la cumpăna dintre ani...

LA MULŢI ANI, 2014 !       AKEMASHITE OMEDETO, 2014 !                               

                                     

                                                             

Ţara păsărilor...

... tot din minunatele basme/poveşti (citite şi răscitite de atâtea ori de mine - când eram mititică şi apoi mai mare ...) cuprinse în cartea autoarei, cândva Eugenia Adam Rosca - ce este acum Eugenia Adams-Mureşanu - crispedia.ro   ...

                                      

                                                  Ţara păsărilor

         A fost odată o împărăţie, departe, spre soare-răsare. Peste această împărăţie domnea împăratul Ma-Ya-Sun, nume care în limba aceea însemna ''bun, drept, înţelept''. Dreptatea şi înţelepciunea împăratului ajunseseră cunoscute în lumea întreagă. Cu toate acestea el nu era fericit.

         În palatul său se aflau cele mai mari bogăţii din lume, pe care mulţi ochi iscoditori le râvneau. Erau pietre preţioase de care te împiedicai la orice pas, căci toate lucrurile din palat erau împodobite cu ele şi erau mozaicuri dintre cele mai ciudate şi rare tablouri pictate de cei mai vestiţi pictori şi candelabre numai din aur şi argint. Apoi mai era biblioteca fără seamăn, renumită în lumea largă, unde se aflau cărţile cele mai vechi şi mai rare. Şi erau veşmintele împăraţilor morţi de sute de ani, cu care se putea cumpăra o împărăţie, căci erau ţesute numai şi numai din fire de aur roşu. Mai erau apoi covoarele grele ţesute la curtea şahului Persie şi în sfârşit, erau pivniţele nenumărate pline cu drugi de aur...

         Şi mai era ceva de foarte mare preţ la curtea împăratului Ma-Ya-Sun: era grămada de înţelepţi şi vraci, nelipsită de la astfel de curţi. Şi eu vă spun că erau atât de mulţi că mişunau ca liliecii. Cum veniseră, de unde veniseră şi de ce, nimeni n-ar fi ştiut să spună. Poate se născuseră cu toţii acolo, vorba e că nici unul nu avea de gând să plece, şi astfel curtea împăratului Ma-Ya-Sun ajunsese o mare de înţelepciune.

       Mai era acolo şi un măscărici. Fiindcă era foarte drag împăratului, pot să vă spun şi cum îl chema: îl chema Ku-Kimu, ceea ce însemna în limba aceea ''Micul Şoarece''. Dar să nu credeţi că semăna cu vreun şoarece! Era foarte mic şi zglobiu şi făcea tot felul de mascarade şi pozne. Şi de aici venea numele acesta de care, desigur, domnii filozofi de la curte făceau mult haz. Dar vedeţi, lui Ku-Kimu nici că-i păsa de numele acesta! Împăratul îi zicea atât de blând ''Micule Şoarece'' încât era chiar fericit că nu-l chema altfel...

         Dar să fi văzut îmbrăcămintea Micului Şoarece! Erau nişte haine deosebite de ale celorlalţi, în culori foarte aprinse, care îl făcea hazliu de tot. Nu semănau de loc cu caftanele înţelepţilor sau cu jiletcile tivite cu blană ale vracilor. Erau croite anume pentru a fi purtate de un măscărici şi era singurul lucru cu care Micul Şoarece se mândrea.

         Şi pe drept cuvânt! Peste vesta în zeci de culori şi pantalonii strânşi, lipiţi de picior, Micul Şoarece avea o pelerină de catifea stacojie, brodată cu tot felul de păsări şi flori, care i se potrivea de minune. În cap purta un fes lung ca o pâlnie, tot din mai multe culori, care se termina la vârf cu un canaf mare. Până şi papucii erau anume făcuţi pentru un cavaler al veseliei, căci păreau două bărcuţe.

         Acum iată ce se întâmplă:

         Din zi în zi, împăratul Ma-Ya-Sun se întrista tot mai mult, parcă un frig crâncen îl îmbrăca. Şi mâhnirea aceasta a împăratului nu trecu neobservată de cei din jur. Doar ştiţi că un împărat nu-i la fel cu un om de rând. Aşa că această schimbare a împăratului fu prilej de discuţie pentru cei de la curte...

