Ion Minulescu
Omul cu inima de aur
Prietenul meu Dumitru Dumitrescu Dum-Dum este un intelectual în genul lui Edgar Poe. Ca şi neasemănatul său confrate de peste ocean, Dum-Dum bea fără nici o preferință tot felul de alcooluri, până ce cade sub masă, iar în puținele sale ore libere, scrie nuvele şi romane senzaționale, pe care directorii cotidianelor i le plătesc cu 50 de bani cuvântul pentru foileton cu 'va urma'.
Eu și Dum-Dum suntem vecini cu odăile. În antret-ul cu tavanul şi pereții încondeiați de arabescuri multicolore, cârpite pe ici, pe colo, tencuială albă de var, uşile noastre par neclintite și solemne ca două icoane împărătești pe un altar de biserică ortodoxă. Cei câțiva îngeri şi porumbei, stilizați într-un rococo aproximativ, completează pictura murală a sanctuarului nostru comun, în care coana Filina oficiază prepararea gustării de dimineață. În odăi, dormim şi lucrăm numai. Fereastra lui Dum-Dum dă în stradă, a mea în curte.
Proprietăreasa noastră şi a caselor astea bătrâneşti din strada Toamnei ne iubeşte ca pe copiii ei - doi băieți cam de vârstă noastră, morți amândoi în război, pe Valea Prahovei. De şase ani, nu ne-a mărit chiria cu un singur ban. În mahala am început chiar să trecem drept moștenitorii coanei Filina, care îşi motivează atitudinea față de noi, cu tradiționala pomană pentru odihna şi îndestularea postumă a celor de pe lumea cealaltă.
-Să fie de sufletul morților ! oftează ea, ori de câte ori vecinele îi deschid perspectiva unui câştig mai mare.
Dar şi noi suntem, în schimb, doi chiriași ideali: nu facem gălăgie, ținem odăile curate şi, mai ales, nu aducem noaptea femei în casă.
Meteahna prietenului meu trece aproape neobservată. Dum-Dum este un bețiv simpatic. Bea, cum se spune: 'de unul singur' - bea liniştit şi demn ca un fluviu care îşi înghite afluenții cu seninătatea unei orânduiri fatale, pentru ca mai târziu să se arunce şi el în mare. Şi marea lui Dum-Dum este un divan acoperit cu o velință oltenească, deasupra căreia Hristos perpetuează parcă, din cadrul unei vechi icoane bizantine, binecuvântarea unui pocal de aur: "Beți dintre acesta cu toții, căci acesta este sângele meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru iertarea păcatelor voastre, celor mulți, se varsă..."
Odăile noastre sunt mobilate aproape la fel. Acelaşi divan pe care dormim, aceeaşi masă de scris cu câte o bibliotecă rulantă în dreapta şi un dulap cu rufe în stânga, aceeaşi sobă albă de zid cu olanele de marmură imitată şi acelaşi cuier de fier după uşă. Singura diferență este icoana. La mine Isus Hristos nu este cu apostolii la masă. Stă gol în apa Iordanului care îi trece de glezne şi primeşte botezul de la Sf. Ioan în timp ce îngerul Domnului aşteaptă cu un cearșaf alb pe brațe, sfărşitul orgiei acesteia creştineşti.
Coana Filina ne povesteşte adesea întâmplări de când era tânără, sau chiar şi mai mult, din cele auzite de la părinți, de pe vremea 'Când mai mergeau boierii în butcă la Brașov' cum ar zice Ion Pillat. Multe dintre ele au fost popularizate de Dum-Dum prin foiletoanele ziarelor, care publică, mai ales dumineca, şi ceva literatură. Colaborarea anonimă a proprietăresei noastre a contribuit probabil să mărească gustul prietenului meu pentru subiectele senzaționale, care, după război mai ales, câştigă pe cetitor mai repede decât realitatea abjectă a unui conflict social sau banalitatea siropoasă a unei dragoste false. Nimic mai natural, dar, ca în atmosfera creată în casa asta, coana Filina, Dum-Dum şi cu mine să fi devenit cu timpul executorîi testamentului ai atâtor fantome, lipsite până mai ieri de mângâierea postumă a îndeplinirii ultimei lor voințe prin popularizarea publicității.
#
Zilele trecute, Dum-Dum intră în odaia mea, palid şi desfigurat ca şi cum s-ar fi coborât de pe masa de operație. Vinul 'dres' nu-ți strică numai stomacul, dar îți strică și trăsăturile feței. Îl crezui deci victima vreunui cărciumar fără scrupul.
-Ce-i cu tine ?... Iar ai făcut-o 'lată' !...
El mă privi cu ochii împăienjeniţi şi îmi răspunse negativ din circomflexul sprâncenelor.
-Unde-ai fost aseară ?
-În odaie... Am dormit până adineauri.
Îl crezusem lipsă de-acasă. Cum n-avusesem nimic interesant să-i comunic în timpul zilei, plecasem la minister dimineață, fără să trec pe la el şi mă întorsesem grăbit să pun la punct regulamentul permiselor pentru exportul grâului, pe care ministerul mi-l încredințase confidențial. Care putea să fie deci cauza fantomaticei apariții a prietenului meu ?
-Ce ți s-a întâmplat atunci ?... Parcă ai fi fiert în ceară !...
Dum-Dum îşi vârâ două degete în buzunarul vestei şi scoase un obiect mic pe care mi-l întinse.
-Cunoşti asta ?
Era cameea inelului pe care îl purta în degetul mic, o cornalină ovală şi bombată ca o curmală pe care era gravat un porumbel cu ramură de măslin în cioc, iar de o parte și de alta un ... şi un ...
-Cum să n-o cunosc !... Dar inelul unde e ?... De ce i-ai scos piatra ?...
-Nu i-am scos-o eu !
-Cine atunci ?
-El !...
-Care el ?...
-Omul cu inima de aur !
-Admirabil titlu pentru o nuvelă fantastică! exclamai eu.
Nu înțelegeam însă pentru ce fusese nevoie să-şi păstreze figura aceea de fachir.
Explicațiile care urmară nu mă dumiriră nici ele complect. Ba ceva mai mult, seriozitatea neobişnuită a prietenului meu începu cu timpul să mă turbure şi pe mine. Până atunci, ascultasem numai întâmplări ciudate, pe care fantezia lui Dum-Dum le înfățişa în cadre mai mult sau mai puțin verosimile, dar niciodată imposibile. De data asta însă, cele petrecute cu o noapte înainte depăşeau fantezia inteligenței unui om treaz, pentru a se confunda cu irealul din visele fumătorilor de opium şi haşiş.
Povestirea prietenului meu fusese lungă şi plină de peripeții. Ea ne consumă trei rânduri de cafele turceşti duble și câte trei țigări de foi fiecare, făcu pe coana Filina să piardă biletul gratuit la reprezentația lui "Hamlet" cu Aristide Demetriade și ne încârcă bugetul mesei de seară, pe care trebuirăm s-o luăm într-o bodegă deschisă şi după miezul nopții.
#
Când povesteşte, prietenul meu nu se rezumă niciodată. Inventează tot felul de amănunte care prelungesc povestirea ca infinitatea ciucurilor unui şal venețian. Când e treaz are înmlădieri de gondolier şi vocea lui metalică trenează parcă fierbinte și coclită ca o "Mandolinata" pe Canale Grande. Când e afumat însă, stă țeapăn, mut şi misterios ca "Bocca di Leone" pe care n-au săturat-o toate anonimele epocei dogale. De data asta, deşi abătut, prietenul meu era totuşi treaz.
