Natura

   ...Betonul înseamnă doar peisaj cenuşiu şi tristeţe...pe când Natura este bucurie!
      Natura îşi desăvârşeşte opera în bucurie şi această bucurie predomină pe măsură ce conştiinţa se dezvoltă în regnurile superioare. Germinările şi înfloririle sunt opere de bucurie. Pătrunderea rădăcinii, urcarea sevelor, creşterea frunzelor sunt simţite afectiv de sufletul copacului ca o dilatare a fericirii şi aceasta fericire  are o virtute de comunicare; ea se poate transmite omului dacă el poate găsi un punct de contact între fericirea vegetală şi propria lui inimă...                          
        ...grădinile de la oraş nu sunt atât de frumoase ca grădinile de la ţara...
        ...copiii din oraşe sunt astăzi cu mult mai nervoşi, mult mai instabili... 
       Frumuseţea Naturii în toată activitatea sa, norii, trăsnetul, fulgerele, toate vocile Naturii răspund... trezesc un ecou profund şi sunt o influenţa stabilizatoare.
        ...Căutaţi contactul cu glorioasele regnuri ale Naturii punându-vă în această căutare toată inteligenţa şi simpatia!
      ...Regnul vegetal nu are nici un resentiment pentru cei pe care-i hrăneşte; însă omul ia nepăsător ceea ce i se dăruieşte, fără să mulţumească! 
      ...nu degeaba se vorbeşte de spiritul locului...
      ...Pământul ascunde  în adâncuri foc şi apa dar este în special însufleţit de o mare forţa spirituală interioară şi invizibilă care creează şi recreează neîncetat. Această forţă este...gândire(...) Ea însufleţeşte piatra, stânca. Există o conştiinţă în tot ceea ce trăieşte. Mineralele au şi ele o viaţă care este gândirea divină creatoare, concentrată în ele. Nimic din ceea ce vine de la Dumnezeu nu poate pieri. Emoţia sa rămâne fixată în regnul mineral...pietricelele numai se prefac că dorm...  
      ...Frumuseţea vine de la Dumnezeu, ea acţionează la toate nivelele. Conştiinţa Frumuseţii te duce la unitatea interioară... Cu cât vei preţui mai mult Frumuseţea, cu atât vei fi mai legat de Univers ... trebuie să priveşti cu un imens respect cea mai mică pietricică şi s-o adori pentru că este un fragment din imensitate...ai intrezărit o fărâmă din slava lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu este pretutindeni, până în cel mai mărunt bob de nisip.
      ...Natura...lucrează în bucurie...în spaţiile invizibile, luminate de lumina christică, totul este bucurie.  
      ...fiecare animal, fiecare pasăre, fiecare zburătoare... a fost numită după particularitatea pe care o posedă - şi care corespunde unei etape a dezvoltării Omului pe Pamânt. 
      Viaţa , fie că se manifestă într-un fir de iarba, un trandafir, un copac, un caâne, o pisică, o pasăre ... este o manifestare a ceea ce adorăm sub numele de Dumnezeu!


              -rânduri care mi-au plăcut mult din cele gândite şi scrise de Maurice Magre, Jean Prieur, Edgar Cayce...

alualak...

             Procesul de unificare a teritoriilor româneşti s-a desăvârsit în contextul luptei împotriva tătarilor şi bizantinilor şi apoi a alianţei ungaro-genoveze dintre Dunare şi Marea Neagră.
             "Ţara românilor" - amintită aici de veneţieni la mijlocul sec XIII, numită de istoricul şi geograful persan Abufelda ... "Alualak"... în 1321, a fost unificată de stăpânitorii "ţării Carvunei" (Cavarna), fraţii Balica, Teodor şi Dobrotiţă.
              Rămas singur stăpânitor, Dobrotiţă (c. 1348-1386) a fost recunoscut de bizantini ca despot al acestor ţinuturi româneşti, ulterior cunoscute, în amintirea sa, sub numele de Dobrogea.
              Înrudit (prin legături matrimoniale) cu marea aristocraţie bizantină, chiar cu familia imperială, participant la cruciada antiotomană a Contelui Verde (Amedeo al VI-lea de Savoia) din 1366-1367, despotul Dobrotiţă a reunit sub stăpânirea sa şi Zagora (probabil fosta "ţară a lui Petru") şi Dristra (Silistra).
              Aliată a Ţarii Româneşti, ţara lui Dobrotiţă, asigura acestuia o ieşire la mare,  emancipată de monopolul comercial genovez, fapt ce va declanşa atât razboiul între despotat şi Genova (1360-1386), cât şi marea tentativă angevino-genoveză din 1376 de a se impune prin forţă Ţării Româneşti, Moldovei şi statului românilor dobrogeni, tentativă eşuată însă in anii 1377-1389.
              În acest context, grăbind  un proces firesc, legic, declanşarea ofensivei otomane la Dunărea de Jos (1388) va fi marcată de unificarea Ţării Româneşti danubiano-maritime şi Munteniei sub sceptrul nepotului lui Dobrotiţă, marele "voievod şi domn a toată Ţara Româneasca", Mircea I Basarab cel Mare (1386-1418).

ulakut...

            ...În epoca consolidării voievodatului românesc al Ultransilvaniei (Vlahia Tran Siuana), izvoarele scrise menţionează, legat de rezistenţa românească în faţa marii invazii mongolo-tătare (1241-1242), luptele invadatorilor cu "popoarele de vlahi" (vlaghi) de la răsărit şi sud de Carpaţi, cele cu oştile românilor albi (=liberi) (=ulakut) din "ţara lui Asan", cu centrul în oraşul "românesc" Tîrnin (Tîrnovo) (Raşid od Din) şi chiar o vieţuire obţinută de regele as Blas(-Philippe Mousket)...
           Întemeiat în urma răscoalei antibizantine din anii 1185-1186 de către românii balcanici conduşi de voievozii (=celnicii) Petru Theodor - Toader şi Asan ("Cojoc Alb"), cu sprijinul bulgarilor şi cumanilor din nordul Peninsulei Balcanice, acest "imperiu" al românilor ("Vlahia care este ţara lui Asan") (vezi  G.de Rubruck, Ioan VI Cantacuzino, Malik Nasir Muhammed, Cronica Moreei, etc), cumanilor şi bulgarilor, a fost al doilea stat feudal care, în veacurile XII - XIII, a exprimat voinţa românească de libertate şi unire, constituind un puternic stimulent pentru românii de pe Strumiţa, din Vlahia Mare thesalică, răsculaţi (1195 - 1198) împotriva autorităţii bizantine sub conducerea pronoiarului Dobromir Hîrşu, sau pentru cei din bazinul superior al Mariţei care, în 1200 au reuşit să se elibereze sub conducerea fraţilor Ioancu şi Mitu, cu sprijinul Asăneştilor, întreg teritoriul dintre Munţii Rodopi, Marea Egee şi Muntele Pagga Ion.
            Învingători asupra oştilor bizantine, românii sud-dunăreni aveau să se dovedească în epoca următoare Cruciadei a IV-a, sub împăraţii lor, Ioniţă (Ioan sau Caloianul) Asan (1197-1207) şi Borilă Asan (1207-1217), adversari tenaci ai Imperiului Latin de Constantinopol, împăratul Henri de Hainaut (1206-1217) şi sfetnicii săi recunoscându-i drept "oamenii ... cei mai temuţi şi cei mai tari ai întregului Imperiu şi chiar ai pământului".
            Profunda impresie făcută asupra cruciaţilor confirma declaraţiile autorilor bizantini (FHDR, III, p 327, 449, IV, p391) despre "vlahii cei viteji, urmaşi ai tracodacilor şi romanilor, autohtoni ca şi în Carpaţi, în Balcanii Mici, în vestul Traciei, pe Mariţa, în ţinuturile Nis, Skutari - Ipek şi Moglena în care se aflau, în primele veacuri ale mileniului nostru "în mulţime fără număr şi de la care, ca de la nişte campioni ai libertăţii, toate populaţiile stabilite ulterior în Peninsulă, învăţaseră să aibă faţă de noi (de fiscul şi armata bizantină - n.n.) o ura fără moarte şi să o transmită spre veşnica amintire din generatie in generatie".
             Dispărut treptat, ca stat românesc, până la sfârşitul sec XIII, sub loviturile cumano-tătarilor şi ale Imperiului bizantin reunificat, regatul sau "imperiul"...