         Într-o zi se strânseră vracii şi înţelepţii cu caftanele lor lungi şi ţinură mare sfat.

  -Iată, zise întâiul înţelept, împăratul nostru, preacinstiţilor şi luminaţilor, e atins de grea bătrâneţe. Şi voi ştiţi că pentru unii oameni bătrâneţea e o mare pacoste. Da, da, e o mare pacoste, o foarte mare pacoste! Şi, fără pic de milă, înţeleptul îşi smulse din barbă trei fire de păr pe care le privi lung, spunând: deci eu găsesc că nu-i nimic de făcut, să-l lăsăm pe împărat cu gândurile lui şi cu Micul Şoarece. Da, da, nu-i nimic de făcut!

  -Eu cred altceva, preacinstiţilor şi prealuminaţilor! Şi înţeleptul al doilea, care luă cuvântul, se opri făcând din cap ca şi când ar fi vrut să zică:''ce ştiţi voi?'' . Eu cred că împăratul nostru a căzut aşa pe gânduri fiindcă, o, preaînţelepţilor, care aţi uitat că nu de mult a murit aceea care i-a fost soţie iubită? Da, da, împăratul Ma-Ya-Sun a rămas singur! Şi, spuneţi-mi voi, preacinstiţilor, se cade să mai râzi când pierzi jumătate din răsuflarea ta?

         Apoi vorbi al treilea înţelept:

  -Eu cred, preluminaţilor, preacinstiţilor şi preadrepţilor, că împăratul nostru iubit suferă de o boală ascunsă, o boală din acelea care rod pe dinăuntru. Şi cred că, fără îndoială, aceasta e cauza, da, da, fără îndoială...Şi atunci înţelepciunea noastră, o, cinstiţilor, e ca un cui aruncat într-o strachină. De ce sunt atâţia vraci la curtea puternicului nostru împărat?

         Apoi mai vorbiră nenumăraţi înţelepţi şi fiecare ştia pricina adevărată pentru care împăratul Ma-Ya-Sun fusese prins de acea tristeţe grea. Dar nu erau doi dintre ei care să fie de aceeaşi părere...

         Totuşi, hotărâră să-şi încerce norocul şi intrară la împărat, A doua zi Ma-Ya-Sun îl chemă pe măscărici.

  -Ku-Kimu, vino la mine, zise el blând. M-a năpădit astă-noapte oaste mare de vraci.

Mi-au adus buruieni fierte în lapte de cămilă; mi-au adus alifie de ţânţar şi leacuri din rouă; mi-au spus să sughiţ de trei ori şi să nu mă gândesc la nimic; şi mi-au dat trei ţepi de arici să-i pun sub pernă! Dar pe mine, dragă Şoarece, nu mă doare nimic! Sunt trist, sunt trist, şi nimeni nu mă poate vindeca! Poate tu, Micule Şoarece, ai vrea să nu mă-ntrebi de ce şi să fii umbra mea cea ascultătoare?

         Micul Şoarece şterse papucii împăratului, căci căzuseră trei fire de praf, şi nu zise nimic...

         Da, da, era trist împăratul Ma-Ya-Sun. Atât de trist, co toţi înţelepţii şi vracii erau buni de trimis la plivit buruieni. Şi era atât de singur împăratul, chiar când era şi Micul Şoarece alături, încât i se părea să aude cum se ţes în noapte fire de întuneric, tot mai multe peste sufletul lui gol.

         Dar să vă povestesc pricina pentru care împăratul Ma-Ya-Sun era atât de trist şi nu mai găsea viaţa vrednică de trăit.

         Odinioară, împăratul fusese un mare vânător. Ceea ce îi plăcea să vâneze nu erau animalele sălbatice, cocoşii mari de munte, sau pescăruşii care roiau pe toate ţărmurile. Împăratul Ma-Ya-Sun era un vânător care se preţuia şi căruia îi plăceau lucrurile greu de înfăptuit. Pentru vânatul mare erau atâţia ţintaşi lăudăroşi! Dar pentru micile păsărele care tăiau aerul în zbor, uite-aşa: ţi-iiiii! Nu era decât mâna bine pricepută a împăratului. Aceasta era toată durerea lui, şi, să vedeţi de ce această durere era de nelecuit!

         Păsările, ca şi înţelepţii şi vracii de la curtea împăratului, ţimură şi ele sfat. Dar ce fel de sfat? Erau păsări care se vedeau în fiecare zi tot mai puţine. Se vedeau fără prea milă ucise de mâna împăratului, chiar de mâna celui mai bun împărat din lume! Şi-atunci, ţineţi bine minte, păsările luară hotărârea să plece din împărăţia lui Ma-Ya-Sun şi, pot să vă spun, n-a fost nici o păsărică, oricât de nevoiaşă, care să dorească să mai rămână. Şi, într-o zi, pe toate crengile din împărăţia lui Ma-Ya-Sun rămaseră cuiburile goale!

         A, dacă ar fi fost numai atât!

         Dar, închipuiţi-vă, ce plăcere trebuia să aibă împăratul când în serile frumoase, însoţit de Micul Şoarece, ieşea în grădină şi se trezea singur de tot! N-aş putea spune că nu-i plăcea singurătatea aceea care se revărsa în lungi fâşii de umbre din toate părţile; sau ploaia înceată de întuneric, uşoară ca o adiere de vânt; sau marea cupolă a cerului care plutea uneori atât de jos că părea la câţiva paşi; sau luna, luna aceea care se furişa în grădină şi rămânea agăţată de vârful unui pom ca un glob de cristal! Desigur, aţi ghicit ce înseamnă să ai toate acestea, să ai cele mai mari bogăţii din lume şi să nu auzi în jurul tău nici un fiu-fiu, nici un cip-ci-rip...

  ''Ce folos de toate bogăţiile mele şi de toată înţelepciunea mea, gândea împăratul, dacă întreg neamul păsăresc a fost izgonit de mine''. Şi capul împăratului cădea ca de fier pe mâini, şi nici o lacrimă nu găsea în văgăuna ochilor ca să-şi uşureze durerea fără seamăn. Şi uite-aşa, Micul Şoarece, cât era de mic, se făcea în clipele acelea şi mai mic, încât părea într-adevăr un covor sub picioarele împăratului.

         Ani întregi şi-a purtat împăratul paşii ca printr-un pustiu de piatră şi nici o pasăre nu i-a mai trezit grădina în foşnet de cântec. Nici o mişcare, nici un fâlfâit. Parcă încremeniseră toate şi întunericul se făcuse o mare de smoală năvălită pe pământ şi în văzduh. Dar nimeni nu bănuia nimic din toate acestea căci, vedeţi voi, împăratul îşi purta singur durerea. El îşi dădea seama că nici înţelepciunea, nici bogăţia şi nici dreptatea nu i-au folosit, dacă cei mai veseli supuşi plecaseră din marea lui împărăţie. Uneori ar fi vrut să strige şi să-şi sfâşie veşmintele scumpe. Căci sufletul lui însuşi era acel pustiu de piatră...

                                                   *

         Într-o noapte, împăratul Ma-Ya-Sun stătea pe o bancă în grădină şi, ca de obicei, nu avea lângă sine decât pe Micul Şoarece. Dar Micul Şoarece era aşa de tăcut că împăratului i se păru că-i singur. Deodată aţipi. Aţipi şi avu un vis dintre cele mai ciudate. Dar iată visul:

         Părea că toţi împăraţii din ţările vecine veniseră să-i aducă daruri. Căci era prilej de mare sărbătoare şi bucurie – împăratul Ma-Ya-Sun împlinind cincizeci de ani de domnie. La sărbătoarea aceasta luând parte şi poporul, împăratul hotărâ ca tot ceremonialul să se desfăşoare în grădină, în uriaşa grădină a palatului. Totodată porunci ca de fiecare pom să fie agăţat câte un lampion chinezesc care avea să dea grădinii o înfăţişare de boltă înstelată. Căci, se vede, împăratul voia să uite măcar pentru câteva clipe marea lui durere din pricina păsărilor.

