LEGENDA DESPRE COSMONAUT
- de DAN ARCAŞU
Cosmonautul se întorsese din călătoria dintre stele. A coborât din navă încet, cu paşi nesiguri. Tălpile lui atingeau uşor pământul, aşa cum mângâie palma unei fiinţe dragi părul, după o lungă despărţire. Era obosit. Îşi scoase cu greutate casca şi combinezonul, apoi se aşeză şi el alături, pe un bolovan, cu fruntea sprijinită în palme.
Venise ca să-l întâmpine o mulţime de oameni, înconjurându-l cu un cerc larg, tăcut, de respect, curiozitate, nerăbdare.
Cosmonautul era acelaşi care plecase cu mulţi ani în urmă în călătoria temerară. Avea braţele şi picioarele zdravene, şi ochii îi străluceau tot aşa de viu ca înainte; cu toate că străbătuse deşerturi săgetate de razele înveninate ale unor sori străini, cu toate că trecuse prin acele locuri stranii, de unde mulţi cutezători s-au întors fără o mână sau un picior, unde forţe misterioase, pe care nu le puteai ocoli decât cu multă voinţă şi dibăcie, făceau ca o palmă, o ureche sau nasul sau limba să se umfle, luând proporţii înspăimântătoare, chircind în schimb, până la dispariţie, alte părţi ale corpului.
Anii nu păreau să-şi fi lăsat urma pe umerii săi. Doar în păr şi în sprâncene îi amestecaseră fire de brumă. Străbătuse ani de-a rândul spaţiile înspăimântător de goale, explorase singur planete pustii pe care atmosfera îngheţată se prefăcea în pulbere strălucitoare sub paşii săi. Acum îi era frig, îi era nespus de frig.
Roboţii descărcară darurile pe care fiecare cosmonaut le aducea oamenilor: oasele unor animale necunoscute., lumina stelelor depărtate, algoritmi, frânturi de cântece şi tot felul de jucării. Oamenii însă continuau să aştepte. Ştiau că acestea erau doar cadouri obişnuite, că darul cel mai important încă nu fusese scos la iveală.
Cosmonautul întinse atunci mîinile şi mângâie pământul. De sub palma stângă izvorâ acolo un fir de iarbă plăpând, care în câteva clipe crescu, prefăcându-se într-o floare de o frumuseţe fără seamăn.
Chipurile oamenilor se destinseră. Prin rândurile lor trecu un freamăt. Culorile florii se înteţiră şi petalele sale păreau să cheme. Oamenii prinseră să zâmbească şi zâmbetul lor se transformă în raze de lumină. Începu să adie un vânt cald. Cosmonautul se ridică. Pentru prima dată după ani nenumăraţi simţea din nou căldura Pământului. Ochii lui se întâlniră cu ochii sclipitori ai oamenilor. Vântul se înteţi, deveni fierbinte. Cerul gurii i se uscă, apoi prinse să-l ardă. ''M-am dezobişnuit de căldură'' - îşi zise. ''Mi-o fi căşunat, se vede, ceva că am stat prea multă vreme în frig.'' Apoi simţi că privirile i se împăienjenesc şi mâinile îi devin grele. Vru să strige dar din gâtlejul uscat nu mai ieşi niciun sunet. Căzu în genunchi şi cu o ultimă sforţare lovi floarea, prefăcând-o în scrum.
Se lăsă liniştea. Vântul se răcori dintr-o dată. Văzu cum oamenii se îndepărtaseră câţiva paşi, iar în privirile lor apăruseră reproşuri grele. I se făcu din nou frig. Un frig de o mie de ori mai cumplit ca înainte. Ar fi vrut să le vorbească dar buzele îi rămaseră încleştate, ar fi vrut să plângă dar lacrimile îngheţaseră în pleoape. Întinse atunci din nou, cu greutate, mâinile. Dintre degetele stângii prinseră să sclipească lumini şi culori, să sune clopoţei şi susur de izvor. Le închegă pe toate cu un bulgăr de ţărână şi într-o clipită din palma sa îşi luă zborul o pasăre măiastră.