Ioan Nistor

... din versurile basarabene:
                ''Dacă-ţi iese pe cărare
                  O furnică, n-o călca
                  Doar şi tu poţi fi asemeni
                  În cărarea altora.
        Nu strivi firul de iarbă,
        Nici plăpânzii ghiocei
        Ce-ţi străjuiesc drumul vieţii,
        Căci şi tu poţi fi ca ei.
                   Tot ce este viu sub soare
                   Fie insectă sau floare,
                   Ori pasăre zburătoare
                   Vrea aer, apă şi soare.
        Dacă tu nu le poţi da,
        Cel puţin nu le lua!
                   Să nu provoci, ţi se cere,
                   Nici lipsuri şi nici durere.
                   Ci, dimpotrivă, creştine
                   Fă bine la orişicine!''
                                   (IOAN NISTOR,"Îndemn")
                          -https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Nistor -
     

borşul tradiţional...

     Specific zonei din care venim, vechiul Regat, este...BORŞUL...pentru că micuţa mea spune că "cea mai bună ciorbă este cea cu borş"!
     El se prepară din 1,5 kg de tărâţă, o legătură de leuştean, cam 2,5 litri de apa şi un castron de "uşti" (sau 1 litru de borş, dacă nu se găsesc "uşti")! Mai trebuie un borcan/vas din sticlă sau din lut (de preferat)!
     De preferinţă dimineaţa trebuie începută "plămădirea" borşului, pentru a se termina până seara (dacă se începe seara, va ieşi borşul slab)...
     Tărâţa se pune în borcan. Se adaugă un castron plin cu "uşti" (compoziţie veche-tărâţă fermentată-luată de la alt borş) sau 1 litru de borş gata preparat. Se amestecă bine compoziţia şi apoi se adaugă cam 1/2 litru de apă fierbinte! Se amestecă bine. Se acoperă vasul şi se lasă la cald, pentru fermentare 1/2 zi.
     Se fierb apoi 2 litri de apa. Se toarnă apa fierbinte peste compoziţia fermentată, în vasul aşezat într-o tavă metalică. Se adaugă leuşteanul (de preferat verde, proaspăt). Se leagă la gură (se inchide ermetic) vasul cu compoziţie (pentru a putea fermenta mai bine compoziţia).
     Tradiţia cere ca, fără să fie anunţaţi cei din jur, borşul iese mai acru, dacă imediat ce s-a lăsat compoziţia la fermentare, se "rup" urechile membrilor familiei - aşa încât să-i doară!!!
     Se lasă compoziţia o zi şi o noapte, tot la cald!
     După ce a trecut perioada de fermentare, se desface vasul şi se gustă ca să se determine cât este de acru! Dacă este suficient de acru, se strecoară lichidul...pentru a fi apoi consumat, băut simplu sau adăugat în ciorba!
     Se fierb 2 litri de apă şi se pun din nou peste compoziţia rămasă în vas! Se închide ermetic vasul! Se "rup" urechile celor din jur... Se lasă compoziţia la fermentare o zi şi o noapte, tot la cald! Se strecoară lichidul ... 
     Se poate repeta "primenirea" borşului de 3 ori, în total!
    După aceea, se păstrează "uşti" (cam un castron plin cu compoziţia fermentată) şi se aruncă
restul de compoziţie veche din vas! Se reia prepararea borşului de la început!