-Venisem acasă mai târziu ca de obicei, începu el. Să fi fost aproape de miezul nopții. Mă întârziase ploaia și constatarea banală, de altfel, ca pe timp de ploaie dispare orice diferență dintre nomenclaturist 'urban' şi 'rural'. Trotuarele Bucureştilor mai ales, pe timp de ploaie, au aerul unor femei pierdute. Pe bulevardul Carol, aproape pustiu, numărasem toate petele violete pe care globurile electrice le desenau pe asfalt, până în dreptul unei clădiri cu patru etaje în fața căreia nu ştiu de ce m-am oprit. Pe timp de ploaie, privești foarte rar în sus. Pentru prima oară, Bucureștii îmi păreau un oraş cu adevărat mare. În lumina electrică, transparența picăturilor de ploaie dădea celor patru etaje măreția multiplicării la infinit. La ultimul etaj, era o fereastră deschisă. O vioară scârțâia o romanță de Delmet. Pe timp de ploaie toate viorile parcă scârțâie. Noroc însă că o voce de bărbat interveni la timp:
"Encore un baiser veux-tu bien --
Un baiser qui n'engage à rien..."
Admirabilă ocazie îmi zic eu. Poate dau peste un document mai mult, pentru studiul meu "Sărutarea de-a lungul veacurilor". Vioara şi vocea bărbatului însă tăcură. Dacă fereastra ar fi fost mai joasă, un simplu document auditiv nu mi-ar fi fost de ajuns. Cele ce se petreceau însă în odaia de la al patrulea etaj, trebuiau să rămână pentru mine un veşnic mister. Mă gândeam totuşi pentru ce, oare, pe timp de ploaie, nu fredonăm decăt cupletele în care predomină cuvântul 'sărutare' ? Să fie oare din cauza că picăturile de ploaie schițează în căderea lor pe trotuar, gestul senzual al unor buze ce se lipesc de altele ?... Ploile repezi, mai ales, au ceva din verticala cascadelor. Or, în afară de aceste ciudate căderi naturale de apă, singură sărutarea îți mai poate da vertijul adâncimilor, în care pierzăndu-te cu ochii sfârşeşti prin a te pierde cu totul. Studiul meu trebuia să rămână, dar, tot acolo unde îl lăsasem...
Ştii că vorbesc de cultul sărutării la cei vechi şi, mai ales, la insularii din Lesbos şi Arhipelag. Azi am citat și versurile lui Baudelaire:
"Lesbos oû les baiser sont comme les cascades,
Qui se jettent sans peur dans les gouffres sans fond."
Pomenesc apoi definițiile pe care le dau sărutării Catul, Tibul, Sfântul Paul, Papa Alexandru VIII, Jean Second în cărticica lui "Codul sărutărei", Verlaine, Rostand şi alți contemporani. Toate sunt însă incomplete şi false. Îmi adusei aminte atunci că aveam acasă o carte cumpărată în ajun de la un anticarul - opera unui anonim tipărită cu privilegiul regelui Ludovic XIX - în care răsfoind la întâmplare, găsisem câteva noi definiții ale sărutării...
Ploaia stătuse. Îmi grăbii paşii şi, odată ajuns acasă, deschisei fereastra. Cu toate că era aproape de miezul nopții, zgomotul străzilor populate ajungea până la mine. Mirosul de salcâm plutea în atmosfera umedă, ca un fluid misterios şi înviorător de nu ştiu ce vechi şi necunoscute oboseli ale pământului. Ploaia îl deşteptase parcă şi îi dăduse aripi, şi-n noaptea asta nu plouase parcă decât flori de salcâm care otrăvea tot oraşul cu mirosul lor fosforescent, insinuant şi senzual...
Deschid opera anonimului și citesc. Sunt lucruri admirabile în cărticica asta. Ascultă bunăoară:'Sărutarea este însăşi femeia. Sărutarea adevărată este numai sărutarea buzelor. Sărutarea este în acelaşi timp un excitant şi un calmant. Ea e ritm, potolește şi omoară. Sărutarea singură îți spune dacă eşti iubit. Corpul femeii se vinde, sărutarea se dăruiește.' Ce zici ? La un moment dat mă îndrept spre fereastra deschisă spre stradă. Ferestrele de la parter n-au poezia celor de la al patrulea etaj. Dacă un trecător întârziat şi-ar fi oprit paşii în fața ferestrei mele, ar fi putut privi înăuntru nesuportat de nimeni. De obicei însă nu ne oprim decât sub ferestrele în dosul cărora plutește ceva din atmosfera misterioasă a perdelelor trase.
Mirosul salcâmilor devenise insuportabil. Felinarul din fața ferestrei mele se stinsese. În stradă nu se mai deslușea nimic decăt strălucirea de o clipă a picăturilor de apă ce traversau, scăpate din streaşină, pătratul de lumină al ferestrei. Undeva, departe, un ceasornic bătea miezul nopții... Tu ştii că sensibilitatea mea nervoasă îmi anunță miezul nopții cu o repeziciune de cronometru. De obicei, la ora asta, pleoapele mi se închid singure ca nişte clape de flaut, scăpate de presiunea degetelor. Mi-era somn şi mă pregăteam să închid geamurile. ..
În momentul acela însă în cadrul ferestrei, ca şi rama unui tablou pe care l-aş fi atârnat atunci în perete, îmi apăru portretul unui bătrân cu barba albă, lungă şi răsfirate spre dreapta, o copie exactă dacă nu chiar originalul ce-i servise lui Buonarroti pentru popularul său Moise. Rămăsesem pironit locului. Îmi dădusem seama din primul moment că apariția din fereastră n-are nimic din existența şubredă a unei fantome, că nu e nici o hiperbolă vizuală, nici reconstituirea nebuloasă a vreunui spirit pe care l-aş fi purtat în gând. În fața mea aveam o ființă adevărată cu trup de om ca toți oamenii, un bătrân cu gura palidă dar mobilă, cu ochii stinşi dar destul de sticloşi şi vocea obosită dar destul de sonoră.
Câteva clipe ne privirăm amândoi măsurându-ne cu ochii, ca şi cum ne-am fi surprins reciproc, unul cu mâna în buzunarul celuilalt.
Apoi vocea lui mă făcu să tresar. Buzele i se conturară deodată roşii în jurul rotogolului negru al gurii ca aparatul de fixat gâtul condamnaților la ghilotină, şi dinții lui albi şi strălucitori ca nişte cuțite căzură de mai multe ori, decapitând o frază ciudată, fără rost, compusă numai din cifre.
-O sută treisprezece mii, şapte sute treisprezece.
Cine era musafirul ăsta nepoftit și ce însemna maniera asta de-a intra în vorbă printr-o frază aritmetică ? Mă apropiai de fereastră şi-l întrebai:
-Doriți ceva ?
El îmi răspunse printr-un gest afirmativ.
-Dacă doriți bani, vă previn că nu posed suma pe care mi-ați cerut-o adineauri.
-Nu erau bani... O sută treisprezece mii, şapte sute treisprezece, sunt zilele socotite a câte 24 de ore, pe care le-am trăit până în acest miez de noapte.
După socoteala mea sumară, numărul acesta de zile reprezenta câteva sute de ani. Probabil că aveam de a făce cu un nebun. Cu nebunii însă trebuie să vorbești altfel. Ca să te înțelegi cu nebunii, trebuie să le vorbești sau în pilde ca înțelepții sau să ştii face şi tu pe nebunul. Un om de rând, o mediocritate intelectuală nu poate pricepe pitorescul unei convorbiri cu un nebun. Mă alipii atunci de fereastră și obrajii mei simțiră deodată şi boarea nopții umedă de ploaia primăvăratică și respirația caldă și mucegăită a necunoscutului din stradă. Îi zâmbii prietenește şi-l întrebai:
-Eşti bun să-mi spui şi mie ce vârstă ai ?
-Trei sute unsprezece ani şi o sută nouăzeci și opt de zile, socotind, bineînțeles, şi cele treizeci de zile ale anilor bisecți.
-Şi cum se face că ai întârziat aşa de mult pe lume ?
-Fiindcă până ce nu mă voi întregi și eu ca toți muritorii, nu pot muri.
-Îți lipsește ceva ?
-Da...
-Vreun organ principal ?
-Cel mai principal... Inima !... Am pierdut-o pentru o singură sărutare. Şi totuşi sărutarea pentru care am fost omorât mă perpetuează, după cum vedeți, ca pe o statuă fără viață...
Îl compătimii cu un gest exagerat de o dezolare falsă până la lacrimi. Dar atitudinea lui calmă şi demnă îmi dădu să înțeleg că bătrânul nu avea nevoie de compătimirea mea. Căutai deci să reiau firul conversației.
-Cum te cheamă pe dumneata ?...
-Abraham Zaheul...
-Iartă-mă dar numele ăsta îl aud pentru prima oară. Nu cumva eşti frate cu jidovul rătăcitor ?
-O, nu... Mai întâi, nu sunt jidov... De la 1613 până la 1683 m-am numit altfel. Din ziua în care am împlinit optzeci de ani, mi-am luat numele patriarhului Abraham, tatăl lui Isaac şi întemeietorul poporului evreu, iar după alți douăzeci de ani, mi-am zis şi Zaheul, fiindcă un veac de viață îmi dă dreptul să mă numesc cu adevărat "bătrănul".
Nebunul mă țintuise de fereastră. Eram aşa de aproape de el că barba lui se răsfirase în bătaia vântului pe pieptul meu.
-Dar cine eşti dumneata ?
-Eu sunt omul cu inima de aur.
-Adineauri îmi spuneai că n-ai inimă.
-N-o mai am fiindcă mi-a fost furată... De trei sute şi mai bine de ani, de când umblu să mi-o pot pune la loc, să mă pot întregi şi eu că toți muritorii, să pot muri şi eu odată !...
N-am cunoscut în viața mea tristețe mai fără remediu ca oftatul adânc şi fierbinte cu care necunoscutul din fața mea părea că încheie blestemul unei întregi generații de Danaide. Nebunul năruise în mine cupola templului în care adăpostisem învățătura pontifilor înțelepciunii omenești. Nu ştiam cine este acest Abraham Zaheul, condamnat să trăiască la infinit. Îmi dam seama însă că moartea unui om nu este decât o simplă oprire de ceasornic şi că trupul fără inimă, ca şi omul fără ceasornic, poate trăi cu adevărat la infinit... Lungimea timpului nu este decât mișcarea convențională a minutarelor, fie că se învârtesc în jurul unui cadru smălțuit, fie că se agită în cuprinsul a patru compartimente de carne însângerată.
#
Până aici, prietenul meu nu-şi întrerupse povestirea decât în timpul celor două sorbituri cu care golise întreaga ceașcă de cafea.
-Fă-mi una mai dulce că destul de amară e povestea pe care am să ți-o spun.
Şi prietenul meu continuă:
-Iată acum şi povestea omului cu inima de aur. Ți-o reproduc aşa cum mi-a fost spusă şi mie. Nu adaug nimic de la mine fiindcă mai mult decât am auzit, nu se poate închipui... Se pare că ìn tinerețea lui, Abraham săruta mai bine ca toți seniorii de la Curtea lui Ludovic XIII. La început, femeile din popor îl porecliseră "gură de aur". Dar cum sărutarea nu-i decât ritmul plastic al inimei omeneşti, o Maică de la Port-Royal îi zise "omul cu inima de aur" şi ecoul acestei reputații zgomotoase ajunse intr-o bună zi până la palatul Luvrului. Regina Anna căută să-l cunoască. Neconsolată încă de moartea ducelui de Buckingham, regina ceru cardinalului Richelieu să-l atașeze curții sale. Şiretul cancelar însă cunoştea și el faima tânărului gentilhomme. Într-o noapte, trei spadasini mascați îl atacară în piața bisericii Saint-Germain l'Auxerrois, chiar în fața palatului din care se strecurase pe furiş. Inima însă, în loc s-o ducă stăpânului lor ca dovadă că îndepliniseră mandatul cu care fuseseră însărcinați, o vândură unui orfèvre pentru 750 de pistole, împărțiră banii şi fugiră în Statele papale.
Te las acum să ghicești singur voiajurile făcute de diferitele fragmente ale inimei bietului Abraham, timp de aproape 300 de ani. Povestea misteriosului meu musafir este cu mult mai grozavă decât a jidovului rătăcitor. Ahasverus, cel puțin, a fost blestemat de Iisus Cristos. Abraham Zaheul însă nu-i decât victima celei mai frumoase podoabe pe care o poate avea omul. De aproape 300 de ani, omul acesta rătăcește din oraş în oraş, din țară în țară, din continent în continent, pentru a-şi putea strânge la un loc aurul propriei sale inimi, răspândit prin diferitele bijuterii, transformate şi ele, de zeci şi sute de ori poate. La Paris, Florența, Varșovia, Smirna, Columbo, Sidney, Pernambuco, Caracas, New York, Tamatava şi nu mai știu prin ce alte orașe încă, Abraham găsise câte o broşă, o pereche de cercei, un inel, o brățară, un ac de cravată, un buton de cămașă, un capac sau un lanț de ceasornic, pe care le răscumpărase după importanța obiectului şi mai ales după sufletul posesorului.
E cea mai grozavă tragedie umană pe care am cunoscut-o până astăzi și probabil cea mai mare cinste pe care mi-a putut-o acorda mărinimia ursitoarelor. Ultimul capitol al acestei poveşti supranaturale l-am încheiat aseară eu...
#
Deşi deprimat, prietenul meu păstra totuşi atitudinea unei satisfacții depline, împrumutate parcă din tabloul coanei Filina, ce reprezenta pe Napoleon Bonaparte după victoria de la Austerlitz. Nu ştiam dacă trebuie să zâmbesc sau să-mi păstrez seriozitatea mărită de curiozitatea sfârşitului acestei tragedii senzaționale. Eram sigur că povestea omului cu inima de aur erau inventată pe de-a-ntregul de prietenul meu, care sonda probabil efectul unui nou foileton.
El însă îmi bănui gândul și grăbi sfârşitul povestea, mai înainte ca eu să pot deschide gura.
-O să mă întrebi poate, continuă el, ce căuta la mine bătrânul Abraham... Cum ?... N-ai ghicit încă ?... Iată ce căuta. ..
Şi Dum-Dum scoase din nou din buzunarul vestei cornalina demontată din inel.
-Îşi căuta ultimul fragment din inimă. N-am ezitat un singur moment. I-am dat inelul cu satisfacția sufletească cu care aş fi miluit un cerșetor. Simțeam însă că cerşetorului din fața mea, dăruindu-i posibilitatea morții, îi dăruiam însăşi viața pe care n-o putea trăi cu adevărat decât subordonând-o inimei. Bătrânul mi-a luat inelul cu lacrimile în ochi.
-N-am să ți-l pot plăti, îmi spuse el. În schimb însă amintește în studiul dumitale asupra sărutării și despre pățania mea... O sa facă poate senzație...
Cu degetul cel mare, îi demontări apoi cameea pe care mi-o restitui şi, scoțând din buzunar o mulțime de alte bijuterii stricate, le amestecă în podul palmelor împreunate în formă de ciucuri, suflă în ele ca şi cum ar fi vrut sa aprindă un tăciune aproape stins şi le înghiți ridicându-şi ochii în cer şi lungindu-şi gâtul ca o lebădă care n-ar mai fi băut apă de 300 de ani...
Ce-a mai fost pe urmă nu ştiu. Abraham Zaheul dispăruse ca şi cum pământul s-ar fi deschis sub picioarele lui. M-am aplecat spre fereastră şi-am privit afară. Pe strada Toamnei întunericul era mai negru şi mai compact ca în nopțile 'Infernului' lui Dante.
Am vrut să-ți povestesc imediat cele petrecute dar tu dormeai și mi-a fost milă să te deştept. M-am întors la mine în odaie și am adormit ca după o beție rabelaisiană, când simți corpul umflat şi picioarele mai lungi decât un tren de marfă.
#
Seriozitatea constantă a prietenului meu îmi dăduse să înțeleg din primul moment că trebuie sa-mi amăn pentru altă dată glumele cu care obișnuiam să încheiem discuțiile noastre literare. Ca foileton de senzație, născocirea lui Dum-Dum era foarte reuşită.
Plecarăm să mâncăm într-o bodegă din centrul oraşului. Aici însă îmi aruncai ochii intâmplătir pe un ziar de seară şi ochii mei se opriră instinctiv asupra rubricii 'Intâmplări din capitală'.
-Te-am prins, exclamai eu triumfător.
El nu pricepea la ce fac aluzie.
-Iată de unde ai furat povestea omului cu inima de aur...
Prietenul meu holbă ochii pe rândurile indicate de mine.
"Azi noapte a fost găsit mort în stradă Toamnei un bătrân aproape gol, fără nici un act de identitate asupra lui. Cadavrul a fost transportat la morgă."
-Să ştii că ăsta e Abraham Zaheul, îmi şopti el cu teama omului care caută să scape de control.
Eram convins că prietenul meu cetise ziarul înaintea mea și că povestea omului cu inima de aur fusese brodată cu repeziciunea ziaristului de rasă, care cu cât este mai inteligent, cu atăt devine un mai perfect instrument mecanic în mâna secretarului de redacție sau chiar a paginatorului. A doua zi însă, Dum-Dum dădu buzna în odaia mea.
-Ştii că n-am putut dormi toată noaptea ?... Hai la morgă... Trebuie să văd numaidecât pe bătrânul găsit mort în strada Toamnei.
Epilogul povestei omului cu inima de aur, promitea să devină interesant.
Plecarăm la morgă, unde norocul făcu să găsim, ca doctor de serviciu în ziua aceea, tocmai un prieten al nostru. Cadavrele necunoscuților eraun aşezate în rând
ca legăturile de zarzavat în piață. În fața unui bătrân, în care, după descrierea din ajun, recunoscui pe Abraham Zaheul, prietenul meu se opri cu pietate şi şopti:
-Ăsta e !...
Doctorul ne privi nedumerit o clipă, apoi curios, ne întrebă cu oarecare jenă:
-De unde ştii că e ăsta ?
De data asta, nedumerirea se întinse ca o boală contagioasă și pe figura noastră. Să fi ştiut oare şi doctorul ceea ce, afară de noi doi, nu credeam să mai poată ştii cineva ?
-Al cui e cadavrul ăsta ?
-Ala cui e nu se ştie încă... În schimb însă e o piesă de mare preț, un adevărat fenomen al naturei... Când i s-a făcut direcția, în locul inimei i s-a găsit un bulgăre de aur...
#
În drum spre casă, încercai să-mi încurajez prietenul ca de obicei.
-O să iasă ceva extraordinar, povestea omului cu inima de aur.
Dum-Dum dădu deznădăjduit din cap.
-Ce vrei să iasă dintr-un fapt adevărat ?... Eu nu scriu decât poveşti inventate de mine...
Cautai să-l conving că greșește. El însă îmi repeta cu încăpățânare:
-Unde nu e imaginație, nu e artă... nu e literatură. E numai ziaristică de calapod...
Dar dacă-ți place aşa de mult, n-ai decât s-o scrii tu... Vrei să-ți vând subiectul ție ?... Hai de-mi cumpără o sticlă mare de Cherry Brandy.
(Ion Minulescu, "Omul cu inima de aur")
.... sper că a fost o lectură plăcută !
