, fiecare cu credinţa că el va ieşi biruitor.
               Cum mergeau ei, înfăşuraţi în gânduri, iaca trec pe lângă o dumbravă, în cornul căreia se juca o ceată de copii.
               Ogoarele erau scăldate în lumină tulburătoare. Prin ierburi mişunau popoare de gângănii şi-n sălcii suspinau privighetori.
               În depărtările cerului de sineală, odihneau nouraşi albi; peste tinderi era tihnă şi pace.
               Când s-au apropiat de copii, au băgat samă că băieţii  fac ceva aparte, Toţi şedeau cu căciulele în mână, fiind cu luareaminte la un băieţandru cu plete castanii şi ochi albaştri care, aşezat pe o căpiţă de iarbă cosită, fşcea judecata neînţelegerilor dintre pretinii de zburdălnicie.
               S-au oprit şi au ascultat. Copiii nu s-au tulburat, ci au urmat judeţul lor.
               Săteanului i-a plăcut, cum nu se mai poate, înţelepciunea copilului judecător care nu era altul decât Ştefan, ajuns mai târziu, cel Mare.
               Şi ce-i vine în gând plugarului! Hai să-i istorisească micului judecător năcazul vieţii sale.
              După ce l-a ascultat, împoncişând sprâncenele, Ştefan le-a zis:
       -Mergeţi acolo unde aţi pornit şi, de nu vă va fi după plac judecata, atunci cereţi să fiu chemat eu, spre a vă judeca să fiţi mulţumiţi.
              Au mers cei doi la Domnie şi aici au căpătat răspunsul ca şi de la ceilalţi judecători.
              Văzând treaba asta, plugarul a rugat pe Domn să se milostivească, iertând îndrăzneala, şi să-l cheme pe micul judecător care cu vrednicie şi dreptate aşeza treaba între copiii de la dumbravă.
              Măria sa, Domnul, s-a mirat de spusele omului, fără umbră de năduf şi a poruncit să fie adus copilul cel înţelept, care îndată s-a înfăţişat.
              De faţă cu măria sa, Ştefan le-a dat îndemn celor doi să arate din nou cum stă vorba dintre ei, apoi chibzuind câteva clipe, a zis:
        -Jupâne hangiu! cu taote că n-ai ostenit greu pentru galbenii daţi dumnealui, învoiala-i învoială şi dreptatea-i de partea domniei tale.
              Hangiul s-a luminat, în vreme ce Ştefan a adăugat:
        -Scoate cuţitul şi taie ocaua de carne din pulpa datornicului; dar să tai tocmai o oca, nici mai mult nici mai puţin, auzi? Că dacă tai un dram mai mult, faci nedreptate omului acestuia, iar dacă tai mai puţin, nedrept este pentru domnia-ta şi judecata noastră fără folos. Şi, apoi, ia aminte: pedeapsa pentru greşeală este spânzurătoarea.
             Când a auzit hangiul aşa judecată, a îngălbenit şi, lăsându-se păgubaş, a strigat că nu mai vrea carne ci banii, iar săteanul s-a închinat, mulţumit de aşa judeţ zicând:
        -Să trăieşti, mărite judecător!''

         preluată din ''Legende''
              -''Copilul Ştefan cântăreşte faptele cu înţelepciune'' - George Chiper-Dinograngea

legendarul Ştefan (7) ...