Bobi şi Leu

    Năzdrăvanii noştri căţei...
    După multe aşteptări, a sosit şi clipa când într-o după-amiază din octombrie 2004 (la un an după ce ne-am mutat în comuna Leu), colegul meu, Ştefan, a sosit cu maşina la noi acasă şi din maşină ne-a scos o cutie ... Înăuntru, înfăşuraţi într-un tricou mare din bumbac, se aflau doi căţeluşi minunaţi ... 

   Bobi şi Leu... numiţi imediat de noi! 
   Din acel moment nu a mai fost clipă fără ei...   
   Au început să se acomodeze cu tot ce aveau în jurul lor: grămada de nisip (locul ideal de  joacă), curtea, şopronul în construcţie ...
   Ca două jucării mici (aveau cam 2-3 luni) parcă din catifea, unul maro-roşcat (Leu) şi unul mai spre negru (Bobi), cu fundiţe roşii la gât (ca să nu se deoache ...), alergau peste tot ... se luau în braţe şi se rostogoleau pe derdeluşul de nisip ... mâncau lacomi orice ... dormeau laţi (obosiţi) în cutiuţa lor, împreună ... erau gata pentru fotografie oricând, drăgălaşi...
   A trecut timpul ... au crescut ... şi s-au transformat din păpuşicile dulci în apărătorii gospodăriei ...
2 câini mari şi frumoşi: lătrau toată ziua ... se luptau între ei ca să se vadă care este mai tare şi mai mare ... alergau liberi prin toată gospodăria noastră ...
   Şi aşa a devenit Bobi şeful cel dur: el era primul la mâncare, el era învingător în luptele dintre cei doi ...
  Din ce în ce mai greu erau de despărţit din luptele lor ... Bobi devenea tot mai nervos şi posesiv ... Iar Leu din ce în mai liniştit şi întotdeauna bătut de Bobi!       
  Până într-o zi din primăvară (aveau vreo 7 luni), când ne-am trezit că amândoi sunt bolnavi ... au zăcut ... şi cu toate încercările noastre de a-i salva, doar Leu a scăpat cu viaţă ... Fuseseră otrăviţi şi Leu, fiind mai puţin lacom, a mâncat mai puţină otravă ...
  Câtă suferinţă a fost în sufletele micuţei şi ticuţului ... Eu eram la serviciu când a murit Bobi! 
  Ticu i-a săpat o groapă în fundul grădinii, la ieşirea a doua a gospodăriei, lângă gardul de la drum, şi l-au îngropat pe Bobi acolo ...   
  Şi aşa am rămas cu un singur căţel câţiva ani, Leu devenind răsfăţatul nostru: peste tot cu noi în curte şi în casă, dormea cu noi în casă ... Foarte cuminte, curat, bun apărător (nu se apropia nimeni de poarta noastră fără ca el sa nu-l latre si să ne anunţe imediat Leu...), cu un bagaj mare de cuvinte înţelese de la noi ... 
  Şi din ce în ce, numele şi-a pus amprenta asupra comportamentului şi aspectului lui - specific de Leu-: în jurul gâtului, cu o coamă mare din blană, care se umflă când este nervos ... comod şi doritor de căldura soarelui tot timpul ... voce groasă ca de adevarăt leu ... bun la lupte (ticu era afară din curte cu el şi Leu s-a trezit faţă în faţă cu un alt câine, ce venea cu stapânul lui cu caruţa, şi s-au bătut aâat de tare câinii că nu credeam că mai scapă acel câine din colţii lui Leu: îl lua în colţi şi îl arunca în sus şi îl trântea de pământ!)...
   Şi aşa, încet-încet, s-a dus vestea ce câine grozav avem noi!

Repetabila cifră 7...

Născut într-o familie cu 7 copiii...
Născut pe 7 octombrie 1927...
A urmat şcoala generală de 7 clase...
În Bucureşti, a locuit în centrul oraşului, pe strada Buzeşti nr.7...
S-a căsătorit în 1957...
A depus cererea pentru pensionare, la limită de vârstă, pe 7 februarie ...