Pe buzele tuturor oamenilor reapăru zâmbetul. Copiii râdeau cu ochii mijiţi şi săreau bătând din palme. Însuşi cerul părea să se însenineze de bucuria lor. Dar niciunul nu băgase de seamă că pe faţa cosmonautului fericirea dură doar câteva minute, după care trupul său se încovoie dureros, ferindu-se din nou de miile de priviri care-l ardeau. Întinse cu trudă spre înalt braţul drept, iar pasărea măiastră îi coborâ în palmă. Îi smulse o pană, apoi încă una, şi încă una, iar penele se transformară pe rând în formule matematice pe care le aruncă, una câte una, până ce în faţa lui nu rămase decât un schelet înspăimântător de alb.
Oamenii culeseră de pe jos formulele, unii cu interes, alţii în silă, dar privirile tuturor erau mustrătoare. Şi din nou se lăsă tăcerea şi acea stranie senzaţie a golului îngheţat, pe care n-o cunosc decât cei care au păşit măcar o dată prin spaţiile stelare. Cosmonautul îşi adună încă o dată toate forţele şi-şi ridică palmele spre cer. Adună în ele fulgere şi acorduri de orgă, freamătul pădurilor şi clipocitul picăturilor de apă care cad în adâncul peşterilor, spaima cutremurelor şi liniştea oglinzilor netulburate ale lacurilor de munte; adună unduirea luminii şi a valurilor, măreţia stâncilor şi a cascadelor, zbuciumul vântului şi al vârtejurilor solare; adună firele nevăzute care leagă între ele tot ce există şi lumina unei oglinzi în care prinse imaginea sa şi a tuturor celorlalţi. Puse toate astea la un loc şi le încercă greutatea. Picioarele şi braţele i se făcură atunci ca de ceară şi căzu cu faţa în ţărână. O clipă crezu că va muri. Apoi, cu o sforţare uriaşă, reuşi să-şi ridice din nou braţul stâng. Apăru în momentul acela, în faţa lui şi a oamenilor, mai întâi ca din ceaţă, apoi din ce în ce mai luminos, o mândră fecioară.
Oamenii o priveau uimiţi, înmărmuriţi de frumuseţea ei, uitând o clipă de cosmonaut. Îi priviră ochii, şi ochii ei căpătară adâncimi de vrajă; îi priviră braţele şi braţele ei deveniră incandescente. Simţiră cu toţii dorinţa să-i fure freamătul tainic al sânilor şi al inimii, şi sângele ei se transformă în şuvoaie de foc.
Se apropie de cosmonaut. El o privea fermecat, uitând la rândul său tot ce îndurase. ''Aceasta e clipa pentru care merită să-ţi sacrifici întreaga viaţă'' - îşi zicea. Fecioara îl privi cu atâta duioşie încât parcă şi pământul se înmuie sub tălpile sale, înconjurându-i picioarele într-o îmbrăţişare tăcută. Ea întinse uşor palma spre fruntea lui, să-l mângâie, să-i netezească ridurile, să-i şteargă sudoarea chinului îndurat. Dar nu apucă decât să-l atingă. Degetele ei ardeau ca fierul înroşit şi cosmonautul se smulse în lături strigând. Ea îl privi mirată iar oamenii nu înţelegeau nici ei ce se petrece. Fecioara încercă să mai facă un pas către el dar cosmonautul o apucă brutal cu braţul drept şi o opri în loc. Ea îl privi mâhnită. Cosmonautul se împletici. Flăcările privirilor ei îl mistuiau. Simţea că viaţa îl părăseşte. Devenea cu fiecare clipă, tot mai palid, tot mai slab. Nu avu putere decât să întindă spre ea palma dreaptă în semn de apărare. Apăru atunci, timid şi rece, o formulă matematică, apoi alta şi alta. Cerul se albi şi începu să ningă. Şi fiecare fulg era o formulă. Fecioara îl privea neîndrăznind să mai facă nicio mişcare , iar privirile ei erau tot mai străvezii, tot mai dureroase şi neasemuit de triste.
Se porni viscolul şi se făcu întuneric. Oamenii se strânseră unul în altul dârdâind de frig. Apoi, după o vreme, când viscolul încetă, îl văzură din nou pe cosmonaut. Era undeva sus, şezând pe soclul izvorât din pământ, îngheţat, prefăcut în stană de piatră.
''LEGENDA DESPRE ASTRONAUT'' de DAN ARCAŞU
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... sper că a fost o lectură plăcută !
sursa desenului - rândunica:
