VAARAL
de B. Mircea
"Nemo sibi nascitur"
[="Nimeni nu se naște pentru sine"]
Vaaral era un ținut neobișnuit și îndepărtat. Solul îi era transparent ca o mare. Ziua se întindea plat și orbitor. Noaptea, lumini porneau din adâncuri, deformând fețele noastre devenite livide. În străfundurile lui ardea un miez de foc verde. Apoi apăreau pe cer doi aștri mici și roșii, și chipurile noastre căpătau acel amestec hâd de culoare roșie și verde. Și-n goana lor nebună și sinuoasă pe bolta neagră, deformau figurile tovarășilor mei, încât privindu-i nu-i mai recunoșteam, simțindu-mă o clipă, o groaznică clipă singur.
Nu-mi plăceau nopțile și o presimțire rea mă făcea să-mi chem tovarășii în navă, iar ei veneau cu părere de rău căci nimic nu era mai straniu decât nopțile acelui tărâm.
Ce lucru minunat era totuși că puteam trăi pe Vaaral lipsindu-ne de costumele protectoare.
Am și acum în amintire ființe ciudate, cu aripi și chip omenesc ce veneau în preajma noastră. Cred că le atrăgeam pentru că semănam la chip cu ele. Rămâneau mult timp lângă noi, apoi surâdeau cald și se ridicau în aer.
Într-o seară, una se opri între mine și And, privindu-ne cu ochii ei de femeie frumoasă.
And îi făcu un semn cu mâna, zâmbindu-i trist, nu știu de ce.
Și aceasta e ultima imagine pe care i-o păstrez: o față umbrită de tristețe. Ultima, căci în acea seară cei șase tovarăși ai mei au dispărut în masa verde și sunătoare ca un talger peste care treceam adesea.
Când am alergat la țipetele lor muribunde, n-am mai apucat să văd din înfiorătorul spectacol decât brațele lor contorsionate dispărând încet, supte de o forță nevăzută.
Degeaba mi-am descărcat arma în masa criminală, n-am putut salva pe nici unul.
Agățat de o stâncă transparentă, zăcea And cu trupul zdrobit de la jumătate.
Am ridicat ceea ce a mai rămas din el și, în prada unei grabe neomenești, am alergat spre navă depunându-i rămășițele în hibernator. I-am oprit astfel orice proces de descompunere. Apoi sub lumina roșie a celor două luni, am așteptat lângă locul catastrofei.
Am plâns atunci, iar păsările acelea ciudate cu chip de femeie frumoasă veniră aproape și le văzui strălucindu-le în ochi lacrimi. Cred că înțelegeau ceva, sunt sigur că înțelegeau ceva, posibil e să fi înțeles totul.
Și prăbușindu-mă pe o piatră, le-am spus spectralelor apariții, strânse roată în jurul meu, cât de singur sunt și cât de departe de oameni. Le-am spus-o liniștit, din tot sufletul, de-a fir-a-păr. Cred că mă scrântisem.
M-am târât spre navă unde am dormit zile și nopți nenumărate.
Dar înainte de a adormi, în acel moment în care organismul nevoind să doarmă adoarme totuși, o idee sosi. Sosi și rămase trează în haosul de gânduri și chiar după ce haosul se dizolvă în nimic.
**************************************************
...Chirurgia. Eu, nefiind specialist în materie de vivisecții, mă amuzasem totuși în tinerețe creând mici monștri: pisici cu cap de iepure, câini miriapozi...
Și totuși să plantez encefalul lui And în trupul unui animal din acea lume era o treabă riscantă. Dar nu aveam acolo posibilitatea de a-i prelungi mult timp moartea aparentă. Unicul mijloc de a-l salva pe And era să găsesc un animal asemănător fiziologic omului.
Fauna acelor locuri, fiind de o mare diversitate, îmi furniza una după alta ființele cercetărilor. Cred că toate au trecut prin filiera observațiilor mele.
Țin minte că au fost două luni de muncă cruntă, în care totul părea zadarnic.
Când începusem să caut animalele prin hrube, când aparatele se deconectau protejându-se de efort, și când acest edificiu înălțat pentru salvarea unei vieți omenești se năruia, am găsit ceea ce îmi era necesar.
Ochii mi s-au închis fără voie și o toropeală leșioasă mă cuprinse; puteam să-l salvez pe And.
Și abia atunci am privit cu alți ochi ființa ultimelor mele experiențe.
Era monstruoasă.
Câte gânduri mă podidiră în acea clipă ! Am încercat să mă închipui trezindu-mă sub înfățișarea lui dar nu reușii.
Ce trebuie să fac ?...
Și atunci niște gânduri fără cap și fără coadă, nedefinite, mă înfiorară. Dar erau atât de palide... Și totuși simții că amplificate însemnau foarte mult. Poate aveam să fac un mai mare rău decât poate face moartea. Nu, nu cream un monstru, ci schilodeam, mutilam un trup frumos, un om. Și încă în ce chip ! De unde am căpătat acea îndrăzneală să mă arunc în necunoscut ? Poate pentru că niciodată nu putem fi atât de frumoși pe cât suntem de inteligenți, de buni, de generoși, într-un cuvânt: de oameni.
Dar cum mi-am permis, în singurătatea acelei lumi, să gândesc astfel ? Cine putea să mă aprobe, cu cine mă puteam consulta, care judecător imparțial ar fi putut decide absolvindu-mă de răspundere ? Dar oare exista undeva un asemenea criteriu ? Exista însă acolo, în adânc, în moarte. În moarte era singurul care putea alege. Și am încercat să-l întreb pe And. Am făcut tot ce se putea face pentru a-l readuce un moment în stare de conștiență și a-l întreba. Dar am încetat reanimarea când mi-am dat seama că-l ucid definitiv. Martori mi-au fost cerul acela străin și aștrii lui roșietici. Și, scăldându-se în razele lor șovăitoare, mâna mea pluti tremurând spre scalpel.
***************************************************
Nenumărate zile l-am ținut sub narcoză așteptând să se sutureze țesuturile.
Și în tot acest răstimp nu m-am putut dezlipi de lângă masa pe care el respira rar și regulat desfăcându-și larg orificiile răsfrânte de deasupra gurii fără buze și umflându-și toracele alb și inelat.
E greu de spus ce am simțit când s-a trezit.
Există clipe făcute să le consumăm, în totalitate de unul singur, nemaiarătându-ne nici măcar amintirile.
Trupul său de un alb străveziu începu să tremure, gura i se căscă enorm despicându-i partea de jos a feței. Șuiere ca gemete ascuțite se auziră, iar printre ele am putut distinge frânturi de cuvinte, în timp ce limba lui bifurcată se zbătea căutând să articuleze.
Înlemnisem. Nu-mi trecuse prin minte că voi sta față în față cu el. Mi-am dat seama că în curând va deschide ochii și văzându-mă mă va întreba... Nu, asta niciodată.
Și, cuprins de groază, am fugit din sala de operație și, mic și vinovat, m-am aciuat, tremurând, într-o cabină alăturată de unde puteam să-l văd și să-l aud fără ca el să știe.
Voiam să se dezmeticească și singur să ajungă la o concluzie, singur să decidă.
Corpul i se răsuci, se clătină, pleoapele i se desfăcură leneș și ochii lui mari și luminoși, ca două monede încinse, i se rostogoliră în orbite, privind în jur și cercetându-se.
O voce se auzi atunci șovăitoare:
--Nu aiurez, de bună seamă, de vreme ce vreau să-mi mișc mâinile și ele se mișcă.
Își trase cu mare greutate mâinile de sub el și, ducându-le în dreptul ochilor, le privi lung întorcându-și pe toate părțile labele albe și descărnate. Se pipăi pe abdomen, pe spate, se răsuci apoi prăvălindu-se de pe masă pe cele două picioroange cu labe de amfibie. Cu membrele desfăcute făcu un pas, încă unul (cât de bine țin minte toate astea !) și se prăbuși apoi ca secerat.
Violența acestui șoc, pe care-l așteptam, îi putea fi fatală, el însă își reveni și începu să se studieze metodic făcând cunoștință cu sine însuși.
