Colonie pentru o mie de ani
de Aurel Cărășel
--Asta este, doctore...
--Deci...
Mondolis a fost dintotdeauna un orășel liniștit. Orășel este poate impropriu spus acestei adunături de case din lemn, fără nicio logică, distingându-se de un sat oarecare doar prin hotelul masiv, cu trei etaje, construit în piatră cenușie, altădată impozant prin stilul său rece, nemaiîntâlnit prin părțile acestea, acum măcinat de mușcăturile timpului, ca un soi de domn cu gambetă și baston îmbrăcat în zdrențe. În fața lui, despărțită doar printr-o piațetă plină de praf, cu o fântână arteziană în mijloc, din care, bineînțeles nu cursese niciodată apa, se afla închisoarea. Deși fusese construită odată cu hotelul și din același material, arăta la fel de de proaspătă ca la început. Asta poate din cauză că niciun deținut nu-i trecuse vreodată pragul.
De la etajul al treilea al hotelului, din cameră 154, cu ferestrele orientate către piațetă, se putea zări casa judecătorului, nu tocmai departe, cu acoperișul din olane roșii, crăpate, ceva mai încolo, spre stânga, casa doctorului, cu acoperișul de tablă cenușiu-verzuie, iar mult în exterior, aproape de șirurile de cactuși înalți cât un stat de om, cocioaba notarului, cu gard din nuiele.
În partea opusă era gara -- clădirea dărăpănată unde-și ducea viața casierul, care nu vindea nimănui bilete la trenul ce sosea o dată pe lună, pentru că singurii călători care coborau în orășel ďin vagoanele înnegrite de funingine erau cei trei negustori, dar și ei aveau permis, așa că misiunea sa era să-i întâmpine și să-i conducă la hotel.
Mondolis a fost dintotdeauna un orășel liniștit. Locuitorii lui știau cu mult timp înainte în care zi avea să fie călcat câinele văduvei spălătorese de căruța cu trei roți a sacagiului, ce fel de marfă aduc cei trei negustori și la ce prețuri o vând, la ce oră adoarme recepționerul cu nasul în tabachera de argint din colțul biroului unde primește călătorii care nu mai soseau, cunoșteau câte bucățele de zahăr pune duminica în cafea doctorul când se întâlnea cu prietenii pe terasa hotelului, ba chiar și ce nasture o să i se rupă, la prima furtună, ajutorului de băcan când se va întinde să închidă ferestrele.
Nimic nu se putea întâmpla nou în Mondolis, nimic nu putea să surprindă, să șocheze, nici chiar telefonul de pe măsuța casierului, singura lor legătură imediată cu lumea, cu Virgiana, capitala districtului, aflată la peste 600 de mile de ei. Singurele vești le aduceau negustorii dar ele erau mereu aceleași, cu trecerea puterii când în mâinile opoziției, când în mâinile liberalilor, cu noile decrete care se învechiseră de când le tot auzeau, privitoare la accesul câinilor pe bază de taloane în restaurante, sau cu dispozițiile articolelor 6 și 10 referitoare la deratizare.
Telefonul suna de două ori pe lună și funcționarul de acolo cerea informații despre ceea ce se întâmplă în oraș, cu un glas monoton și indiferent, și nu răspundea la nicio întrebare pusă de casier sau de indiferent cine altul. În restul timpului, linia era moartă dar nimeni nu ardea de curiozitate să afle ce se petrece dincolo. Pentru că, în mod ciudat poate, niciun locuitor nu părăsise vreodată orașul, niciunul nu se urcase în trenul cu vagoane fumurii să străbată pustiul punctat de cactuși și să coboare în Virgiana. Aici, în Mondolis, era lumea lor, aveau tot ce le trebuia, altceva nu putea exista pentru ei.
Asta până mai ieri seară. Soarele roșu ca sângele își sprijinea trupul pe spinii cactușilor îndepărtați, pregătindu-se să apună dincolo de orizontul prăfos, când în oraș își făcuse apariția, pe după grădinile cu garduri aplecate ale ultimelor case, un grup de vreo cincizeci de bărbați și femei, îmbrăcați în costume cenușii, mătăsoase și uzate, cu arme necunoscute pe umeri, cu frunțile acoperite de pălării moi de pâslă. Se opriseră în jurul fântânii arteziene din piațetă, aruncaseră jos armele și bagajele, apoi se lăsaseră în genunchi toți deodată, cu brațele întinse ca niște aripi frânte, râzând și plângând, privind lacom către locuitorii ce-și părăsiseră treptat lucrul ca să se uite curioși la acest fapt cu totul imprevizibil în istoria atât de cunoscută a orașului.
Străinii vorbeau o limbă aproape uitată, destul de greu deosebeai în cele ce spuneau cuvinte cunoscute. O vreme i-au tot privit cum se manifestă, fără să se apropie prea tare dar și fără să se îndepărteze, apoi unul dintre ei, pare-se băiatul farmacistului, fugi să-i cheme pe judecător și pe doctor. Pe notar l-au lăsat în pace, era prea departe și apoi știau cu toții că seara citește un manual de legi și nu-i place să fie deranjat.
Pe străini i-au condus la închisoare ca să-și petreacă noaptea, altă clădire atât de mare ca să-i cuprindă pe toți nu era, și apoi încăperile nu fuseseră folosite niciodată, erau destul de curate, în afara pânzelor de păianjen de la ferestrele cu gratii și de murdăria șoarecilor. Paturi nu erau suficiente dar doctorul a cerut celor din împrejurimi să aducă pături și paie și imediat au mai fost înjghebate câteva culcușuri. Armele și lucrurile lor rămăseseră în piațetă și, pentru ca roua dimineții să nu le ude, recepționerul le ridică și le încuie pe toate în debaraua hotelului. Tot restul nopții doctorul și judecătorul au rămas cu nou-sosiții încercând să afle ce era cu ei, din ce parte veneau și încotro se îndreptau.
A doua zi era o lumină plăcută, soarele bătea pieziș în umbrela de pânză decolorată; cafeaua începuse să se răcească în ceștile înalte de porțelan. Notarul încă nu pricepea sensul evenimentului sau poate că se făcea că nu-l înțelege pentru a-i incita pe cei doi să-și spună părerile. Scaunele din răchită gemea ușor la fiece mișcare punctând liniștea coborâtă ca de obicei peste orășel.
--A fost destul de greu până am început să ne descurcăm oarecum cu limbajul lor. Povestea pare cel puțin stranie dar, în starea în care se află, nu este exclus ca totul să nu fie decât un produs al imaginației lor, îmbolnăvită de soare și pustietate.
--Adică dumneata, domnule judecător, înclini pe undeva să le dai dreptate ?! Doctorul duse ceașca la buze dar nu sorbi. Se răzgândi și o lăsă iar pe masă.
--Eu nu înclin să dau nicicui dreptate. Asta este istoria: cincizeci de oameni declară că lumea nu mai există, că în afară de noi și de ei, în jur este un pustiu înfiorător, un pământ fărâmițat de prăpăstii gigantice, de vulcani în eupție și de ape mâloase, mlaștini fără fund și păduri întunecate, cu plante necunoscute, cu animale neclasate în zoologie. Cincizeci de oameni declară același lucru, elementele se potrivesc până în amănunt -- asta este limpede, nu, doctore ?
Judecătorul își trecu mâna prin părul cărunt. Notarul îl privi zâmbind subțire. Știa că acesta era semnul prin care judecătorul arăta întotdeauna prietenilor că este în dilemă.
--Și dumneata îi crezi ? îl întrebă.
Judecătorul nu răspunse.
--Este o absurditate povestea asta, declară doctorul și, dintr-un gest, vărsă pe gât licoarea rece, amară. Cum adică, nimeni ? Dar trenul ? Ați uitat trenul ? Și telefoanele din Virgiana și negustorii ? Astea nu sunt dovezi palpabile ale unei realități existente ? Mai palpabile cred decât niște cuvinte.
--Oamenii aceia nu erau nebuni. Și nici interes să ne mintă nu aveau. Au înfățișat destul de logic faptele, războiul... Ei spun că toate acestea există pentru că așa au fost programate să fie; că aici este o colonie. O colonie pe o mie de ani, protejată de comun acord de către toți participanții la conflict.
--E absurd, clătină doctorul neîncrezător din cap.
--Absurd ? zâmbi iar notarul. Dacă privim astfel toate lucrurile sunt absurde.
--Dar ei ? nu se lăsă doctorul. Ei ? Cum de au scăpat? "Echipe speciale", "efective postbeligerante" și alte cuvinte pompoase, nu ? Dacă-i așa, cum de în acești două sute de ani scurși de la acel conflict, nu ne-a mai descoperit nimeni ? Pentru că fiecare stat, am înțeles, și-a avut propriile "echipe speciale".
Judecătorul ridică palma ca pentru a opri șuvoiul de întrebări.
