jurnalul (129)

Astăzi ... sâmbătă 26 decembrie, orele 10.03
Zile de sărbătoarea ... sufletului ! brumă deasă... când răsare soarele, curg streşinile parcă plouă ... între orele 11-14 vremea devine plăcută, soarele este darnic...
Gândurile ... îmi sunt amuzate de un cuvânt auzit zilele trecute... plecasem cu mami la o prietenă departe, la ieşrea din comună, ca să luăm brânză pentru sărbători... o porţiune din drum, ne-a însoţit o vecină şi a vorbit mai tot drumul încercând să afle noutăţi ...la ea am auzit cuvântul ciudat: ''mala'', a zis că ''suntem vecini din mala'' ...am întrebat-o ce înseamnă dar a schimbat subiectul...pe drum, apoi acasă m-am tot gândit şi am descoperit: ''mala'' adică ''ma'la'' adică ''mahala'' ... ne-am distrat cu toţii descoperind prescurtarea cuvântului !    

Am reuşit ... să nu mai înţeleg nimic din starea vremii ... atâtea ciudăţenii atât la noi, cât şi pe întregul glob...

Recunosc ... că este greu fără zăpadă - cum va fi dacă va veni totuşi vreun ger mai mare ? pomişorii noştri !!!

Acum sunt în bucătărie ... în faţa leptopului, ascult ştitile de la tv şi le comentez cu mami, tăticu este la tv-ul de lângă el... am mâncat bine, acum am lângă mine un pahar de vin roşu ... supraveghez şi focul pe care l-am ţinut mai mult azi fiind bruma prea mare...  
Sunt îmbrăcată ... în haine groase ...
Bodyguarzii ... sunt treziţi demult, le-am dus porţia de mâncare dar, cum aud o uşă deschizându-se la noi, ies imediat ca să ne urmărească traseul... colindători au fost dar nu aşa de mulţi ca să fie enervaţi mult...doar că au fost şi nişte petarde mai mari - parcă era o grenadă !!! -, ceva artificii pe cerul nopţii ...
Weekendul acesta ... este sub semnul sărbătoririi Crăciunului atât religios, cât şi al tradiţiei lui Moş Crăciun! Munca ... a fost din domeniul aprovizionării gospodăriei cu cele necesare, plus cele specifice sărbătorii - aşa cum părinţii au format obiceiurile familiei!: adică câte puţin din cât mai multe... este greu să mănânci acelaşi fel de mâncare, varietatea pregătirilor - chiar dacă puţine cantitativ - ne bucură ochiul şi papilele gustative... este trist că nu am gustat şoriciul de porc - nimeni nu s-a gândit să ne împartă o bucăţică !!!

Sărbătorile acestea ... m-au trimis mai des către leptop, am reverificat adresele şi cunoscuţii, am transmis şi recepţionat mesaje pe e-mail sau facebook dar am dat şi câteva telefoane... bucuria a fost mare descoperind frumuseţea desenelor ce însoţeau mesajele... descopăr că fiind acasă tot timpul, am mai mult timp liber în acest anotimp ... în anumite perioade ale zilei, parcă eram iar copil - stăteam ghemuită lângă plita caldă, mă uitam la tv dar şi la mami care pregătea plăcinta, specialitatea ei !!!   

Târziu în noapte ... urmăresc desene animate, filme artistice sau documentare, reclamele atât de specifice perioadei de iarnă şi Crăciun... şi intru pe facebook de nu ştiu câte ori ca să citesc mesajele surioarei mele dragi!

Sfârșitul săptămânii ... - sper, din toată inima, să fie liniştit, în spiritul Crăciunului:  

poveste de omăt...

... cu gândul la poeziile copilăriei, mi-aduc aminte cât de mult am iubit şi versurile Otiliei Cazimir (  https://ro.wikipedia.org/wiki/Otilia_Cazimir):

           ''Tu nu ştii...

             A  fost odată
             O căsuţă fermecată
             Şi-n căsuţă-o fată mică,
             Un pisoi şi o bunică.
                     Şi-ntr-o iarnă, într-o seară,
                     Fata s-a uitat afară
                     Şi-a văzut cum prin perdea
                     Stelele râdeau de ea …
             Dar pe drum cotit şi nins,
             Umbră sură s-a desprins:
             Un voinic abia de-o şchioapă
             Înota-n omăt ca-n apă.
                     Şi proptinduse-n toiag,
                     Un toiag mai nalt ca el,
                     A-nceput să cânte-n prag,
                     Tremurat şi subţirel …
             Dormi?
             Şi nici n-am prins de veste!
                     Uşa s-a închis cu cheia,

                     Focu-şi pâlpâie scânteia,
                     Şi povestea nu-i poveste:
             Eu eram fetiţa-aceea,
             Iar bunica - nu mai este !'' 

fetiţa singură...

.... este seară, căldura sobei mă îmbie iarăşi la alte poveşti şi gândurile mi s-au dus departe, în timp, la una din lecturile care m-au impresionat - nu ştiam la acea vârstă că acea povestire făcea parte dintr-un renumit roman, ''Les Miserables'' scrisă cu atâta talent de către Victor Hugo (  http://www.cinemarx.ro/persoane/Victor-Hugo-15399.html%3Fbiografie) - şi deci încerc să rescriu aici, din celebrul roman, acea parte care vorbeşte despre o întâmplare tot din perioada Crăciunului - cu scuze către marele Hugo că i-am cenzurat multe rânduri încercând să scriu esenţa -:

                                            -V-

                             - FETIŢA SINGURĂ -

... Întunericul era ameţitor. Omul are nevoie de lumină. Cine se avântă în noapte, încearcă o strângere de inimă.... Nimeni nu umblă noaptea prin pădure fără un fior de teamă...Văgăunile nopţii, lucrurile devenite înspăimântătoare, siluetele tăcute care se risipesc când te apropii, destrămări nevăzute, tufe care freamătă a mânie, băltoace fumurii, lugubrul aşternut peste tristeţe, imensitatea de mormânt a tăcerii , toate vieţuitoarele necunoscute cu putinţă, ramuri misterioase ce se lasă asupră-ţi, cioturi înfricoşătoare de copaci mănunchiuri de buruieni înfiorate - în faţa tuturor acestora te afli fără apărare...
...Fără să-şi dea seama de ceea ce i se întâmplă, Cosette se simţea copleşită de această nesfârşire întunecată a firii...N-o năpădise numai groaza dar ceva mai îngrozitor chiar decât groaza. Tremura toată....
...Nu mai avea decât un singur gând - să fugă; să fugă în goana mare prin pădure, de-a lungul câmpului, până în dreptul caselor, până sub ferestre, până la luminile aprinse. Privirea îi alunecă spre găleata care se afla în faţa ei. Dar frica ei de Thenardieră era atât de mare încât n-avu curajul să fugă fără găleata cu apă. Apucă toarta cu amândouă mâinile. Abia putu să ridice găleata.
...Făcu astfel câţiva paşi dar găleata era plină şi grea; fu nevoită s-o lase iarăşi jos. Răsuflă un pic, pe urmă apucă din nou toarta şi-o porni iar la drum, de rândul ăsta o bucată mai lungă. Dar trebui să se oprească din nou. După câteva clipe de odihnă porni mai departe. Mergea cu trupul aplecat înainte, cu capul în jos, ca o babă; greutatea găleţii îi întindea şi-i înţepenea braţele slăbuţe; mânerul de fier îi amorţea şi făcea să-i îngheţe şi mai tare mânuţele ude; din când în când era nevoită să se oprească şi, de câte ori se oprea, apa rece care se vărsa din găleată îi curgea pe picioarele goale. Toate astea se petreceau în mijlocul unei păduri, noaptea, iarna, departe de orice suflare omenească; era un copil de opt ani. Numai Dumnezeu, de sus, vedea în clipa asta trista întâmplare...
...Ajungând lângă un castan bătrân pe care-l ştia, făcu un ultim popas, mai mare decât celelalte, ca să se odihnească de ajuns, pe urmă îşi adună toate puterile, apucă din nou găleata şi porni iarăşi, plină de curaj, la drum. Totuşi, biata făptură deznădăjduită nu se putu stăpâni să nu strige:''O, Doamne, Dumnezeule !''
...În clipa aceea simţi că găleata nu mai atârna greu. O mână, care i se păru enormă, o apucase de toartă şi o săltase cu putere. Ridică ochii. O siluetă neagră, mare şi dreaptă, mergea alături de ea în întuneric. Era un om care venise în urma ei şi pe care nu-l auzise venind. Omul acela, fără să scoată o vorbă, apucase de toarta găleţii pe care-o ducea Cosette.
...Există instincte în faţa tuturor întâmplărilor vieţii. Fetiţa nu se înfricoşă... 

                                                        -VI-

...În după amiaza aceleiaşi zile de Crăciun din 1823...

                                                        -VII-

                          COSETTE ŞI NECUNOSCUTUL LAOLALTĂ, ÎN UMBRĂ 

...Omul se opri, lăsă găleata jos, se aplecă şi-şi puse amândouă mâinile pe umerii fetiţei, silindu-se s-o privească şi să-i vadă faţa în întuneric. Chipul slab şi firav al Cosettei se desena vag în lumina stinsă şi vânătă a cerului.
''-Cum te cheamă ?'' rosti omul.
''-Cosette.''...
...Când se apropie de han, Cosette îi atinse mâna cu sfială.
''-Domnule !''
''-Ce e, fetiţo?''
''-Uite, am ajuns aproape de casă.''
''-Ei, şi?''
''-Vreţi să-mă lăsaţi acum să-mi iau găleata?''
''-De ce ?''
''-Păi, dacă o să vadă doamna că mi-a dus-o altcineva o să mă bată.''
...Omul îi dădu înapoi găleata...
                                                           -VIII-

                  NEAJUNSUL DE A GĂZDUI UN SĂRAC CARE 

                       POATE CĂ E BOGAT 

...Cosette nu se putu opri să arunce să arunce o privire spre păpuşa cea mare, care încă mai era expusă în prăvălia cu jucării, apoi bătu la uşă. Aceasta se deschise şi doamna Thenardier apăru cu o lumânare în mână:
''-Aha, tu eşti, netrebnico ! Slavă Domnului, nu te-ai grăbit ! Ai căscat gura, javră !''
''-Doamnă'', spuse Cosette tremurând, ''uite un domn care vrea o odaie.''
...Doamna Thernadier îşi înlocui repede mutra posacă printr-o strâmbătură binevoitoare, schimbare caracteristică hangiilor, şi-l căută din ochi, cu lăcomie, pe noul venit...
...Urmă cu o voce seacă:
''-Intră, omule !''...
...Între timp, după ce-şi lăsase pachetul şi băţul pe o bancă, omul se aşezase la o masă pe care Cosette se grăbise să pună o sticlă de vin şi un pahar...
...Cosette îşi luase locul sub masa de bucătărie şi lucrul...N-avea pe ea decât pânză găurită, nici un petic de lână. Ici-colo i se vedea pielea şi peste tot se puteau observa vânătăile care însemnau locurile unde o lovise doamna Thenardier. Picioarele goale îi erau roşii şi slăbănoage. Toată făptura acestui copil, felul său de-a fi, înfăţişarea, glasul, pauzele dintre un cuvânt şi altul, privirea, tăcerea, cea mai mică mişcare, arătau şi tălmăceau un singur gând: teama...
...În acest timp, uşa se deschise şi intrară Eponine şi Azelma...
...De cum intrară, Thenardiera spuse pe un ton de ceartă dar care era în realitate plin de dragoste:
''-Ei, iată-vă şi pe voi !''
...Se aşezară amândouă la gura vetrei. Aveau o păpuşă pe care o învârteau şi o suceau pe genunchi, cu tot felul de ciripiri vesele. Din timp în timp, Cosette îşi ridica ochii de pe împletitură şi cu un aer lugubru le privea cum se joacă...
...Deşi păpuşa surorilor Thenardier era foarte veche, ponosită şi spartă pe alocuri, Cosettei i se părea, cu toate astea, minunată, pentru că nu avusese în viaţa ei o păpuşă - ''o păpuşă adevărată''...
...Sub masă, Cosette privea focul care se răsfrângea în privirea ei fixă; începuse din nou să legene scutecele pe care le făcuse, şi, pe când le legăna, cânta încetişor:''Mama mea a murit !'' ''Mama mea a murit !'' ''Mama mea a murit !'' ...
...Cosette se opri deodată... N-avea nici o clipă de pierdut. Ieşi de sub masă, târăndu-se pe brânci, se mai încredinţă o dată că nu o pândea nimeni, apoi se strecură cu repeziciune până la păpuşă şi o apucă. După o clipă era la locul ei...
...Faţa doamnei Thenardier luă acea înfăţişare deosebită, care la unele femei, numite tocmai de aceea scorpii, se alcătuieşte din amestecul cumplitului cu nimicurile vieţii.
...De data asta mândria rănită îi biciuia şi mai mult mânia. Cosette întrecuse orice măsură; Cosette se atinsese de păpuşa ''domnişoarelor''.     
...Călătorul se ridică în picioare:
''-Ce s-a întâmplat?'' o întrebă el pe doamna Thenardier.
''-Nu vezi ?'' îi spuse doamna Thenardier, arătând cu degetul corpul delict care zăcea la picioarele Cosettei.
''-Ei bine, şi ce-i cu asta?'' urmă omul.
''-Nespălata asta'', răspunse Thenardiera, ''şi-a îngăduit să pună mâna pe păpuşa copiilor!''
''-Atâta gălăgie pentru un fleac !'' spuse omul. Ei, şi ce e dacă se joacă cu păpuşa asta?''
''-A atins-o cu mâinile ei murdare !'' urmă Thenardiera. ''Cu mâinile ei scârboase...''
...Cosette începu să plângă şi mai tare.
''-Să taci din gură !'' strigă doamna Thenardier .
...Omul se duse drept la uşă, o deschise şi ieşi. Cum plecă, Thenardiera se folosi de lipsa lui pentru a-i da pe sub masă, Cosettei, un picior, care o făcu pe fetiţă să urle...
...Uşa se deschise şi omul apăru din nou. Ţinea în mâini păpuşa cea minunată ... O puse în faţa Cosettei şi îi spuse:
''-Uite, e pentru tine.''
...Cosette ridică ochii. Îl văzu pe omul care venea cu păpuşa spre ea, ca şi cum ar fi văzut venind soarele, auzi cuvintele astea nemaipomenite:''E pentru tine !'' se uită la el, se uită la păpuşă, apoi se dădu înapoi încet şi se trase mai adânc sub masă, lângă zid.
...Nu mai plângea, nu mai ţipa; părea că nici nu mai îndrăzneşte să răsufle.
...În toată cârciuma se făcuse o tăcere solemnă...       
''-Ei, Cosette'', spuse Thenardiera cu o voce care se voia blândă dar care era făcută din acea miere acră a femeilor afurisite, ''nu-ţi iei păpuşa ?''...
...Cosette se încumetă să iasă din vizuina ei...
...Cosette se uită la păpuşa cea minunată cu un fel de groază. Faţa ei era încă plină de lacrimi dar ochii începuseră să i se umple, ca cerul la revărsatul zorilor, de razele ciudate ale bucuriei. Ceea ce simţea în clipa aceea era cam ceea ce ar fi simţit dacă i-ar fi spus cineva deodată:''Fetiţo, eşti regina Franţei !''
...Cu toate astea, ispita birui. Sfârşi prin a se apropia şi murmură sfioasă, întorcându-se spre doamna Thenardier:
''-Am voie, doamnă?''..
''-E adevărat, domnule?'' întrebă Cosette. ''E adevărat? E a mea, doamnă ?''
...Străinul avea ochii parcă plini de lacrimi. Părea să fie atât de mişcat, încât nu vorbea ca să nu plângă. Făcu Cosettei un semn cu capul şi puse mânuţa păpuşii ''doamnă'' în mânuţa ei.
...Cosette îşi trase repede mâna, ca şi cum mâna ''doamnei'' ar fi ars-o, şi începu să se uite în jos.  
Suntem siliţi să adăugăm că în clipa aceea scoase limba din gură de un cot. Deodată se întoarse şi apucă păpuşa cu putere.
''-Am s-o botez Catherine'', spuse ea.
...Fu ciudată clipa în care zdrenţele Cosettei întâlniră şi îmbrăţişară panglicile şi muselina fragedă şi trandafirie a păpuşii...
...Cosette o puse pe Catherine pe un scaun, se aşeză pe jos, în faţa ei şi rămase acolo, nemişcată, fără să scoată o vorbă, într-o atitudine de extaz.
''-Joacă-te, Cosette !'' spuse străinul.
''-O ! mă joc !'', răspunse fetiţa....
...În clipa aceea, străinul, necunoscutul acesta, care părea că e providenţa venită în vizită la Cosette, era atât de urât de Thernadiera mai mult decât orice pe lume...Trebuia totuşi să se stăpânească....Se grăbi să-şi trimită fetele la culcare, apoi ceru omului în galben ''îngăduinţa'' de a o trimite şi pe Cosette ''care s-a ostenit destul astăzi'', adăugă ea cu un aer părintesc. Cosette plecă să se culce, ducând-o în braţe pe Catherine...  
...Cât priveşte călătorul, acesta îşi puse băţul şi pachetul într-un colţ....Apoi se descălţă, luă o lumânare ... Străbătu un coridor şi ajunse în capătul scării. Auzi aici un zgomot slab, foarte uşor, care semăna cu răsuflarea unui copil. Se lăsă călăuzit de acest zgomot şi ajunse într-un fel de cotlon triunghiular, care se afla sub trepte. Cotlonul ăsta nu era altceva decât unghiul pe care-l făcea scara cu podeaua. Acolo, printre tot soiul de coşniţe vechi şi de cioburi, în praf, printre pânze de păianjen, era un pat; dacă putem numi pat o saltea găurită, prin care ieşeau paiele, şi pânza ruptă, prin care se vedea salteaua. N-avea cearceafuri. Era aşezată pe jos, pe duşumea. În patul acesta dormea Cosette. 
...Omul se apropie şi privi cu luare-aminte.
...Cosette dormea adânc. Era îmbrăcată. Iarna nu se dezbrăca, pentru ca să-i fie mai puţin frig.
...Ţinea strâns la piept păpuşa, ai cărei ochi mari străluceau în întuneric. Când şi când, scotea câte un oftat adânc, ca şi cum ar fi fost gata să se trezească, şi-şi strângea convulsiv păpuşa în braţe...
...privirea îi căzu pe vatră...Erau doi pantofiori de copil, drăgălaşi, unul mai mare şi unul mai mic;...călătorul îşi aminti obiceiul încântător şi străvechi al copiilor, care-şi pun încălţămintea la gura vetrei, în ziua de Crăciun, ca să aştepte în întuneric cine ştie ce dar strălucitor din partea zânei ocrotitoare...
...Zâna, adică mama, trecuse pe acolo, şi în fiecare pantofior se zărea strălucind câte o monedă...
...departe, în colţul cel mai întunecat al vetrei, un papuc urât, din lemnul cel mai prost, pe jumătate rupt şi plin de cenuşă şi noroi uscat. Era papucul Cosettei. Cu acea încredere, mişcătoare a copiilor care pot fi înşelaţi întotdeauna, fără să se descurajeze niciodată, Cosette îşi pusese şi ea papucul în vatră. 
...Ce lucru sublim şi blând e nădejdea la un copil care n-a cunoscut niciodată altceva decât deznădejdea !
...În papucul acesta nu era nimic.
...Străinul scotoci în vestă, se aplecă, şi puse în papucul Cosettei un galben...

  
  

viteazul jumătate...

...... este seară, căldura sobei mă îmbie la altă poveste minunată (nu-i mai ştiu ţara de origine...):

                      VITEAZUL JUMĂTATE

...A fost odată un omuleţ căruia toţi îi spuneau, pe drept cuvânt, Jumătate: avea doar un ochi, o mână şi-un singur picior. De umblat nu putea umbla, aşa că mai mult sărea. Cu singura mână pe care o avea, îi plăcea să deseneze, din închipuire, cele mai năstruşnice lucruri.

...Într-o zi, stând pe malul mării, mâzgăli pe nisipul umed un cal cu şapte capete. Tocmai atunci trecură pe acolo slugile unui crai hapsân ce-şi dorea un cal năzdrăvan cu care să cutreiere marginile împărăţiei sale nesfârşite. Cum ajunseră la palat, slugile povestiră stăpânului lor cele văzute. Regele le porunci atunci:

         ''Aduceţi-mi la palat  

          Onul care a desenat 

          Calul cel minunat !''

...Slugile aduseră porunca la îndeplinire fără întârziere şi regele îl întrebă pe Jumătate: 

         ''Am aflat că eşti zugrav dibaci:  

          Cal cu şapte ţeste ştii să faci ?!''

la care Jumătate îi răspunse: 

         ''Stând de unul singur azi, pe mal,

          Pe nisip, am mâzgălit un cal !''

...Numai că regele, în loc să-l creadă, îi strigă mânios: 

         ''Cât de cât, la viaţă dacă ţii,  

          Calul să-mi aduci de unde şti !''

...Neavând încotro, Jumătate porni în căutarea calului năzdrăvan. Merse cale lungă, până zări o casă arătoasă. Bătu la geam şi gazda îl pofti înăuntru, ba chiar îl şi ospătă. După ce se sătură şi mulţumi pentru ospătare, Jumătate întrebă gazda de n-a auzit de calul cel cu şapte capete. Acesta însă îi răspunse mirat: 

         ''De-o aşa ciudată fiară  

          Aflu pentru prima oară !''

...Dar făcu un foc cu văpăile cât casa de înalte şi puse deasupra un cazan cu apă. Când capacul cazanului începu să salte, gazda îl înşfăcă pe Jumătate şi-l rostogoli înăuntru. După ce-l scoase din cazan, îl trânti pe nicovală şi tăbărâ asupra lui cu un ciocan. Dintr-o jumătate de om, prichindelul ajunse, după-atâta frământare, un om zdravăn şi întreg. Arătându-i o casă ce se vedea în depărtare, gazda îi spuse acum: 

         ''Mergi şi vezi: acolo este  

          Calul cel cu şapte ţeste !''

...Curajosul Jumătate, care îşi păstrase numele şi după ce fusese călit, ţinu drumul arătat şi, furişându-se în spatele casei aflate, începu să facă zarvă. Deîndată se ivi o bătrână care îl dojeni straşnic: 

         ''Dacă n-ai să taci, copile,  

          Zău că nu sfârşeşti cu zile !

          Nu vezi oasele albite, 

          Lângă casă grămădite ?

          Fioroasele Garude 

          Ne lăsară fără rude !''

...Jumătate fu apoi poftit în casa unde bătrâna ţinea pe foc un ceaun cu orez. Ea puse o parte din bucate în cele două străchini aflate pe masă şi amândoi se apucară să mănânce. După ce-şi termină porţia de orez, Jumătate, care mânca acuma cât un om întreg, o rugă pe gazdă: 

         ''Bunicuţo, eu îţi spun,  

          Să gătăm, că-i tare bun, 

          Tot orezul din ceaun !''

...Bătrâna îl sfătui să lase în ceaun orezul care mai rămăsese. După puţină vreme, în încăpere se arătă o fată de o frumuseţe nemaivăzută. Jumătate, care nu se mai sătura privind-o, băgând de seamă că şi fata îl place, se hotărâ s-o ceară de soţie. Dar mai întâi îşi aminti de ce venise până acolo şi-o întrebă pe bătrână despre calul cu şapte capete. Tocmai când ea îi răspundea că n-auzise în viaţa ei de o asemenea dihanie, din grajdul aflat în spatele casei răzbătură deodată şapte nechezaturi, de parcă toate ar fi fost scoase de unul şi acelaşi cal. Luându-şi inima în dinţi, Jumătate întrebă: 

         ''Bunicuţă primitoare,  

          De voi face zarvă mare, 

          N-o veni Garuda-n zbor,

          Ca în luptă s-o dobor ?''

...Bunica îi răspunse: 

         ''Doar să batem în tam-tam,  

          Şi acum o vezi în geam !''

...Jumătate se îndreptă spre peretele unde atârna tam-tamul şi bătu de trei ori. Încăperea se întunecă dintr-o dată şi prin fereastra larg deschisă pătrunse o pasăre înspăimântătoare, rotind nouă ciocuri de criţă, strigând:

         ''Măi pitic între pitici,  

          Cum de mi-ai ajuns aici ?''

...Fără să şovăie, viteazul Jumătate îi răspunse:

         ''Caut calul tău vestit  

          Şi am paloş ascuţit !''

...Pasărea întinse un cap să-l înhaţe dar se trezi cu el retezat. Garuda, mânioasă, croncăni ameninţător:

         ''Drept e, mi-ai zburat un cap,  

          Dar din gheare nu te scap

          Am opt căpăţâne încă,

          Una doar şi te mănâncă !'' 

...Jumătate îi reteză rând pe rând celelalte opt capete şi pasărea îşi dădu duhul. Dar de îndată, în încăpere se ivi o altă zburătoare care se repezi asupra viteazului:

         ''Soţioara mi-ai răpus,  

          Dar acum şi tu te-ai dus !''

...A doua garudă avea doar şapte capete. După ce-o birui şi pe aceasta, viteazul se îndreptă spre grajd, călăuzit de fata cea frumoasă, puseră şaua pe calul năzdrăvan şi se aşternură la drum. Fata luă cu ea şi restul de mâncare, grămăjoara de orez. Sorbind aer pe toate cele şapte guri, calul mai mult zbura decât atingea pământul. Din urmă, un şarpe uriaş, cu fălcile furios deschise, zbura spre ei, mai, mai să-i înghită. Fata-i deşertă atunci ceaunul cu orez în faţă şi, ca din pământ, se ivi un munte de orez. Fiara înfulecă din muntele cel alb până plesni.

...Ajuns acasă cu bine, Jumătate îşi priponi calul în grădină lăsându-l să pască cu toate cele şapte capete deodată. Auzind că flăcăul se înturnase, craiul şi-a trimis slugile de şapte ori să-l cheme la palat. Dar acesta nici gând să vină. În cele din urmă, nerăbdător să vadă şi să pună mâna pe cal, vicleanul crai se duse el însuşi la Jumătate. Făgăduindu-i în schimbul armăsarului nărăvaş întreaga sa împărăţie, craiul spera să-l răpună într-un fel până la urmă.

...Jumătate primi imediat târgul. Dar cum se aşeză în şa, cu gândul cel viclean, regele fu azvârlit de năzdrăvan tocmai în mijlocul mării, unde îşi află sfârşitul.

...Răsuflând uşuraţi, supuşii îl aleseră de rege, în locul hapsânului, pe viteazul Jumătate. El trăi mulţi ani fericiţi, alături de frumoasa din palatul Garudelor, ocârmuindu-şi ţara cu multă dreptate şi înţelepciune.        

  

   

  

poveştile copilăriei mele...

...... este seară, căldura sobei mă îmbie la alte poveşti (ruseşti sau ucrainene, nu ştiu sigur...) - unele dintre cele mai dragi mie -:

                         COCOŞUL PINTENAT,  

                   CU CREASTA DE MATOSTAT

...Trăiau odată un motan, un sturz şi un cocoşel pintenat, cu creastă de matostat. Căsuţa în care trăiau ei se afla ăn mijlocul pădurii. Deseori, când motanul şi sturzul plecau în pădure ca să taie lemne, cocoşul rămânea singur acasă.
...Şi, de fiecare dată, la plecare, îi dădeau poruncă şi-ndrumare:
''-Bagă de seamă că plecăm departe în pădurea deasă - tu să ai grijă de casă şi să nu dai glas, de cumva hâtra vulpe va veni încoa' ! ...Capul de-l scoţi pe fereastră, te-nhaţă de creastă !''
...Într-o zi mirosi vulpea că motanul şi sturzul nu sunt acasă.
...Veni fuguliţa, se aşeză sub fereastra căsuţei şi începu cam aşa:
       ''Cocoşel pintenat,
         Cu creastă de matostat
         Cu ochi de mărgele
         Ca două stele,    
         De scoţi capul afară,
         Ţi-oi da bob de secară.''
...Atunci, cocşelul - hop ! şi scoase capul pe fereastră ! Vulpii atât îi trebui: mi-l înhăţă îndată şi fuga cu el spre vizuină !
...Începu a striga atunci bietul cocoşel:
       ''Săi, motanule,
         Şi tu, sturzule,
         Că vulpea cea rea
         Mă duce cu ea, 
         Peste munţi şi stânci,
         Peste ape-adânci,
         Prin codri fără soare,
         Ca să mă omoare !...''    
...Motanul şi sturzul, auzind strigarea, porniră numaidecât pe urmele vulpii şi îl scăpară pe cocoşel.
...Peste câteva zile, motanul şi sturzul se duseră din nou în pădure, ca să taie lemne şi, lăsându-l pe cocoşel acasă, la plecare îi dădură iar poruncă şi-ndrumare:
''-Bagă de seamă, cocoşelule, capul să nu-l scoţi pe fereastră, că vom fi departe de căsuţa noastră şi nu-ţi vom auzi glasul.''
...Abia că plecară cei doi şi vulpea cât ai bate din palme, iar se ivi sub fereastră şi prinse a-i cânta tot aşa:
       ''Cocoşel pintenat,
         Cu creastă de matostat,
         Cu ochi de mărgele
         Ca două stele,    
         De scoţi capul afară,
         Ţi-oi da bob de secară.''
...Dar cocoşelul nici nu vede, nici n-aude - tace chitic. Atunci vulpea dă-i din gură iar:
       ''Fugeau nişte copii pe drum,
         Cu-o traistă subsuoară,
         Din traistă-n colb curgeau mereu
         Tot boabe de secară.
         Găinile-au venit buluc
         Şi-au prins să se îndoape,
         Iar pe cocoşi, nici că-i lăsau 
         Să vină pe aproape...''
...Auzind asta, cocoşelul scoate supărat capul afară:
''-Cot...cot...co!..Cum aşa, să nu-i lase ?!'' 
...Vulpea atâta aştepta: puse gheara pe el - şi fugi, cumătră !
...Şi iar începe a striga bietul cocoşel:
       ''Săi, motanule,
         Şi tu, sturzule,
         Că vulpea cea rea
         Mă duce cu ea, 
         Peste munţi şi stânci,
         Peste ape-adânci,
         Prin codri fără soare,
         Ca să mă omoare !...''
...Motanul şi sturzul, auzind strigarea, porniră pe urmele vulpii şi îl scăpară pe cocoşel.
...Peste câteva zile, motanul şi sturzul se duseră din nou în pădure, ca să taie lemne şi, lăsându-l pe cocoşel acasă, la plecare îi dădură iar poruncă şi-ndrumare:
''-Bagă de seamă, cocoşelule, capul să nu-l scoţi pe fereastră, că vom fi departe de căsuţa noastră şi nu-ţi vom auzi glasul.''
...Abia că plecară cei doi şi vulpea cât ai bate din palme, iar se ivi sub fereastră şi prinse a-i cânta tot aşa: 
       ''Fugeau nişte copii pe drum,
         Cu-o traistă subsuoară,
         Din traistă-n colb curgeau mereu
         Tot boabe de secară.
         Găinile-au venit buluc
         Şi-au prins să se îndoape,
         Iar pe cocoşi, nici că-i lăsau 
         Să vină pe aproape...''
...Dar cocoşelul nici nu vede, nici n-aude - tace chitic. Atunci vulpea dă-i din gură iar:
       ''Fugeau nişte şărani pe drum,
         Cu-o traistă-n spinare,
         Din traistă-n colb curgeau mereu
         Alune gălbioare.
         Găinile-au venit buluc
         Şi-au prins să se îndoape,
         Iar pe cocoşi, nici că-i lăsau 
         Să vină pe aproape...''
...Auzind asta, cocoşelul scoate supărat capul afară:
''-Cot...cot...co!..Cum aşa, să nu-i lase ?!'' 
...Atâta aştepta vulpea: puse gheara pe el - şi fugi, cumătră, peste munţi şi stânci, peste ape adânci, drept spre vizuina ei...
...Degeaba strigă cocoşul până răguşi, că nimeni nu-l auzi. Când se-ntoarseră motanul şi sturzul acasă, cocoşelul ia-l de unde nu-i !
..Şi-au pornit cei doi degrabă prin pădure, tot mirosind urmele vulpii. Motanul fugea, iar sturzul zbura, şi tot aşa au ajuns ei la vizuina cumetrii. Aici motanul numai că-şi struni cobza şi prinse a cânta cam aşa:
       ''Zdrâng, zdrâng, cobzişoară,
         Strună subţirică,
         Ia ieşi, vulpe-surioară,
         Să nu-ţi fie frică !...''
...Ascultă ce ascultă vulpea cântecul şi-şi zise:
''-Ia să văd cine-mi cântă din cobză, aşa de frumos, cu glas duios.''
...Şi-şi scoase capul afară. Atâta aşteptau motanul şi sturzul: o luară pe vulpe ca din oală, şi dă-i chelfăneală ! Şi o jumuliră, şi-o năuciră, c-abia de scăpă cumătra cu fuga.
...Apoi îl luară pe cocoşel, îl puseră-ntr-un paneraş şi o porniră iavaş-iavaş, şi mai trăiesc poate şi azi.

                                ŢĂRANUL ŞI URSUL

...Un ţăran se duse pe ogorul lui să semene napi. În vreme ce el ara el ogorul -- iată că-i iese înainte un urs. 
''-Măi, omule, am să-ţi frâng oasele !'' îi zise ursul.
''-Nu-mi frânge oasele, măi ursule, că-i păcat, mai bine ajută-mă la semănat. Uite, când or creşte napii mari, mie mi-oi lua rădăcinile iar ţie şi-oi da vârfurile.''
''-Fie precum spui'', răspunse ursul. ''Numai să nu mă păcăleşti, c-apoi cu mine o păţeşti -- nici pe departe să nu te apropii atunci de pădure !''
...Şi spunând asta se făcu nevăzut în dumbravă.
...Napii crescură mari cum nu s-au mai văzut. Toamna se duse ţăranul să-i strângă şi, cum veni, pe loc se pomeni că-i iese înainte ursul din dumbravă şi-i spuse: 
''-Ei, acum să facem împărţeala, precum ne-a fost învoiala. Dă-mi partea ce mi se cuvine!''
''-Bine, Martine, să-ţi dau vârfurile şi mie să-mi iau rădăcinile.'' 
...Zis şi făcut: îi dădu ţăranul ursului toate frunzele napilor, iar pe aceştia îi încărcă în căruţă şi se duse la târg să-i vândă.
...Şi, cum cobora aşa pe o vale, iată că-i iese ursul în cale: 
''-Da'ncotro ai pornit, măi omule ?''
''-Iaca, mă duc şi eu la târg să vând rădăcinile astea.''
''-Ia pofteşte de-mi dă şi mie o rădăcină, s-o văd cum este la gust.''
...Ţăranul îi dete un nap şi se apucă ursul cu labele de cap:
''-Va să zică aşa, m-ai tras pe sfoară ?! Ian te uită ce bune-s la gust... Acu', de te-oi prinde în pădure la mine, s-a isprăvit cu tine ! Nici să nu dai pe-acolo !''
...În al doilea an, în primăvară, semăna ţăranul nostru, pe acelaşi loc, secară. După ce se făcu mare, de părea aur curat, se duse ţăranul la secerat. Ursul îl şi aştepta în cale:
''-Ei, acum n-ai să mă păcăleşti ! Să-mi dai partea ce mi se cuvine !''  
''-Bine, Martine. Ia-ţi tu rădăcinile, iar spicele le încărcă în căruţă şi se întoarse acasă.
...Se canoni ce se canoni bietul urs cu rădăcinile dar până la urmă tot nu făcu nimic cu ele.
...Amarnic se mai înfurie ursul pe ţăran. Şi se spune că de atunci, mare vrajbă se iscă între ţăranul acela isteţ şi ursul nătăfleţ.

             ŢAPUL, BERBECUL ŞI MOTANUL CEL POZNAŞ

...Trăiau odată în ograda unui ţăran un berbec şi un ţap tare de cap, în bun prieteşug, cum nu s-a mai pomenit: o mână de fân când găseau, pe din două-l împărţeau ! Iar pentru ponoasele toate, cine credeţi că o lua pe spate ? Vaska -- motanul, zis hoţomanul ! De rămânea o ulcică pe-afară, începea burta să-l doară...
...Şi iată că-ntr-o zi, cum şedea ţapul şi berbecul de vorbă despre una-alta, ce să vezi ? Şontâc-şontâc, pe cărare, vărsând lacrimi amare, vine bietul motan: smocuri îi atârnau din suman...
...Ţapul şi berbecul atunci îl întreabă:
''-Măi cotoiaş, prieten poznaşş de ce verşi lacrimi amare şi vii în trei picioare ?''
''-Cum să nu vărs lacrimi amare dacă stăpâna m-a bătut, coastele mi le-a rupt, m-a lăsat şontorog şi mi-a spus că de mă mai prinde în tindă, mă spânzură de coadă pe-o grindă...''
''-Şi pentru care vină să-ţi facă una ca asta ?''
''-Zise că dintr-o ulcică n-a mai rîmas un dram de smântână !''
...Şi iarăşi se puse pe bocit cotoiaşul obidit.
''-Măi cotoiaş, prietene poznaş, de ce verşi lacrimi amare, ori poate spinarea te doare ?''
''-Cum să nu vărs lacrimi amare dacă stăpâna când mă bătea, într-una-mi zicea:<<Cumnatul de seară-o să-mi vină şi nu am pic de smântână ! N-am ce face, atât mi-a rămas: tai berbecul şi ţapul cel gras ! >>''
...Cei doi behăiră speriaţi:
''-Măi, cotoi hoţoman, cap sec de motan, ne-ai mâncat zilele, ne-ai scurtat vieţile ! Stai că te luăm în coarne acuşi !''
...Şi-atunci bietul cotoiaş prinse a-i ruga şi a-i îndupleca să-i ierte păcatul, că nu-i el vinovatul. Berbecul şi ţapu-l iertară, şi tustrei începură să se sfătuiască între ei ce-i de făcut.
''-Măi frate, cu coarne-ncovoiate'' - spuse cotoiul cel isteţ berbecului - ''să nu stăm la vorbă deşartă: încearcă-ţi coarnele de poartă !'' 
...Se ridică berbecul, îşi făcu vânt şi - buf ! - cu coarnele de poartă ! Nimic... se clătină doar un pic şi rămase încuiată.
''-Măi frate, cu coarne răşchirate'' - spuse ţapului cotoiul cel isteţ - ''stăpâna, să ştii, nu iartă: ia-ncearcă-ţi coarnele de poartă !''
...Se-nalţă colbul mânat de vânt, iarba se culcă la pământ. Aleargă berbecul şi ţapul cât pot de tare, iar în urma lor, în trei picioare, bietul cotoi cu coada vâlvoi.
...Dar simţind că puterile-l lasă, se rugă de cei doi:
''-Fraţilor, staţi un pic, nu-l lăsaţi pe fratele vostru mai mic !''
...Atunci ţapul se milostivi de el, îl luă în spate frumuşel şi o porniră tustrei, la galop, peste dealuri, coline şi văi.
...Fugiră, aşa, cât fugiră, până când obosiră.
...Şi, iată, târziu, într-un ceas, sub un stei că făcură popas. Iar de sub steiul acela până hăt în zare, numai stoguri de fân în picioare.
...Se opriră aici să-nnopteze.
...Iar noaptea era rece, de toamnă târzie. Un foc de-ar găsi, cu toţi s-ar putea încălzi. Dar de unde să-l ia ? Se gândeşte ţapul, se gândeşte berbecul, iar motanul, hoţomanul, a şi găsit nişte coji de mesteacăn, le-a înfăşurat de coarnele ţapului şi i-a poruncit să se ciocnească în coarne cu berbecul.
...Cei doi se ciocniră, da' tare de tot, că le săriră scântei şi din bot ! Şi cojile de mesteacăn s-aprinseră-ndată.
...Şi aşa încinseră focul şi se aşezară în jurul lui...
...Abia se încălziră puţin, că vine spre ei Moş Martin:
''-Lăsaţi-mă, fraţilor, să mă încălzesc la foc, că nu mai pot de mijloc ! Oscioarele toate mi-au îngheţat ...''
''-Aşează-te ici, Moş Martin ! Dar ce s-a întâmplat, ce-i cu tine ?''
''-Of, am umblat prin prisacă şi m-au ciomăgit ţăranii oleacă !''
...Şi-atuncea cei trei, cu motanul poznaş, împărţiră al nopţii sălaş. Moş Martin sub un stog, motanul pe stog, iar lângă foc, la taifas, se-aşează berbecul şi ţapul cel gras.
...Şi iată, cum şedeau aşa, şapte lupi suri de prin fund de pădure şi un lup alb, ca de omăt, de ei se apropie-ncet.
...Behăiră berbecul şi ţapul de frică, iar motanul, năzdrăvanul, numai cât capu-şi ridică şi spune:
''O, tu, lupule alb, împărat peste lupii toţi, fă precum socoţi, numai nu-l supăra pe fratele nostru mai mare, că de supără tare, e vai de voi: în barbă îi stă puterea toată şi de-o da cu ea odată, nu mai pupaţi voi pastramă de oaie, c-apoi cu coarnele vă jupoaie ! Mai bine duceţi-vă acolo sub stog unde-i fratele nostru mai mic: nu e chiar aşa de voinic şi puteţi cu ei a vă bate !''
...Lupii se-nchinară adânc pentru sfat şi o porniră spre stog deîndat'. Acolo dormea Moş Martin... Şi începură a-l zădărâ pe jupân, până când ţandăra -i sări...
''-Lupule, unde nu-i cap, vai de picioare ! Şi chiar că în ele găsiră scăpare...''
...În vremea asta ţapul şi berbecul, luându-l pe motan în cârcă, fugiră cu el în pădurea adâncă. Dar aici se-ntâlniră cu lupii din nou.
...Şi-atunci motanul, năzdrăvanul, se căţără iute într-un vârf de brad, iar berbecul şi ţapul, luându-şi avânt, săriră la un stânjen de pământ şi se-agăţară cu picioarele de-o cracă...
...Stau lupii, din dinţi clănţănind, şi nici unul nu pleacă.
...Motanul năzdrăvan, văzând că nu-i de glumă, prinse a arunca în ei cu conuri de brad  şi să spună:
''-Un lup ! Doi lupi ! Trei !... Ne-om răfui de-ndată cu ei ! Eu să vă spun cinstit: mai ieri am doi lupi am înghiţit şi mi-a fost destul că-s încă sătul ! Iar tu, frate mai mare, ştiu că eşti flămând, că te-am văzut căutând, tot urşi din cei graşi prin pădure dar n-ai prins nici unul la mure... Aşa, încât, dacă vrei, şi partea-mi de lupi poţi s-o ai !''
...Şi-abia-şi isprăvi cuvântul, că ţapul bărbos căzu de pe creangă cu coarnele-n jos... Cotoiul atuncea răcni cu mânie:
''-Prinde-l de coadă, mănâncă-l , frăţie !''
...Iar lupii, pe bună dreptate, pe gânduri n-au stat. Şi-au pus coada pe spate ! Şi fugi...
...Iar motanul, năzdrăvanul, berbecul şi ţapul cel gras porniră prin codru, alături la pas...
   

poveşti din Jamaica...

... este seară, căldura sobei îmi aduce aminte de copilărie şi că mai sunt câteva zile şi va veni Ajunul Crăciunului...
... în aşteptarea acestei minunate sărbători - Naşterea Domnului Iisus -, ce pot fi mai minunate decât basmele, poveştile sau povestirile !
... dăruiesc şi eu aceste vechi povestiri - ce mi-au încălzit sufletul mie şi surioarei mele dragi- tuturor acelora ce n-au uitat de copilărie:   

 

                                  VIAŢA OMULUI

...Odată, piatra s-a certat cu bambusul. Fiecare, ar fi vrut ca viaţa omului să fie la fel ca viaţa lui.
... Piatra zicea:
''-Viaţa omului trebuie să fie ca a mea: numai aşa el o să poată trăi veşnic.''
... Bambusul zicea şi el:
''-Nu-i adevărat. Viaţa omului trebuie să fie ca a mea: eu mor dar pe dată mă nasc din nou. Aşa e bambusul.''
''-Nu, e mai bine să fie ca mine'', îi răspunse piatra, ''omul trebuie să ca mine. Eu nu mă plec nici în bătaia vântului, nici sub săgeţile ploii. Apa, căldura, frigul nu-mi pot face nici un rău. Viaţa mea e fără sfârşit. Eu nu am dureri, nici griji. Aşa trebuie să fie viaţa omului !''
...Bambusul n-a tăcut:
''-Nu ! Viaţa omului trebuie să fie ca a mea. Eu mor, e drept, dar reînviu în fiii mei. Nu mă vezi ? Priveşte în jurul meu ! Peste tot numai copiii mei. Iar ei vor avea copiii lor, şi copiii aceştia vor avea la rândul lor copiii...''
 ...Piatra n-a mai ştiut ce să răspundă. N-a mai avut ce zice şi a rămas întunecată şi colţuroasă. Bambusul o biruise.
... Iată de ce viaţa omului e asemenea vieţii bambusului.  