               ''Au fost vremi când ţara Moldovei era jinduită de vrăjmaşi pentru dulceaţa bucatelor sale şi, când simţeau că buzduganul şi sabia ţării nu sunt pe mâini vrednice, neprietenii călcau hotarul, semănau umilinţă şi moarte-n sălaşuri, pârjoleau ţinuturi şi se înturnau, ducând roadele pământului în care trase de moldoveni ruşinaţi în robie.  
                Ori de câte ori găsea măria sa vreo treabă nelalocul ei pedeapsa cumplit pe cei căzuţi în greşeală.
                Se spune că vestind iscoadele primejdie mare de cătră răsărit, s-au aprins focurile pe creste şi au sunat străjerii din buciume, în răstimpurile celor trei străji ale nopţii. Asta însemna că primejdia era, pe cât de mare, pe atât de aproape.
                La adăvăsitul* grânelor, hoardele tătărăşti aveau să tăbărască asupra ţării cu gând de jaf şi răpunere.
                Plugărimea luptătoare s-a grăbit către locul de tabără şi, în scurt timp, a stat faţă către faţă cu măria sa. 
       -Care n-are unelte pentru război, după cuviinţă, să păşească la vedere! a poruncit măria sa.
                Şi au ieşit o samă de flăcăi, şi mai vârstnici, puţini. 
       -Tu de ce n-ai ghioagă?
       -Când am auzit chemarea buciumului, osteneam pe câmp şi zorit să sosesc la vreme, n-am trecut pe acasă să-mi iau nestrujita.
       -La care strajă din noapte ai auzit sunând?
       -La a doua.
       -Cum erai pe câmp la acel ceas din miezul nopţii?
       -La păşunat  vitele.
       -Ţie unde-ţi este suliţa?
       -S-o frânt la Soci, măria ta, şi n-apucasem s-o înnoiesc, la ceasul când au zbucnit focurile.
       -Cum de ai venit fără arc, Costane?
       -Mărite Doamne, nu-l aveam cu mine în codru, şi răgaz să mă abat pe la sălaş n-a fost.         
       -Unde ţi-i spada, Miroane?
       -Am prăpădit-o, o dată cu ochiul, la Rahova, măria ta.
                 Şi aşa i-a cercetat pe toţi cei ieşiţi, apoi s-a întors cătră oaste:
       -Este oare vrednic şi credincios ţării cel care pleacă să bată război fără armă?
       -Nevrednic este! i-a întors cuvânt oastea.
       -Poate să-i ardă sufletul pentru Moldova celui care merge s-o apere lăsând arcul acasă? 
       -De bună samă că-i păcătos!
       -Nevrednicii ce au a spune?
       -Scăparea şi mântuirea noastră, la înfricoşatul judeţ şi îndurarea măriei tale.
       -Oşteanul care pleacă fără scule să nimicească duşmanul, s-arată ori nevrednic ori cu nechibzuinţă pentru Moldova; de dânsul nu-i trebuinţă, pentru că Moldova nu-şi poate răzăma fiinţa în veac pe nevrednici şi mişei. Să fie scurtaţi toţi, afară de Miron care şi-a dat ochiul la Rahova pentru viaţa luminată a Moldovei.''

         preluată din ''Legende''
              -''Cum se arată credinţa pentru ţară'' - George Chiper-Dinograngea

legendarul Ştefan (6) ...

               ''Odată, măria sa Ştefan sin Bogdan Muşatin a făcut înfricoşat judeţ la margina drumului.
                 La vremea aceea galopa alaiul măriei sale, de la Suceava la Vaslui, pe drumul Romanului.
                 Cam prin dreptul Poenarilor a ieşit înaintea gărzii din frunte o muiere, poftind să se înfăţişeze cu lăcrămaţie înaintea măriei sale.
                 Căpetenia avangărzii a stropşit-o să se ferească din cale, că măria sa n-are răgaz pentru aşa treabă.
                 Însă ochiul de vultur al Voievodului zărise mâinile femeii care cerea îngăduinţă pentru strigarea durerii şi, strunind armăsarul, a repezit poruncă sa se plinească vrerea sătencii.  
       -Pas, la măria sa! i s-a poruncit.
                 Săteanca s-a apropiat, frecându-şi mâinile, şi-a grăit:
       -Mărite Doamne! Cu negură pe inimă, mă plec la luminata faţă a măriei tale şi lăcrămez că ieri noapte ni-o fost furaţi boii din ocol.
                 Măria sa a încruntat sprânceana!
       -S-a petrecut aşa ticăloşie în domnia mea?
       -Petrecut, măria ta!
       -Mai marii satului, şoltuzul şi pârgarii să fie poftiţi a da samă!
                 Şi cât săteanca a răspuns măriei sale cum stă cu sănătatea pruncilor şi rodirea câmpului, porunca a fost plinită.
       -Drept este că s-au furat boii femeii?
       -Drept, măria ta.
       -Şi domniile voastre aţi îngăduit aşa nelegiuire, în Moldova, sub domnia mea?
       -Fără ştiinţa noastră s-o tâmplat, mărite Doamne!
       -Aţi prins furii?
       -Nu, da' tragem nădejde.
       -Este la ştiinţa domniilor voastre că unde nu-i stăpân cu virtute, acolo pătrunde tâlharul?
       -Ştim, măria ta!
       -Aţi privegheat cum se cuvine să nu se abată primejdie asupra vieţii şi avutului semenilor noştri?
       -După socotinţa noastră, ne-am ostenit întru aceasta.
       -Atunci cum de s-a petrecut aşa ispravă care face Moldova de ocară?
       -Nu-i la înţelegerea noastră, mărite Doamne, şi aşteptăm izbăvire de la dreptul judeţ şi mila măriei tale.
       -Căpitanul Sava Ghindă, cu douăzeci de voinici, va face aşteptare unde ne găsim. De-or fi aflaţi furii vor fi purtaţi la Vaslui să dea samă în faţa Divanului, iar de nu, mâne-zi, la chindie - pentru că n-aţi vegheat după cuviinţă şi aţi ruşinat ţara - vor atârna trupurile voastre de crengile plopului. Iară femeii i se vor întoarce boi din staulele domneşti de la grajduri.
                 Furii nu s-au aflat şi, la ceasul vecerniei din ziua a doua, judeţul măriei sale a fost întocmai desăvârşit.''

         preluată din ''Legende''
              -''Judeţ la margina drumului'' - George Chiper-Dinograngea

legendarul Ştefan (5) ...

               ''Cică măria sa Ştefan, părintele Moldovei fără atârnare, când bătea hăţaşul pădurilor de la Suceava cătră Tabăra din Vaslui, făcea popas şi aici.
                 Erau la plăcerea măriei saleşi vânaţurile ''armaş'' - care se fac mai bune cu cât trec anii peste chimniţele în care se află - şi nişte sprâncene îmbinate, purtate de un diavol de fată, care, zâmbind, îi înflorea unele ceasuri din frământata viaţă a măriei sale.
                 Drept aceea a adus măria sa, la colinele iestea, un sas priceput la vinaţuri şi i-a dat în grijă podgoria.
                 Numele acelui papistaş fiind Gutnar, cu trecerea vremii, moldovenii l-au înţelenit în graiul lor, Cotnar, iar muntelui ista mic, lângă care a ieşit în calea măriei sale ispita cu ochi de tăciune, i-a rămas numele Cătălina, cum o chema pe fată.''

         preluată din ''Legende''
              -''Cotnarul şi Cătălina'' - George Chiper-Dinograngea

legendarul Ştefan (4) ...

              ''Spun amintirile că, într-o bună zi, străjile au vestit primejdie iscată către Soare -amiază;  urdia* turcească pătrunsese, dinspre Chilia, în codrii Tigheciului şi năzuia spre târgul Huşilor, unde măria sa avea casă de sfat.

                Acolo, unde se afla şi impunătoarea biserică zidită de el, chibzuia cu pârcălabii cetăţilor şi căpeteniile de oşti, la ceasuri de grea cumpănă pentru ţara Moldovei.

               Ştefan Vodă a cântărit că la aşa îndrăzneală se cuvine cu sabie şi buzdugan mânuite de oşteni intrales. Drept aceea , după ce a slobozit porunca tutovenilor să treacă Prutul, mai jos de Oancea  şi să-i pălească pe turci în coasta şi din urmă, a luat cu sine vreo mie de fălcieni din codri, pierzanie pentru duşmani.

               O zi şi jumătate a fost destul ca nici un vrăjmaş necredincios să nu mai sufle; mult peste zece mii de turci au rămas hrana sălbăticiunilor pădurii şi îngrăşământ pământului.

               În iureşul bătăliei, măria sa a băgat samă că pedestraşul Sofronie din Fundătura s-arată ca cel mai aprig doborâtor de turci şi de aceea, odată treaba războiului sfârşita cu bine, la întoarcere, oastea s-a abătut la Fundătura Pihneştilor.

               Acolo, la porunca măriei sale, au fost trecuţi prin dogoarea vetrelor de jăratec bouleni şi batali, şi-n frigărui au sfârâit găinuţe şi hulubi cu nemiluita. Şi pe când oştenii îşi dezmorţeau trupurile în ierburile mirositoare ale livezilor, din chimniţe amurgite, au fost trase la vedere balerci cu licoare rubinie. Au sunat bucium, s-au înfiorat strune, şi oştenii au ospătat laolaltă cu măria sa în umbra nucilor.

               Într-un răstimp al praznicului, măria sa a poftit pe Sofronie lângă sine şi, lăudându-i vrednicia, i-a legat la brâu spade de pârcălab al cetăţii Crăciuna, grăind:

      -Pe credinţa şi virtutea ta şi a neamului tău se razimă viaţa Moldovei, care nu-i a mea, nici a voastră, ci a fiilor feciorilor noştri. Lor li se cuvine să le-o dăm mai mândră de cum am primit-o de la străbuni. Pentru aceasta se cuvine a da glas inimii şi cugetului nostru strigând: celui vrednic şi bun, mărire şi cinste.

               Oştenii au dat chiot cuviincios, iar sătenii, cu mic cu mare, au săltat pahare, grăind:
      -Să ne trăieşti, măria ta! ''

 * urdia=oaste

    preluată din ''Legende''
              -''Din oştean de rând, mare comandant de cetate'' - George Chiper-Dinograngea

legendarul Ştefan (3) ...

               ''Trăia pe vremea aceea în coasta Romanului un boier.
                 Cu clăcaşii prea hapsân nu era, dar în casa lui se făceau toate după cuvântul său.
                 Şi avea boierul o fată, trandafir scăldat în soare. Ţineau la ea părinţii ca la ochii din cap.
                 Între lucrătorii de pe moşie se afla şi un clăcaş căruia stăpânul îi botezase un băiet cu numele Miron.
                 Pentru a-şi mai potoli dorinţa neîmplinită de a fi avut un băiet, boierul a încuviinţat ca Miron să stea mai mult în casa sa. 
                 Cam de o sama fiind, copiii s-au dat în prieteşug, şi-ţi era mai mare dragul să-i vezi jucându-se în livadă ori zburdând pe malul Siretului.
                 Au trecut anii. Copiii s-au mărit. Boierul a vrut să-i despartă, dar viaţa s-a împotrivit la treaba asta.
                 Fata a umblat la târguri depărtate să înveţe meşteşugul cântecului şi purtarea în lume. Era doar fiică de boier şi trebuia să se deprindă cu cele ale rangului.
                 Dar când sosea vremea întoarcerii, viaţa ei înflorea alături de Miron. Şi doar băietul nu mai venea pe la curte decât când îl chema naşa, rugată de fată; ş-apoi la ce-ar fi lăsate fâneţele şi dumbrăvile?
                 Copiii au ajuns la vremea tinereţii când îndrăzneala-i totul şi simţurile lege.
                 Şi numa' s-o trezit boierul că fata îşi cată treabă în sat şi se duce la una, Leana Hulpii, unde se întâlneşte cu finul Miron, lucru care foarte l-o nemulţămit, ş-o pornit judecată aspră asupra fetei şi nevestei.     
                 Dar şi-a dat târziu samă că treaba-i ajunsă acolo, de unde nu-i drum decât înainte.
                 Tinerii au mărturisit logodna între florile grădinii şi boierul a cerut isprăvniciei izgonirea lui Miron, nelegiuit fin, la cetatea Hotinului, iar pe fată a hotărât s-o închidă în mânăstire pentru pocăinţă.
                  Ispravnicul s-a mirat de aşa întâmplare şi a dorit să-i fie înfăţişaţi tinerii, lucru ce s-a desăvârşit fără zăbavă.
                  Dar cum se petrec trebile vieţii, că nu se plineşte totdeauna vrerea omului, iată că, în vreme ce ispravnicul cântărea spusele tinerilor, şi-i arăta lui Miron păcatul ce a săvârşit, fiind finul, prin părinţi, al iubitei sale, s-a născut alergătură în ograda Isprăvniciei, s-au auzit sunând scări de călăraş şi uşa s-a dat lăturilor să păşească măria sa, Ştefan Voievod.
       -Cu necaz ori fără, stau tinerii la judeţ? s-a milostivit a se interesa Vodă.
       -Cu, măria ta.
       -Păcat greu, ori neascultare au săvârşit?
       -Călcare de rânduieli străbune; feciorul acesta de clăcaş a luat cu necinste fetia odraslei boierului Miron, de care-i botezat, şi boierul cere izgonirea păcătosului la Hotin, iar pentru fată surghiun la mânăstire a hotărât.
       -Şi domnia ta ce ai de gând?
       -Să trec fapta luminatului judeţ al măriei tale.
                  Voievodul a cătat privirile flăcăului.
       -Ai călcat rânduiala şi cinstea, au ba?
       -Întâi ne-am logodit, măria ta.
       -Cine a îngăduit asta?
       -Am ascultat chemarea inimilor noastre, a suspinat fata.
       -Cui datoraţi supunere şi respect - inimilor, numai lor?
       -Părinţilor şi rânduielilor strămoşeşti, a răspuns băietul.
       -Credeţi în chibzuinţa şi înţelepciunea celor trecuţi de mijlocul vieţii?
       -Avem respect şi credinţă pentru dânsele, a rosit fata.
       -Atunci?
       -Viaţa a fost mai tare ca înţelepciune şi credinţa noastră şi ne rugăm de iertare şi pentru binecuvântarea Domnului nostru.
                 Măria sa a rămas în chibzuinţă cu sine un răstimp, apoi a glăsuit:
       -Pe dragoste şi credinţă este clădită viaţa oamenilor, de la începuturile lumii şi de nu ar fi aşa lumea ar pieri. Voi aţi greşit, dând ascultare numai dragostei voastre şi nesocotind dragostea părinţilor cătră voi. Noi, iertăm, dezlegăm şi hotărâm: Miron va primi răzăşie lângă boierul tată, din moşia Domniei şi va rămâne unit cu fata sub binecuvântarea noastră, întru tăria şi creşterea Moldovei. Isprăvnicia va da ştiinţă norodului că am hotărât aşa deoarece în Moldova boieria o dă nu numai naşterea, cât mai ales munca, dragostea şi credinţa în biruinţa vieţii.
                 Tinerii au plecat atunci genunchii şi au primit încuviinţarea şi binecuvântarea părintelui Moldovei, Ştefan cel Mare întru toate orânduitor.''

         preluată din ''Legende''
              -''Măria sa aşază trebi ale inimii supuşilor'' - George Chiper-Dinograngea

legendarul Ştefan (2) ...

             ''Spuneau şi spun bătrânii că aflându-se măria sa în cercetarea vieţii supuşilor, în nişte locuri cu susur de ape, păduri în prejmă şi dumbrăvi, a băgat de samă că un fag de margină, care avea loc bun în inima măriei sale, nu se mai află la piciorul colinei.
               La dorinţa Voievodului s-a fost aflat făptuitorul lipsei, şi l-au poftit la judeţul* măriei sale.
    -Ai ucis copacul, au ba?
    -Nu tăgăduiesc, luminate Doamne!
    -După câte văd, eşti un om al locurilor!
    -Înfrăţit cu iarba şi codrul, măria ta!
    -Atunci cum de n-ai aflat că fagul măreţ a potolit zăduful şi sfârşeala din trupurile noastre, după crunte încercări războinice?
    -Ba am avut ştiinţă!
    -Şi l-ai ucis!
    -Cu nevoinţă am săvârşit aceasta.
    -Ai cutezat să cunoşti mânia noastră?
    -Am crezut în dragostea pentru plugari şi dreptul judeţ al măriei tale.
    -Cum?
    -Era omăt cât gardurile, mărite Doamne. După cinci săptămâni de viforniţă cumplită s-o aşezat ger năprasnic.
     Rămăsesem fără scânteie în vatră şi celo opt feciori ai mei li se împuţina căldura în trupuri şi li se seca inima. Am şezut şi m-am chibzuit. Din pragul meu nu se vedea decât vârful fagului. Am înşfăcat toporul, am luat în piept năprasna şi m-am dus de am pălit copacul, dihocându-l. Am încălzit băieţii, să crească braţe tari şi inimi curate, la îndemâna stăpânirii, pentru apărarea codrilor şi ogoarelor noastre.   
    -Şi feciorii?
    -Sunt sănătoşi. Trei aşteaptă ceasul când vor fi învredniciţi cu înţeleapta poruncă a măriei tale, în slujba ţării, iar lângă cioata bătrânului, băieţii au sădit un fag tînăr. Creşte odată cu dânşii; din dragostea şi grija lor, c-aşa-i roata vieţii. 
    -Ispravnicul locului va căta adevărul şi de va fi cum ai spus, vei fi iertat, deoarece ai ucis un copac drag nouă, pentru a păstra viaţa a opt feciori scumpi Moldovei; de nu va fi aşa, te va scurta.
             Numai la trei zile, călăreţii isprăvniciei de la apa Siretului de mijloc au grăit către măria sa că omul rostise adevărul.''

*judeţul=judecată

         preluată din ''Legende''
              -''Fagul măriei sale'' - George Chiper-Dinograngea

legendarul Ştefan (1) ...

          ''După câte se cunosc, pe urma lui Alexandru Muşatin, cel Bun, au rămas coborâtori legiuiţi şi feciori zămisliţi în vremea preumblărilor măriei sale pe meleagurile Moldovei.  
           Dintre cei a căror înfiripare o priveghiaseră florile, Bogdan a apucat domnia Moldovei după ce nepotul Alixăndrel şi fratele Petru Aron au găsit că-i mai nimerit să fugă în Lehia şi la unguri decât să cerce fierul ascuţit al lui Bogdan, suit spre scaunul de la Suceava, din virtute răzăşească hultuită cu os domnesc.
           Însă mai înainte de a se aşeza în jilţul cu cap de bour al Sucevei, Bogdan a cutreierat pământul Moldovei, ca să-i cunoască locurile şi să înveţe cetitul în viaţa şi firea oamenilor. 
           Şi, iaca, într-o zi aflându-se măria sa la Târgul Trotuşului, unde se schimbau vitele  prăsite în lungul şi latul codrilor merei şi se vindeau producte, zăreşte într-o căruţă cu cai împletoşaţi un trandafir de fată.
    -A domniei tale e fecioara, moşule? a strunit armăsarul coconul.
    -A noastră, domnule, să ne fie sănătoasă.
    -Din care sătucean ai coborât?
    -Întracoace am suit de la Borzeşti.
           Feciorul Muşatinului vorbea cu răzeşul, dar ochii i se lipiseră de fată; privirea ei, apă cu stele ce ard în adâncuri şi fiinţa ei măr domnesc în pârgă  îi învăluiseră inima fără cruţare.
           C-aşa-i în viaţă.Treci prin grădini pline cu flori şi parcă nici nu le vezi şi numai, odată, de lângă o cărăruie, îţi fură sufletul una şi te leagă fără putinţă de scăpare.
           Ce să mai lungim vorba! Feciorul domnesc a poftit şi numaidecât i s-a îngăduit a urma căruţa la Borzeşti, unde a cerut să-i fie fata tovarăşă de viaţă.
           Părinţii ar mai fi stat în cumpănă, dar Oltea s-a lipit de braţul feciorului şi aşa s-a făcut nunta spre mulţămirea răzăşimii de la pa Trotuşului.    
           Gustând o vreme dulceaţa dezmierdărilor, aici la Borzeşti, Oltea a prins urmaş subt cingătoare, iar la sorocul celor nouă luni l-a înfăţişat soarelui pe Ştefan; nepot drept de răzeş, aprig şi înţelept; nepot drept mocanilor, tari şi răbdători, de la izvoarele Oltului, strănepot Muşatinului cel Bun.
          Ştefan, care avea să fie într-o bună zi cel Mare, a petrecut anii cei fragezi în lunca şi sub cetina Borzeştilor.
          Clocotirea apelor din Trotuş şi tăria stejarilor de alături i-au hrănit fiinţa cu voinicie şi virtute.       
          Traiul cumpătat ţi cântarul cel fără de greş al inimii curate de răzeş i-au sădit înţelepciune în cuget şi dragoste în faptă.
          Aşa să ştii, domnia ta, că pentru aceasta se afla copilul Ştefan sin* Bogdan Muşatin, cu tovarăşii săi de joacă, lângă stejarul din Borzeşti, când uciderea copilului de săgeţilor barbarilor - lucru pe care nu l-a uitat nicodată: biserica pe care o vedem şi astăzi.
          Prietinul meu, Alexa Buhan, socotea că Ştefan a fost un dar pe care viaţa l-a făcut Moldvovei şi poporului român, ca acesta, cu sabia şi mintea, să-i asigure locul de cinste la masa vremurilor.  
         Aşadar Ştefan n-a coborât din oameni vlăguiţi, ci a suit din răzeşi chetroşi şi mocani neclătinaţi de vânturi. O jumătate de veac, Moldova şi-a cunoscut şi urmat stăpânul, despre care veacuri urmând veacurilor de istorie vor pomeni cu respect, preamărindu-l.
         Cunoaşteţi apa Trotuşului ... Ea vine de subt nişte creste de munţi la apus de care sunt alte ţancuri de piatră tare. Din adâncurile acelora ies cei doi fraţi: Mureşul şi Oltul.
         Mama fetei noastre, tot Olteia, venise la lumina lumii acesteia, într-o vreme când părinţii ei supravegheau oile în părţile acelea şi i-au dat numele apei în care au botezat-o.
         În urmă, au coborât oile la iernat în văile slobode ale Trotuşului şi aici fina Oltului a găsit căldură cu priinţă lângă pieptul răzeşului din Borzeşti, sat tocmit tot de către nişte mocani cu numele Borza.
         Păstorii au, în deprinderea lor, cinstirea amintirilor plăcute, legându-le de ceva scump inimii lor, fiinţă sau lucru.
         Aşa au făcut că întâiul vlăstar al Oltei a primit acelaşi nume, după Oltul în care-şi călise mama trăirea dintru început.''         

    
*sin=fiul

         preluată din ''Legende''
              -''Ştefan cel Mare a ieşit din mocani şi răzeşi'' - George Chiper-Dinograngea)

... despre legendarul Stefan......

        Am citit mult despre domnitorul fără seamăn din istoria României... Ştefan cel Mare...

       ... mai ales că port acelaşi nume ...
       ... am considerat tot timpul că acest nume are o vibraţie aparte ...      
        Am regăsit o lectură tare plăcută mie în acei ani trecuţi ai tinereţii ...
        Am gândit că va fi o lectură plăcută pentru multe sufleţele care au iubit şi iubesc acest gen de legende care vorbesc despre timpuri care au fost ... şi care oricând sunt bune exemple pentru generaţiile tinere!

        Pentru debut, voi scrie rândurile celui care a publicat aceste plăcute legende - George Chiper-Dinograncea -: 

( http://din-husi.blogspot.com/2016/02/gh-chiper-dinograncea-1.html )

               ''Despre Ştefan cel fără asemănare, înţelept şi viteaz, vrednic fiu al lui Bogdan Voievod şi prea înţelept cârmuitor al Moldovei, mi-a fost dat s-ascult şi acum, în zilele noastre, o seamă de legende, auzite la rându-le, de către bătrânii ce mi le-au băzmit, de la bunii si străbunii lor. Sunt dintre acelea, după a mea părere, mai puţin cunoscute, care n-au trecut încă prin tiparniţe, dar care au aceeaşi putere de circulaţie, semn că, întocmai ca şi celelalte, reprezintă flori ale recunoştinţei poprului faţă de cel ce-a uimit lumea cu vitejia sa, faţă de cel ce şi-a sprijinit domnia pe cinste şi omenie, împărţind dreptatea potrivit cu simţămintele celor mulţi.  

                Legendele aci adunate grăiesc aşadar despre acele vremi pe care le-a cunoscut Moldova sub domnia lui Ştefan Voievod, despre vitejia sa dovedită pe cîmpurile de bătălie... Fiindcă ştiut este: cât a stat măria sa Ştefan în jilţul cu zimbrii de la Suceava, zadarnic au cercat duşmanii, nevolnici fără chibzuinţă şi haini neostoiţi în pofte, să ruşineze Moldova cu lanţul robirii, căci oştenii, povăţuiţi de marele domn, le-au plătit faptele, scurtându-le viaţa, fără îngăduinţă.

               Am plecat deci urechea la tot ceea ce alţii au ştiut povesti despre faptele şi simţămintele înalte ale măritului Ştefan. Apoi le-am aşternut pe hârtie ...

               Iată-le !''