--Ei. Lasă-i pe "ei". Aceasta ar putea fi altă istorie. Gândește-te mai bine la situația noastră de aici. Poate că au avut dreptate. Ei au putut observa monotonia, automatismul în care trăim, pentru că sunt străini, neintegrați. Nu ți se par ciudate acum unele fapte ? Hai să-ți răspund la întrebări cu alte întrebări, care acum îmi vin în minte și mă minunez că au putut să zacă atât în prăfuire: de ce nu pleacă oare nimeni din oraș ? De ce nu vine nimeni ? De ce negustorii ăștia nu îmbătrânesc deloc ìn timp ce noi ne naștem și pierim, de ce nu sunt schimbați, de ce...?
Și judecătorul se opri, fără a-și ridica privirile de pe farfurioara cu desene miniaturale.
--Dumneata, doctore, știi că am dreptate, simți acest lucru dar nu ești de acord tocmai fiindcă te revoltă ideea acceptării unei lumi fără oameni. În sinea dumitale, însă, insist, în sinea dumitale ești convins de asta, după cum convins este și domnul notar și toți ceilalți dacă ar ști.
--Există un mijloc, vorbi notarul, privindu-i mijit pe cei doi, există un mijloc de a încheia foarte simplu discuția.
--Care ?
--Trenul. La prânz sosește. Cineva se va urca în el cu un bilet pentru Virgiana. Și acolo se va lamuri problema.
--Exact. Acel cineva voi fi eu, se ridică doctorul grăbit de la masă. Și mâine voi veni cu răspunsul.
În orășel lucrurile se petreceau ca mai înainte. Pisica farmacistului omorâ la ora așteptată puiul de vrabie, iar băiatul, care îl ajuta pe băcan la vânzare, o lovi cu o piatră exact în piciorul drept, unde pariase cu cei de peste drum că o va lovi, deși știau cu toții că așa va fi; roata de la căruța sacalei se împotmoli în balta din mijlocul drumului, chiar în momentul în care un puști îi striga proprietarului că o să i se împotmolească hardughia dacă o apucă pe acolo.
Iar trenul...trenul sosi ca de obicei, pufăi liniștit în așteptarea invizibililor pasageri și plecă mai departe după un sfert de oră. Cu un călător în plus.
Doctorul își pusese geanta de voiaj în portbagajul din sârmă de deasupra capului, își aprinsese un trabuc și pufăia liniștit privind pe fereastră dunga cenușie a orizontului și pâlcurile țepoase de cactuși voinici. În compartiment nu era nimeni dar el se așezase pe locul înscris pe tichet.
Conductorul veni când aproape ațipise, iar trabucul, uitat nescuturat, făcuse un scrum alb, lung cât o unghie. După ce îi perforă cu grijă biletul, îl privi lung, clătină din cap, apoi îi spuse să stingă trabucul pentru că vagonul era de nefumători, și părăsi compartimentul.
Doctorul îl ascultă deși era convins că până ìn Virgiana nu avea să-l mai deranjeze, deschise geamul și azvârli țigara de foi în curentul făcut de tren. Un șuvoi de aer proaspăt năvăli înăuntru și învolbură fumul albăstriu. Trecuseră aproape două ore de când călătorea și, după spusele casierului mai erau încă vreo patru. Era puțin obosit și legănarea trenului îl transporta în starea de moțăială din care tocmai ieșise. Se gândea vag la ce va face în Virgiana când va ajunge, unde va trage, cu cine va discuta. Nu cunoștea pe nimeni dar bănuia că, la poștă, funcționarul care le telefona de două ori pe lună, îl va îndruma unde trebuie. Toate erau însă destul de confuze în capul lui ce se apleca din ce în ce mai spre piept, până când înțepenit, cu bărbia înfiptă în reverul hainei albe, adormi de-a binelea. Îl trezi o zguduitură puternică ce aproape că-l aruncă spre banca din față. Afară se însera. Ieși din compartiment și se îndreptă spre capul vagonului ca să-l găsească pe conductor sau pe oricine altul și să-l întrebe ce se întâmplase, de ce se opriseră, pentru că în Virgiana nu ajunseseră, în jur se întindea același pustiu presărat de cactuși.
Vagonul era însă gol. La fel și celălalt... și celălalt. Goale, cu lumini aprinse doar la capătul coridoarelor pentru a indica ieșirile.
În cele din urmă coborâ. Soarele aproape se pierduse în zare. Întunericul nu se lăsase încă dar boarea răcoarei îl făcu să tremure sub haina subțire. De la distanță, trenul părea un cordon împodobit cu bobițe de fosfor. Pufăia liniștit în tăcerea câmpiei desfăcându-și, din cănd în cănd, supapele și slobozind câte un jet de abur fierbinte.
La început, doctorul merse paralel cu linia, apoi se îndepărtă puțin de ea, din cauza bolovanilor ce împănau solul. I se părea sau trenul urca ? Parcă încet-încet, terasamentul liniei se ridica și, într-adevăr, când se opri o clipă și privi în urmă, trenul se afla undeva, la poale, șuierând slab, abia auzit.
Și deodată pământul încetă. Parcă tăiată cu o bardă uriașă, o prăpastie fantastică își desfășura adâncimile nebănuite, cu stânci gata să se prăbușească la cea mai neînsemnată atingere, cu fisuri adânci în peretele pe care se afla, și jeturi spumate de apă roșietică azvârlindu-se spre neștiut. Celălalt perete nu se zărea.
Deasupra, stelele începuseră să-și scoată baionetele una câte una, în așteptarea răsăritului lunii. Trenul nu se mai auzea.
Într-un târziu, doctorul se așeză chiar pe buza întunecatei răni a pământului. Percepea sunetul surd al șuvoaielor ca pe lacrimi mute ce se învârtejeau în trupul lui.
Știa. Acum știa și ce caută aici, și de ce făcuse acest drum fără logică, și de ce i se îngăduise să părăsească Mondolis... Acum știa tot, chiar și faptul că "ei" știau că el știe. Trenul se oprise pentru că el sosise la destinație. Aici urma să se încheie cu îndoielile sale, cu viața sa, cu tot ce aflase sau cunoștea dinainte despre lume, despre Mondolis, despre...
O colonie de o mie de ani ! Era fantastic, era îngrozitor ! Trăiau și urmau să trăiască încă vreo opt sute de ani. Dar ca și până acum. Automate umane, mișcându-se în planul celor indicate de programul făcut de cine știe ce minte genială sau tâmpită, demult împrăștiată în praful timpului. Și mai ales, singuri ! De acum, SINGURI !
O piatră se desprinse și căzu în prăpastie cu un duruit aspru. Ca un semnal. Ca un avertisment.
Străinii tulburaseră ordinea prestabilită. Primul impuls. iar el se grăbise să le verifice spusele. Al doilea impuls. Cu toate că nu înțelegea rolul notarului aici. Și nici zâmbetul lui subțire...
Al doilea impuls trebuia să-l anuleze pe primul. Invers nu era posibil. Nu exista reciprocitate. Deci el va trebui să se întoarcă poate și să dezmintă cele spuse de străini. Sau să rămână aici. Sau... Și în aceste ultime cuvinte două cazuri ? Ce se va întâmpla atunci ? Și dacă...? Va înțelege careva până la urmă gestul ? Judecătorul ? Notarul ?
Când doctorul se ridică în picioare, luna ajunsese cu mult deasupra lui, întinzându-i umbra spre genune. Așa încât ea dispăru prima, înainte chiar ca trupul să fie înghițit de intuneric.
A doua zi a fost luni și, ca de obicei, judecătorul, doctorul și notarul se întălniră sub umbrela de pânză, în fața ceștilor de cafea aburindă.
--Așa că cei din Virgiana mi i-au dat pe cei trei agenți de poliție, m-au suit în tren și m-au adus înapoi. Cât se poate de liniștit. Lumea există și va exista mereu. Niciun pericol nu ne paște încă. Iar cei cincizeci de nebuni vor umple spitalul cel mare din mijlocul orașului.
Soarele dimineții bătea pieziș în umbrelă, alungând umbrele înspre piațetă. Ca de obicei, spălătoreasa trecu pe acolo cu căruțul, și făcu un semn din cap către cei trei. Notarul zâmbi subțire, o privi cum se depărtează, apoi întoarse capul spre doctor:
--Da, cum spuneai dumneata -- o lume care există; și va exista mereu. O lume de o mie de ani.
Ajutorul băcanului traversa piața trăgând după el un sac mare, plin cu făină. În urma lui, trei păsărele ciuguleau praful alb ce cădea în stropi la fiecare izbitură de genunchiul acestuia.
("Colonie pentru o mie de ani")
-de Aurel Cărășel-
-https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Aurel_C%C4%83r%C4%83%C8%99el-
... dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine o porție de literatură SF (din colecția mea de reviste, cărți și almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiștii domeniului, în decursul timpului)!
... sper că a fost o lectură interesantă !
.jpg)
