... am mai ales o poveste din una din multele cărţi (''BUNICA ALBĂ'') scrise de Silvia Kerim
http://www.cinemagia.ro/actori/silvia-kerim-66312/ :
Când stelele beau lapte
Dedemult, pe când pământul era tânăr, cerul avea tot atâtea stele, câte fire de iarbă erau în lume.Stelele nu aveau prea multe de făcut: ziua dormeau-duse, pentru că noaptea erau treze, formând o trenă uriaşă în jurul Lunii, mama lor.
Era o trenă de lumini, mari şi mici, după mărimea stelelor, scăpărând şi peste-aşezările omeneşti şi peste şesurile largi şi peste piscurile pierdute-n norii albaştri şi peste apa mărilor - liniştite pe atunci, pe când pământul era tânăr...
Luna îşi iubea nespus copilele. Le răsfăţa în fel şi chip. Le dăduse şi nume de alint, nume stranii, ca numele de giuvaeruri sau de fluturi. Pe cele prea mici nu le botezase în niciun fel. Erau puzderii şi le numise, pur şi simplu, Stelinde. Le chema la ea cu gesturi largi, alcătuindu-şi din razele lor dantele pe la mâneci...
Luna era o mamă bună.
Îşi dichisea copilele, cosându-le cu degete lungi, de sticlă, rochii străvezii, subţiri ca pânza de păianjen. Le şi broda scufii, împodobite, pe la urechi, cu-un fel de trandafiri din perle găsite de ea la malul mării.
La drept vorbind, Marea i le-nşira în cale ca pe-un drum lucios şi alb, cu boabe ca de linte, sfiindu-se să i le-aştearnă-n palme... Luna se prefăcea că nu-nţelege cum se-adunau, seară de seară, atâtea perle aduse de Valul cel domol chiar în drumul plimbării ei. Se apleca, le culegea cum ai culege flori şi-apoi broda cu ele guleraşe, ori scufii, ori dichisea oglinzi...
Obiceiul acesta cu plimbatul pe la malul mării, Luna-l luase de la oameni. Şi mai luase de la ei obiceiul de a spune poveşti. Ştia nespus de multe, auzite de pe la bunici ori de la păduri ! Nu-i plăceau poveştile şoptite de ape. Pe-acelea nici nu le-asculta. I se părea că, cel mai adesea, ele sfârşeau prost. Nu era adevărat. Dar Luna avea-ce-avea cu Marea. Adesea născocea chiar ea istorii pe care stelele le ascultau cu desfătare.
Şi mai luase Luna încă un obicei de la oameni: alături cu plimbatul, seara, pe la malul mării, alături de obiceiul cu spusul poveştilor, ea se-nvăţase să le dea copilelor ei, seara, după lungul somn de zi, mai înainte de lunga călătorie în noapte - lapte. Băgase de seamă Luna, că pe pământ, copiii, seara, mai înainte de culcare, ca să se facă frumoşi şi sănătoşi, beau lapte. Aşa că le dădea şi fetelor ei lapte cald, în căni frumoase, de cleştar... Stelele-l sorbeau cu plăcere, ascultând poveşti ori potrivindu-şi, în serile cu vânt, bonetele brodate cu trandafiraşi din perle...
Şi iată că-ntr-o seară, pe când Luna-şi netezea cu gesturi tacticoase trena, pe când, tot tacticoase, stelele-şi beau laptele din ceştile înalte, de cleştar, Marea se-mbufnă.
Se plictisise, pesemne, de atâta linişte, se plictisise de atâta stat tăcută - Soarele n-o prea băga în seamă, îşi vedea de drumul lui şi de înălţimi, iar cu Luna era certată de demult pentru o pricină de mult uitată - aşa că începu să clocotească şi să dezlege valuri mari.
Nu băgase de seamă că pe apele ei tocmai se pornise o corabie. Era o corabie mică, ce ducea butoaie cu ulei de măsline de la o insulă la alta.
Văzând că Marea-i caută pricină, că vrea să intre, adică, în vorbă cu ea, Luna se ascunse pe după un nor în formă de fluture. Iar pe stele le goni înapoi în palatul nopţii şi le porunci să nu iasă de-acolo până n-or auzi chemarea ei.
Aşa că pe Mare, se făcu, deodată, beznă.
Luna şi stelele pierind, ca prin farmec, de pe cer, bieţii vâslaşi se treziră cufundaţi în întuneric, izbiţi de valuri, gata-gata să se prăbuşească în prăpăstiile mişcătoare, fără fund, ale mării... Spaima morţii li se înfipse în inimă ca o gheară de foc. Luptau din răsputeri, vâslind, să ţină corabia deasupra valurilor. Butoaiele cu ulei de măsline se rostogoleau de la un capăt la altul al punţii huruind asurzitor. Ori cădeau în apa clocotindă, fără fund. Valurile înspumate se spărgeau de catarg, ameninţând să-l facă ţăndări...
Marea băgă de seamă chinul de moarte al vâslaşilor şi încercă să-şi domolească apele, ca să-i scape cu viaţă. Dar era, acuma, prea târziu. Valurile ţinute vreme îndelungată zăgăzuite cu lanţuri nevăzute, în râsul meduzelor, îşi făceau de cap, zălude, hohotind, stârnind şi vântul în dansul lor zănatec şi ucigător...
Furtuna era dezlănţuită.
În lupta lor cu moartea, vâslaşii rătăciseră drumul.
Şi-atunci, văzând că gluma se îngroaşă - spunându-şi, pentru a câta oară ? că poveştile cu ape sfârşesc prost - Luna ţâşni de după norul în formă de fluture şi se năpusti în palatul nopţii chemând stelele în ajutor.
Se-ntoarseră, alai, pe cer şi se-nşirară, puzderii scăpărătoare, alcătuind cărare lungă, sticloasă, sus, pe cer.
Văzându-le, Marea îşi certă, spăşită, apele. Vântul fugi în lături. Valurile se-ncovoiară înspre sub-ape, pitindu-se printre meduzele surâzătoare...
Corabia scăpă de zbucium.
Năuciţi de lumina apărută din senin şi de liniştea lăsată deodată, vâslaşii se-aşezară iar la vâsle şi - după ce potriviră la loc butoaiele cu ulei rămase - porniră iar la drum.
Pe mare nu se-auzea decât bătaia vâslelor şi zumzăitul lanţurilor de la braţele şi de la picioarele vâslaşilor - erau robi.
Şi-un şuvoit uşor, venit din cer.
Era şuvoitul laptelui.
Stelele, chemate-n ajutor de Lună, vărsau, pe treptele de sticlă ale cerului, laptele cald, păstrat în cănile înalte. Laptele făcu să scapere pe cer o dâră de lumină ce se sfârşea deasupra insulei căutate de corabie.
În zori, corabia cu robi ajunse-acasă.
De-atunci, drumul alb, de stele, ce se poate vedea, adesea, în nopţile de vară, se cheamă Calea Laptelui.
Sau Drumul Robilor...
(SILVIA KERIM,''...Când stelele beau lapte...'')