Se întuneca iar eu stăteam mai departe pironit în fața geamului, nereușind să mă dezlipesc de acolo. Stăteam ascuns și îi priveam lui And mișcările neîndemânatice. Și cred că în mintea mea mai existau ținuturi neumblate, de vreme ce gândurile mi se rătăceau unul după altul. Și în această rătăcire a minții, în care tot ce ar fi trebuit să fie definit devenise șters, îl vedeam numai pe el, apariție spectrală, care își privește într-o placă de crom ființa nemișcat, mut, o stană.
Iar eu stăteam mai departe pironit și-l priveam.
O rază a aștrilor nopții lunecă tăcută prin hublou, însângerând întreaga lui oglindă.
And își duse labele la ochi, se întoarse greoi și, printre degetele-i răsfirate, văzui cum se prefiră o lumină sângerie, apoi ochii săi, două lumini roșii, apărură atât de inumani încât, pradă deznădejdii, am început să alerg pe culoarele întortocheate ale navei, trăgând cu urechea la pașii lui grei și rari, la zgomotul făcut de ușile trântite prin care ființa aceasta nouă trecea tragic.
M-am retras într-o cabină îndepărtată a navei. Acolo situația îmi apăru mai neclară, mai neliniștitoare. Simțeam necesitatea de a-l privi pe And, de a fi în preajma lui, mă atrăgea. Știam că voi fi legat de el pentru totdeauna. Acum însă trebuia să fie convins că e singur, singur să decidă.
Îmi fusese teamă de două lucruri: de sinuciderea sau de dispariția lui And în necunoscut, de fuga lui de oameni.
Acum știam că And rezistase șocului.
Încotro va îndrepta nava ?
De aceea, tot timpul după decolare am privit prin ochiul micuț al hubloului citind cerul, până când anumite semne îmi spuneau că ne îndreptam către marginea Galaxiei, spre Pământ.
**************************************************
Cu aceasta, cu revenirea noastră pe Pământ, îndoielile mele ar fi luat sfârșit.
Pe Pământ, And și-ar fi recăpătat înfățișarea omenească, ba, mai mult, ar fi putut primi chipul lui de dinainte.
Dar nu s-a întâmplat așa căci un roi de meteoriți ne-a distrus motoarele și am eșuat aici, pe "Lebăda gri".
Cunoșteam planeta aceasta. E o planetă tare posomorâtă. La primul contact cu ea poate nu ți se pare; dar încercați să stați aici nu zece ani ca noi, ci doar câteva luni numai... Laguna aceasta atotstăpânitoare... și plantele cu uriașe inflorescențe căzute într-un abandon dezarmant... și viețuitoarele ei molatice și tăcute... Și apoi acest alb, și negru, și gri peste tot, și liniștea. Acum mi se pare că și liniștea a împrumutat ceva din acest gri sumbru. Cred că de aici i s-a tras și numele "Lebăda gri"...
Primele zile după asolizare m-am cufundat într-o stare de prostație.
Se întâmplase o mare nenorocire, ce trebuia să fac nu știam atunci și doar prin hubloul care se afla la doi metri deasupra apelor, apelor moarte, mă încumetam să țin legătura cu lumea de afară.
Mă bucurai totuși căci știam că atmosfera e respirabilă.
A doua zi, după o noapte zbuciumată, am observat că nivelul apei a ajuns mult mai sus.
Nava noastră se afunda în nămol.
Și totuși nu mă încumetam s-o părăsesc.
Miezul zilei mă prinse tot în vecinătatea hubloului.
La un moment dat, apele, până atunci calme, se încrețiră ca și cum ar fi căzut în ele un corp greu.
Peste câteva clipe, o umbră alunecă tăcută în apropiere. Era And într-o șalupă încărcată.
I-am văzut ochii luminoși și fața lângă geam și, surprins, am rămas de piatră. Dacă ar fi întors în acel moment capul, aș fi fost descoperit.
A făcut curse între navă și mal, până seara. Se pregătea deci pentru o lungă detențiune pe "Lebăda gri".
A doua zi, hubloul era deja sub apă.
Șerpi ciudați, înarmați cu un corn între nări, se izbeau de geamul meu rânjindu-și boturile înarmate de un șir de dinți ca niște spade. Se străpungeau unul pe altul, servindu-se de corn ca de o suliță, apoi se devorau cu pofte de bestii.
Îmi făcură greață.
Dintr-o cabină de deasupra, ale cărei ferăstruici erau încă în atmosferă, urmăream activitatea lui And. Aș fi vrut să fiu alături de el. Nu aveam încă tăria să-i apar în față, cu toate că acest lucru în noua situație era obligatoriu și inevitabil.
Și poate dintr-o slăbiciune, într-un fel justificată, aș mai fi stat ascuns dacă And n-ar fi fost atacat de monștrii din adânc.
La început s-au ridicat din apă zeci de capete negre și hidoase. Au rămas ca niște semne de întrebare o clipă, apoi zvăcniră și în zbor lung căutară să-l străpungă cu cornul.
And se apără cu înverșunare, fie ferindu-se din drumul lor, fie ucigându-i cu arma.
Coborând în cabina de jos, am văzut în jurul navei apă viermuind de trupuri negre și șerpuitoare.
În acest timp, deasupra, unele dihănii se agățară cu colții de șalupă și, mișcăndu-se ritmic, o făceau să ia apă peste bordaj, iar altele treceau în salturi lungi și țintite pe lângă And. Îl copleșeau.
Și atunci nu m-am mai gândit la nimic altceva decât că tovarășul meu nu trebuie să moară.
Am luat o bombă puternică și cu ea în mână am apărut în cadrul chepengului navei.
Apariția mea, aruncarea bombei, strigătul către And ca să se culce pe fundul bărcii, explozia profundă, toate durară doar câteva clipe.
Apoi suprafața apei se acoperi cu trupuri sfărtecate și totuși bestiile nu încetară atacul asupra bărcii, prelungindu-se peste bordaj ca să ajungă la And care zăcea nemișcat pe fund.
Am sărit alături de el. După câteva minute eram stăpân pe situație.
Apele se liniștiră.
Mă aplecai vlăguit asupra lui And.
Respira rar, abia perceptibil.
Îmi aminti, așa cum stătea întins, de ziua operației, de...
Firul gândurilor mi se rupse, un plescăit sec se auzi în spatele meu. Am știut că unul dintre acei monștri zvâcnise afară și era în zbor către mine. N-am mai avut timp să mă întorc. Trupul îmi fu zguduit și o durere atroce în spate, sub torace, mă făcu să cad în genunchi, în timp ce privirea mea cețoasă căzu asupra fiarei care trecuse prin mine. Trupul îi zvâcnea în carnea mea ca un apendice absurd și înfricoșător, botul rânjit se ridică...
Când am ieșit din comă, And era aplecat asupra mea. Și pentru că începusem să mă zvârcolesc, căutând să spun, să mă apăr, să-i explic, el îmi porunci cu vocea lui șuierată să mă liniștesc.
--Știu totul, am înțeles. Liniștește-te, liniștește-te ! șuieră el febril, legănându-și capul mare și diform.
Cu mare greutate mi-am întins mâna căutându-i-o și am simțit strânsoarea fierbinte a labei lui, în timp ce ochii săi mă învăluiră într-o lumină portocalie și caldă.
Am uitat pentru o clipă de nenorocirea noastră.
**************************************************
Ne-am pregătit pentru un lung, dacă nu definitiv, naufragiu pe "Lebăda gri".
Tot sau aproape tot conținutul astronavei l-am transferat pe un loc stâncos și înalt, și în piatră am săpat un șir lung de încăperi care aveau să ne fie unicul refugiu în această lume căci din nava noastră mai rămăseseră deasupra apei doar câțiva metri. În ziua în care aceasta dispăru cu totul, un fir nevăzut se rupse între noi și oameni.
Zilele treceau unele după altele.
Perspectiva întoarcerii noastre pe Pământ era ca și inexistentă.
Și, cu toate că aceasta se va întâmpla totuși acum, trebuie să recunoașteți chiar și voi, care ne-ați descoperit aici, că aveam toate motivele să abandonăm orice speranță.
Și totuși, viața pe care am dus-o e departe de a fi fost searbădă.
Am început un anumit studiu al planetei, un studiu privind unele laturi absolut particulare (căci, în mare, "Lebăda gri" nu mai era demult un mister pentru pământeni). Munceam, așadar, fără a avea siguranța că cercetările noastre vor fi vreodată de folos cuiva. Oricum speram, trăiam...
La început m-am obișnuit destul de greu cu înfățișarea lui And. Nu "greu" în sensul unei repulsii ci pentru că nu-mi venea a crede că trupul acela, străin de orice l-ar fi putut zămisli Pământul, și partea lui spirituală, creierul, fac una și aceeași ființă. Le admiteam totuși dar separat.
Când discutam cu el, când ne aminteam lucruri și întâmplări comune sau doar când mă gândeam la And, îl vedeam așa cum era el înainte: înalt, adus de spate, cu ochii spălăciți și cu acel ceva particular în gesturi care-l deosebea net de ceilalți.
Toate astea, spun, se petreceau în primele zile ale contactului direct cu el, căci apoi, treptat, chipul său dinainte se șterse din mintea mea și cele două entități distincte, creierul și trupul, fuzionară, și And, sub noua lui formă, deveni unicul posibil. Acestea toate în ceea ce mă priveau.
Dar el ?
El oare ce gândea despre transformarea sa subită și uluitoare ? Acceptase readucerea lui la viață chiar sub acel aspect, ori singularitatea sa nu-i devenise de nesuportat ? Și oare nu-i revenea obsesiv în minte "cazul" sau ? Dacă nu, atunci de ce-l descopeream de atâtea ori într-o atitudine abandonată ? Și tristețea ochilor săi...
Și pentru că îl știam renăscut datorită imaginației mele, creație a mâinilor mele, îl priveam cu sufletul distrus, ca pe un copil nereușit și nu-mi venea a crede. Apoi mă trezeam fixându-l absent, cu privirea împăienjenită.
I-am propus șovăitor, odată, să primească corpul meu.
--De ce ? șuieră el și tresări.
Se ridică și plecă legănat și greoi.
Trecură iar zile.
Și când observai că toate oglinzile de crom din încăperile noastre devin mate, am bănuit, am controlat și am descoperit că And le practica sistematic un tratament ce le răpea capacitatea de reflexie. O făcea pe ascuns. M-am decis. Și dacă nu puteam să-l silesc să-mi accepte trupul, puteam să-l "apropii" pe el de mine, apropiindu-mă eu de el...
***************************************************
Și într-o zi, pe când el, fiind departe, urmărea niște zburătoare, i-am propus din nou prin videofon să-mi primească trupul.
M-a mustrat și, pentru că întunecimea coborâtă pe fața mea îl puse pe gânduri, alergă către mine.
Și atunci s-a întâmplat ceea ce pregătisem cu grijă și așteptam înfiorându-mă de luni de zile: mi-am distrus trupul lăsându-mi nevătămat doar capul.
Astfel l-am obligat să mă "apropie" de el...
Și totuși nu sunt nemângâiat căci dacă mă priviți cu luare aminte, uitând formele voastre, de proporțiile acestora dar îndeosebi uitând că sunt totuși om, veți vedea că And mi-a dăruit un trup frumos.
Și zicând acestea, bătrânul își desfășoară în toată splendoarea lor aripile ca două giulgiuri negre, cu reflexe de metal.
Rămâne așa o clipă, ca o pasăre uriașă și îndoliată, își înalță gâtul de flamingo, ne face un semn obosit și se îndreaptă cu fâlfâiri rare și tăcute către marginea pădurii, unde pe un trunchi prăvălit se vede o siluetă masivă, din care pornesc două luminițe roșii.
E And.
Cei doi intră apoi în adăposturile lor din stâncă.
Îi așteptăm făcând pregătirile de plecare, încărcați de gânduri și, spre seară, împreună cu ei, decolăm îndreptându-ne spre Pământ.
VAARAL
- B. Mircea -
[ Născut în 1937, a urmat liceul teoretic din Bacău, apoi facultatea de electrotehnică din Timișoara și a devenit inginer în județul Prahova ]
... dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine o porție de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiștii domeniului, în decursul timpului)!
... sper că a fost o lectură interesantă!
.jpg)