                                   CERBUL CU PENE

...Era odată o împărăteasă care n-avea copiii. Şi ea nimic nu-şi dorea mai mult pe lume decât să aibă un băiat, şi tare mai rânjea că visul nu i se împlinea. Într-o zi, când soarele era la amiază, îţi îndreptă faţa spre el şi spuse:
''-Soare, soare !...Trimite-mi un copil, un copil, un copil pe care să-l iubesc, chiar dacă ar avea chip de animal !''
...Şi a născut un fiu, voinic şi puternic, care semăna cu un cerb.
...Creştea repede, avea un suflet supus şi blând, avea o înţelepciune neobişnuită şi o putere de năzdrăvan. Împăratul şi împărăteasa îl ţineau ascuns, ca să nu afle nimeni că prinţul, moştenitorul tronului, are bot de cerb.
...Când prinţul crescu mare şi se făcu un tânăr înalt şi sprinten, ceru voie de la părinţi să pornească pribeag prin lume. Nădăjduia ca în felul acesta să mai uite de beteşugul lui. Împăratul şi împărăteasa n-avură încotro şi prinţul plecă pe o noapte întunecoasă, ca să nu fie văzut de supuşii tatălui său, împăratul.
...El merse şi merse multe zile în şir, şi în sfârşit nimeri într-o împărăţie mare şi frumoasă. Această împărăţie avea drept la mijloc o prăpastie fără fund şi toţi oamenii trebuiau să facă un ocol de o zi şi o noapte, ca s-o înconjoare.     
...Lângă prăpastie era bătută o tăbliţă pe care scria că acela care va dura o punte peste prăpastie va primi răsplată atâta aur cât va cântări el însuşi şi i se va da de nevastă pe una din cele trei fiice ale împăratului. Dar cel care se va apuca de treabă şi n-o va putea duce până la capăt, pe loc i se va tăia capul. Mulţi oameni muriseră încercând zadarnic să zidească podul. De fiecare adtă când puntea era aproape de sfârşit, se stârnea din senin un vânt năprasnic şi mătura totul ca pe nişte fire de paie spulberate.  
...Prinţul Botdecerb ceru să i se dea voie să facă el puntea. I se îngădui şi atunci el, mulţumit, se aşeză pe marginea prăpastiei şi dormi somn adânc toată noaptea ca şi cum ar fi fost într-un pat de puf. Ziua următoare şi-o petrecu plimbându-se şi privind cu nepăsare în jur, ca şi cum n-ar fi avut nimic de făcut. De la fereastra cea mai de sus a palatului, prinţesa cea mică privea fiecare pas al lui Botdecerb.
...Când se întunecă, prinţul continuă să se plimbe înainte şi-napoi fără odihnă. Pe urmă se opri, bătu din palme şi deodată apăru ca din pământ o liotă de oameni, din amândouă părţile prăpastiei. Pe dată se şi apucară de lucru. Toată noaptea forfoti furnicarul ăsta de oameni, iar dimineaţa un pod de piatră larg şi trainic, lega cele două buze ale prăpastiei. Se minunară cu toţii.
...Împăratul era tare mulţumit de isprava prinţului. Botdecerb dădu deoparte aurul şi îşi aşteptă mireasa. Nici fiica cea mare, nici cea mijlocie nu voiră măcar s-audă că s-ar putea mărita cu o asemenea dihanie. Dar cea mică spuse răspicat că ea e gata să fie soţia tainicului prinţ.
...Nunta se făcu repede, repede fiindcă nimănui nu-i plăcea să vadă cum o fată atât de frumoasă se mărita cu un jumătate om-jumătate animal. După nuntă, împăratul îşi întrebă ginerele unde ar vrea să locuiască.
''-Măria ta, vreau să stau în casa mea'', răspunse prinţul şi-i arătă un palat minunat, ridicat ca prin farmec lângă palatul împărătesc.
...Prinţesa era foarte fericită în palatul lor dar Botdecerb nu se arăta nicăieri împreună cu soţia; îi era teamă să nu stârnească râsul lumii pe seama unei fete frumoase măritată cu o pocitanie. 
...Prinţesa cea mare şi cea mijlocie se măritară cu prinţi frumoşi. Ele erau foarte mândre de bărbaşii lor şi sora cea mică, în taină, le invidia.
...Împăratul avea obiceiul ca o dată la câţiva ani să facă mari întreceri de luptă între viteji. Se adunau la ei oameni din toate părţile lumii. Tinerii se întreceau în alergări smulgând cu suliţele inele de aur înfipte în pari înalţi şi le ofereau apoi doamnelor, în aplauzele mulţimii. După aceea, dansurile ţineau toată noaptea.         
...Aşa a fost şi de data aceasta. Îndată ce s-a anunţat serbarea, cele două prinţese mai mari au şi început să se pregătească şi-şi petreceau zile întregi grijindu-se de găteli şi visând la dansuri şi tineri viteji. Sora cea mai mică se silea să fie veselă dar, în adâncul sufletului, se întrista pentru că soţul ei nu putea veni la întreceri cu botul lui de cerb.
...În dimineaţa zilei de sărbătoare, Botdecerb îşi chemă soţia şi-i zise:
''-Iată rochia cu care te vei duce la serbare. Spală-mă, ţesală-mă, parfumează-mă şi încuie-mă în odaie până la întoarcerea ta. Nu vreau să nu fii şi tu de faţă la serbare.''
...Mica prinţesă făcu totul cum îi ceruse soţul şi, deşi nu-i era pe plac, îl închise în cameră, se îmbrăcă, se sui în caleaşcă şi plecă. Când se ivi printre privitori, toţi bătură din palme pentru că ea era cea mai frumoasă dintre toate doamnele.
...Au început alergările. Deodată, între tineri apăru unul necunoscut, frumos, puternic, cu arme strălucitoare. Calul său gonea ca fulgerul. Învinse în toate alergările şi prinse în vârful suliţei toate inelele de aur. Nimeni nu ştia cine e. Iar când tinerii trecurădoi câte doi, călări, pe lângă împăratul, salutându-l, necunoscutul îşi plecă suliţa de argint şi lepădă toate inelele de aur la picioarele soţiei lui Botdecerb. 
...Aşa de tare îl apaludară încât întreg oraşul se cutremură.
...Soţia lui Botdecerb vru mai întâi să arunce inelele dar apoi se stăpâni pentru ca să nu-l supere pe luptător. Se urcă numaidecât în caleaşcă şi se întoarse acasă. Îl găsi pe soţul ei în cameră unde îl lăsase. El o întrebă dacă i-au plăcut alergările. Ea îi povesti tot ce s.a întâmplat.
''-Nu ţi-ar fi fost drag să te măriţi cu un tânăr frumos ca acela care ţi-a dat inelele ?''
''-Nu-mi schimb bărbatul pentru toţi tinerii frumoşi din lume'', răspunse prinţesa cea mică.
''-Cu doi mai puţin'', zise Botdecerb.    
...Prinţesa nu înţelese aceste vorbe şi nici el n-o lămuri cu nimic.
...A doua zi se întâmplă acelaşi lucru. Tânărul necunoscut apăru din nou, cu haine şi arme şi mai bune decât în ajun, şi câştigă toate inelele. Se apropie să-l salute pe împărat şi aruncă toate inelele la picioarele soţiei lui Botdecerb. După aceea dădu pinteni calului şi dispăru.
...Prinţesa se întoarse şi-i povesti totul soţului. Botdecerb o întrebă dacă n-ar fi mai fericită cu frumosul necunoscut decât cu el.
''-Nu-mi voi schimba bărbatul pe toţi tinerii frumoşi din lume'', fu răspunsul prinţesei.
''-Cu doi mai puţin'', bolborosi iar Botdecerb.
...Ziua următoare se petrecu aceeaşi poveste. Botdecerb ascultă cele povestite, primi răspunsul soţiei şi din nou spuse:
''-Cu doi mai puţin.'' 
...Pe urmă îi porunci soţiei să se îmbrace şi să se ducă la dans. Ea nu voia dar el o sili. Prinţesa se duse dar hotărâ să nu danseze deloc, de vreme ce nu putea dansa cu bărbatul ei. În timpul serbării apăru din nou necunoscutul, îmbrăcat atât de frumos, încât toţi rămaseră înmărmuriţi. Toate doamnele şi domnişoarele voiau să danseze cu el dar el se apropie de soţia lui Botdecerb şi-o rugă să-i facă cinstea şi să danseze cu el un dans. Ca să nu strice veselia tuturor, prinţesa se învoi şi dansară plini de graţie câteva dansuri.
...La miezul nopţii, prinţesa cea mică plecă de la bal şi se întoarse acasă. Îl găsi pe Botdecerb în aceeaşi cameră şi se petrecură întrebările şi răspunsurile obişnuite.
''-Cu doi mai puţin'', spuse el iarăşi.
...Dimineaţa, soţia îşi hrăni bărbatul şi se apucă să deretice prin casă. Într-o cameră părăsită tocmai în fundul palatului, găsi ea un dulap mare plin de praf. Prinţesa mătură praful de pe el şi-l deschise. Şi care-i fu mirarea când găsi toate podoabele tainicului tânăr de la întrecere şi de la balul de aseară. Cu gura căscată de uimire, ea privea podoabele când deodată auzi în spatele ei un geamăt. Se întoarse şi-l văzu pe Botdecerb.
''-N-ai auzit oare tu că de patru ori am zis ''doi mai puţin''? De fiecare dată când aveam dovada credinţei tale, sorocul vrăjii, care apasă asupra mea, se scurta cu încă doi ani. Nu trebuia să deschizi această cameră. Curiozitatea ta mi-a adus numai nenorocire.''
...Prinţesa începu să plângă. Botdecerb deschise uriaşa fereastră a camerei şi-o rugă pe soţie să privească spre răsărit şi să-i spună ce vede într-acolo. Soţia se supuse.
''-Văd un nor negru !''
''-Nu, nu acela...''
''-Văd un nor ca de cenuşă !''
''-Nu, nu acela !''
''-Văd un nor alb !''
''-Acesta e. Rămâi cu bine !''    
...Norul alb crescu şi iar crescu până umplu camera şi Botdecerb sări pe el. Norul începu să se ridice şi prinţesa văzu un cerb mare cu pene privind-o din înălţime. Pe urmă totul dispăru. Şi-aproape în acelaşi timp palatul se risipi, de parcă ar fi fost făcut din fum. Prinţesa cea mică se întoarse la palatul împăratului-tată, plângând, ca şi cum ar fi rămas orfană. Împăratul o primi bine dar surorile o luau în râs:
''-Cine te-a pus să te măriţi cu un monstru şi nu cu un om ? Acum caută-ţi bărbatul în pădure !''
...Atunci prinţesa se hotărâ să plece în lume să-şi caute bărbatul. Îşi luă toiagul şi porni la drum.
...Într-o seară ajunse la o căsuţă curată, frumoasă, şi văzu lângă ea o bătrânică yâmbitoare. Aceasta o întâmpină pe călătoare cu multă blândeţe, îi dădu să bea şi să mănânce. Prinţesa îi povesti întreaga ei viaţă şi atunci bătrânica îi zise:
''-Fata mea, lucrul ăsta e cu primejdie mare dar eu voi încerca să fac ceva pentru tine. Ascunde-te după acest cuptor, pentru că atunci când soseşte fata mea, totul împrejur îngheaţă.''
''-Cine e fata ta ?''       
''-Fata mea e Luna.''
...Când sosi Luna, toată căsuţa fu inundată de o lumină albă, albă ca laptele. Luna nu era în toane bune, trase cu putere aer în piept şi ăntrebă:
''-Aici miroase a sânge împărătesc ! Aici miroase a sânge împărătesc !''
''-Nu-i nimeni aici, fata mea ! Aşează-te la masă şi pe urmă stăm de vorbă.''
...Luna mâncă şi se linişti. Atunci mama ei o întrebă:
''-Fetiţa mea, dacă ar sosi la noi o pribeagă obosită şi întristată, ce i-ai face tu ?''
''-Eu, măicuţo ? Aş primi-o cu prietenie...''
...Atunci fata ieşi de după cuptor şi Luna o primi cu mângâieri şi-i ascultă povestea. Pe urmă Luna îi zise:
''-Aş vrea să te ajut dar nu ştiu unde se află împărăţia Cerbului cu pene. Poate că naşă-mea, Noaptea, ştie asta !''
...În locuinţa Nopţii, se întâmplă la fel ca în locuinţa Lunii. Noaptea nu ştiu nimic despre împărăţia Cerbului cu pene şi o trimise la Soare.
...Prinţesa se duse şi la el. Soarele, domolit de mama lui, vorbi cu fata dar nu-i putu arăta drumul.
''-Eu nu ştiu dar vânturile, poate că ele ştiu.''
...Prinţesa trebui să se ducă să caute locuinţa vânturilor. Mama vânturilor  o hrăni, o ascunse şi potoli mânia fiilor săi care năvăliră în casă cu vuiet sălbatic. După masă, ei se mai îmbunară şi se puseră la vorbă. Nici vântul de miazănoapte, nici vântul de miazăzi nu ştiau nimic. Vântul de apus auzise ceva însă vântul de răsărit ştia lucrul cel mai de seamă.
''-Ştiu unde este împărăţia. E departe de-aici. E o împărăţie frumoasă şi are ca domn un cerb cu pene albe, strălucitoare. Mâine te voi duce până acolo.''
...A doua zi în zori, mama vânturilor o trezi pe prinţesă şi-i zise:
''-Fata mea, când vei ajunge acolo, să te ascunzi într-un tufiş, lângă lac. Acolo, pe malul lacului, sunt două pietre de argint şi toate animalele vrăjite se duc lângă ele în fiecare zi să bea apă. Cum s-o pleca cerbul cu pene să bea apă, tu să faci ce-i face şi să-i sari în spinare, să te prinzi bine de el şi să nu-l mai scapi, orice s-o întâmpla.''    
...Vântul de răsărit luă fata pe aripi şi zbură cu ea aproape toată ziua. Când se lăsă noaptea, o coborâ la drum, lângă o pădure. În depărtare fata zări sclipind lacul. Alergă pe malul lui şi se ascunse lângă cele două pietre de argint.
...Animalele se adunau rând pe rând la adăpătoare. În amurg se auzi un foşnet de ramuri şi trosnet de uscături şi toate animalele fugiră speriate. Atunci apăru uriaşul cerb cu pene, falnic ca un împărat. Se apropia încet înălţând botul, adulmecând aerul, privind cercetători în jur. Când se apropia, când dintr-o săritură se depărta. Apoi se întorcea, suflând greu şi bănuitor. În sfârşit, veni drept spre locul unde se ascunsese prinţesaşi-şi lăsă botul în apă. Cât ai clipi, prinţesa-i sări în spinare şi se înţepeni straşnic de gâtul lui. Se ţinea aşa de strâns, de parcă ar fi fost ferecată cu un lanţ.
...Cerbul cu pene sări de o mie de ori, fugi, se răsuci în loc, bătu din copite cu atâta putere că cerul se întunecă, mugi, se frecă de copaci dar prinţesa cea mică nu-l slăbi din mâini ci, dimpotrivă, se strânse tot mai tare de el în iureşul de salturi şi de alergări. Cerbul sări si se frecă de-atâţia spini încât penele, una câte una, zburară de pe el până când pielea se prefăcu într-o piele omenească. Iar când cerbul se opri, istovit, nu mai era cerb ci un prinţ frumos, voinic, căruia prinţesa i se prinse de gât.
...Se îndreptară împreună spre palatul care se înălţa în mijlocul pădurii. Acolo îi întâmpinară tinerii care mai înainte fuseseră animale vrăjite. Făcură un ospăţ mare şi toată noaptea sărbătoriră  scăparea lor.
...Dimineaţa, împăratul, socrul lui Botdecerb, privi pe fereastra palatului său şi văzu alături un castel cu mult mai frumos decât palatul împărătesc. Trimise să întrebe cine locuieşte acolo şi, aflând că i s-au întors fata cu bărbatul, alergă să-i îmbrăţişeze, plângând de bucurie. 
...Trei zile întregi dură serbarea revederii...              

           TAINA-CAN, LUCEAFĂRUL DE SEARĂ

...Pe vremea când oamenii din tribul numit Caraja încă nu ştiau să are pământul şi să crească porumbul. nici ananasul, nici manioca, ci se hrăneau numai cu poamele păduri, cu vânat şi peşte, trăiau într-o familie două surori: pe cea mare o chema Imacro, iar pe cea mică, Denake.
...Odată, într-o seară târzie, privind spre cerul înstelat, Imacro nu-şi mai putu lua ochii de la steaua cea mare Taina-Can. Steaua clipocea cu o lumină aurie atât de dulce şi de tristă încât fata oftă:
''-Tată, ce stea minunată ! Cum aş vrea să ajung până acolo şi să mă joc cu ea !''
...Tata râse de dorinţa ciudată a fetei şi-i spuse că Taina-Can e foarte sus, nimănui nu-i este dat să ajungă până acolo. Totuşi îi spuse:
''-Doar dacă, auzindu-ţi vorbele, steaua Taina-Can ar vrea să vină singură la tine, fetiţa mea !''
 ...Şi iată că în noaptea adâncă, când toţi dormeau, fata simţi că cineva se apropie de ea. Ea se sperie şi ţipă:
''-Cine eşti tu şi ce vrei de la mine ?''
''-Eu sunt Taina-Can, luceafărul de seară, am auzit că mă chemi şi am venit la tine. N-aş vrea să te măriţi cu mine ?''
...Imacro aţâţă focul în vatră şi-i trezi pe ai ei.
...Şi ce văzu ? Taina-Can arăta ca un unchiaş bătrân, foarte bătrân: faţa era numai zbârcituri, iar părul şi barba albe ca bumbacul.
...Privindu-l în lumina flăcării, Imacro zise:
''-Nu vreau să-mi fii soţ; eşti bătrân şi urât, iar eu vreau de bărbat un tânăr frumos şi puternic.''
...Taina-Can se întristă amar.
...Atunci Denake, a cărei inimă era bună şi gingaşă, se înduioşă de bietul bătrân şi se hotărâ sî.l mângâie. Şi-i zise tatălui său:
''-Tată, eu mă duc după omul acesta !''
...Se căsătoriră spre marea bucurie a bunului unchiaş.
...După nuntă, Taina-Can îi zise soţiei sale Denake:
''-Nevastă, trebuie să muncesc ca să te ţin; voi ara pământul şi-l voi face bun de ogor, îl voi semăna cu seminţe bune, cum niciodată n-a mai văzut tribul vostru Caraja.''
...Şi se duse la fluviul cel mare, Bera-Can şi, uitându-se spre el, rosti câteva cuvinte, apoi intră în apă. Fluviul curgea, iar bătrânul plecându-se spre faţa apei, îşi cufunda din când în când mâinile în valuri şi le ridica cu pumnii plini de seminţe bune, care pluteau duse de curent.
...În felul acesta, fluviul îi dărui doi pumni de porumb, mănunchiuri de manioca şi alte multe plante folositoare, pe care tribul Caraja le cultivă şi azi.
...Venind acasă de la râu, Taina-Can îi zise dragei de Denake:
''-Mă duc să tai pădurea, să curăţ pământul pentru semănături. Tu să nu vii ca să mă vezi muncind, rămâi acasă să pregăteşti mâncare, când mă voi întoarce ostenit, cu mâinile bătătorite, tu să-mi potoleşti foamea şi să-mi aduci odihnă, linişte şi pace.''
...Taina-Can plecă. Întârzie atât de multă vreme încât Denake, speriată de gândul că soţul ei să nu fi căzut de oboseală, şi temându-se să nu adoarmă tot aşteptându-l, se hotărâ să calce opreliştea şi, pe ascuns de toţi, se duse să-l caute.
...O, dar ce minune, ce bucurie neaşteptată !  
...În locul unchiaşului firav, ea află, pe câmpul proaspăt desţelenit, un tânăr frumos, înalt, trupeş şi puternic. Trupul său era zugrăvit cu desene şi purta podoabe minunate. Denake nu se mai putu stăpâni: cuprinsă de o bucurie fără seamăn, ea se repezi la el şi-l îmbrăţişă. Pe urmă îl conduse acasă fericită că le poate arăta rudelor pe soţul ei, aşa cum era el cel adevărat.
...Atunci sora mai mare, Imacro, se umplu de mânie împotriva surorii ei mai mici şi-l dori ea de bărbat pe acest tânăr şi-i zise_
''-Tu eşti soţul meu, doar tu la mine ai venit şi nu la Denake.''
...Dar Taina-Can i-a răspuns:
''-Denake s-a arătat atât de bună cu mine, ea s-a înduioşat de un biet bătrân şi m-a luat de soţ atunci când tu m-ai dispreţuit. Eu nu te vreau, Denake e soţia mea cea dragă.''
...Imacro începu să ţipe de furie şi răutate, se prăbuşi la pământ şi dispăru. Pe locul unde ea a căzut, toţi văzură o pasăre neagră, care de atunci, în fiecare noapte, scoate un ţipăt atât de ascuţit şi de trist încât orice călător când îi aude glasul, tremură de frică.
...Şi astfel oamenii din tribul Caraja au învăţat de la luceafărul de seară, Taina-Can, să crească porumbul, ananasul, manioca şi alte roade şi cereale, pe care mai înainte nu le cunoşteau.

                      PASĂREA COLIBRI

...Era odată un om care avea o fată de măritat. Şi i-a sosit ziua nunţii. Mireasa, cu rudele şi prietenele ei, erau la cununie, iar celelalte femei au rămas la bucătărie, să pregătească ospăţul de nuntă. Şi au văzut deodată că nu le ajunge apa de pus în oalele care se aflau pe foc. Atunci, una din slijutoare, puse mâna pe urcior şi alergă la izvor. Sosi ea la izvor şi văzu într-un copac o pasăre mică-mică, pasărea colibri. Sta pe o crenguţă şi cânta:
      ''Frunzuliţe, floricele,
        Mai frumoase nu găsesc
        Decât în penele mele,
        Şi de-aceea dănţuiesc.
        Cip-cip-cirip...''
...Negresa lăsă urciorul jos şi începu să joace samba. Şi tot jucând uită de toate şi de apă, şi de masă şi de nuntă. Acasă o aşteptau şi o o tot aşteptau mereu dar ea nu se mai putea despărţi de izvor. Păsărica tot cânta şi negresa juca într-una samba.
...Trecu multă vreme şi spre izvor porni o altă femeie, ca să vadă ce tot face cealaltă de nu se mai întoarce cu apa. Iar aceea cum îşi zări prietena începu să cânte:
      ''Vai de mine, dragă soră,
        Haide intră iute-n horă
        Păsărica ciripeşte,
        Dansul cum ne ispiteşte,
        Dănţuieşte,
        Dănţuieşte!''
...Prietena ajunse în fugă şi se porni şi ea pe joc. Acasă, acum le aşteptau pe amândouă. Le chemau, le strigau dar nici vorbă de răspuns. Porni atunci şi a treia femeie spre izvor, pe urma ei a patra, şi tot aşa până când s-au dus toate, una câte una. Cum soseau, se puneau pe jucat samba.
...După ce acasănu mai rămăsese nici o femeie, plecă spre izvor una din surorile miresei. De-abia o zăriră negresele şi începură să-i cânte şi ei:
      ''Vai de mine, dragă soră, 
        Haide intră iute-n horă !''
...Fata se prinse în horă şi jucă de-i săreau papucii. Plecă şi cealaltă soră. Cea dintâi, cum o zări, începu să cânte în gura mare:
      ''Vai de mine, dragă soră, 
        Haide intră iute-n horă !''
...Şi aceasta nu stătu la îndoială nici măcar o clipă. Se porni pe joc de duduia pământul. Şi mama fetelor sta ca pe ghimpi şi nu ştia unde-i mai stă capul: mâncarea se ardea, oaspeţii trebuiau să sosească şi nimic nu era gata. Toate femeile plecate parcă prinseseră rădăcini acolo şi nu mai veneau cu apa !
...Şi atunci îşi zise în sine:
''-Nu se poate, trebuie să se fi întâmplat ceva cu ele la izvor. Mă duc să văd chiar eu.''
...Îşi puse un şal pe cap şi porni. Auzi încă de departe cum tremură pământul sub picioarele jucăuşelor, iar când le văzu cum erau prinse toate în horă şi jucau samba, şi când auzi cum îşi revărsa cântecul mica pasăre colibri, de la distanţă începu să facă salturi şi piruete atât de frumoase că nu-ţi mai puteai lua ochii de la ea. Iar fetele, cum o zăriră, prinseră să cânte în cor:
      ''Ah, măicuţă, vino-n horă ...''
...Bătrâna se porni şi ea pe un joc cât o ţineau puterile. Şi începu un chiot şi un joc ! Pasărea cânta aşa de cu foc că sta să se rupă în bucăţi nu alta ! Şi cu cât cânta ea mai aprins, cu atât mai pătimaş jucau femeile.
...Acasă rămăsese numai unchiaşul, cătrănit, că trebuie să-i vinămirii şi oaspeţii şi că toate femeile care se duseseră la izvor parcă intraseră în pământ: şi soţia, şi fetele, într-un cuvânt, toate. Să plesnească de ciudă, nu alta ! În sfârşit, afurisind lumea întreagă,  apucă un bici în mână şi-şi zise:
''-Aşteptaţi numai oleacă că dau eu de voi !''
...Şi porni în goană pe drumul spre izvor, înfuriat nevoie mare. Bătrâna, cât ce-l văzu, îşi puse mâinile în şoldurişi, tot jucând, începu să cânte:
      ''Unchieşule, intră-n horă !''
...Unchieşul intră în horă şi începu şi el să joace în dreapta şi în stânga, cântând într-una.
...Se făcu un aşa tărăboi că pasărea colibri s-a uitat la toată hărmălaia asta, a bătut din aripioarele ei muiate în curcubeu şi a zburat.
...Într-o clipă, samba s-a sfârşit.