          Veniră împăraţii, maharadjahii, şahul bătrân al Persiei şi toate căpeteniile popoarelor îndepărtate. Veniră cu darurile cele mai de preţ: bucăţi mari de aur pe perne de catifea roşie; amulete sclipitoare pe tăvi lucrate numai şi numai din aur; uriaşe vase chinezeşti şi japoneze încrustate cu păsări şi animale, fără seamăn de frumoase. Apoi statui din marmoră albă, tot felul de zeităţi sculptate în fildeş şi, în sfârşit, narduri de preţ în vase de alabastru, iar la urmă de tot smirnă şi tămâie.

          Ah, ce mici se făcuseră înţelepţii şi vracii văzând atâtea lucruri minunate care nu erau ale lor! Numai Micul Şoarece se bucura cu ochii şi cu toată făptura, că iată ce făcu împăratul: luă una din pernele mari de catifea roşie cu cea mai frumoasă bucată de aur şi i-o întinse lui Ku-Kimu, zicând:

  -Primeşte, Micule Şoarece, acest dar de la mine, fiindcă eşti singurul care nu mă plictiseşti!

          Şi Micul Şoarce primi, în văzul tuturor, darul împăratului Ma-Ya-Sun, sărutându-i papucii de aur.

         Vai, cum stăteau de înţepaţi domnii cei mari, înţelepţii şi vracii! Dar, fiindcă era sărbătoarea împăratului, ei găsiră de bine să-şi ascundă ciuda după nişte perdele de foarte subţiri, care perdele se numesc uneori zâmbete...

         Acum, ascultaţi ce s-a întâmplat:

        Tocmai pe când serbarea era în toi şi oaspeţii se aşezaseră pe divanurile de purpură cu care era semănată grădina; pe când lampioanele străluceau de era ca ziuă; pe când tocmai trebuia să înceapă petrecerea cu dansuri, de fiecare creangă, auziţi? -- de fiecare creangă apăru spânzurată cu capul în jos câte o păsărică! Erau tocmai ele, păsărelele gingaşe pe care le ucisese împăratul o viaţă întreagă, fără milă. Erau mii de păsărele cu aripile înroşite, cu ochii ciuguliţi de viermi. Apoi ceea ce se petrecu fu îngrozitor! Împăraţii, maharadjahii, şahul bătrân al Persiei, căpeteniile îndepărtate şi întreg poporul, începură cu toţii să fugă nebuneşte din faţa acelei privelişti, parcă era sfârşitul lumii. Deodată grădina se clatină, fierbând în adâncuri, şi, după o zguduitură puternică şi înfricoşătoare, copacii cu păsările spânzurate se prăbuşiră peste mulţime, omorând-o.

         Aşa se termina visul împăratului.

                                                                 *

        Ah, Măria ta, să nu mă pedepseşti că te-am trezit! se rugă în genunchi Micul Şoarece. Ai început să strigi, că era cât pe-aci să te audă bucătarii, şi atunci te-am deşteptat!

  ''Vezi, gândi împăratul, Ku-Kimu nu mă plictiseşte nici de astă dată. Pentru aceasta îi voi da astăzi cel mai frumos drug de aur.''

        Deodată îşi aduse aminte de vis. Oare nu dăduse tocmai adineauri Micului Şoarece o bucată frumoasă de aur pe o pernă de catifea roşie? Şi ce-a mai fost, uite, o ştie prea bine. Îi stă înfipt ca un cui în creier: serbarea...împăraţii...maharadjahii... şahul bătrân al Persiei...căpeteniile...poporul...daruri...păsări spânzurate în locul lampioanelor şi, la sfârşit, înspăimântătorul cutremur în care au pierit cu toţii!

       Abia acum împăratul se trezi de tot.

        Într-adevăr, nu peste mult timp se împlineau cincizeci de ani de domnie şi trebuia să aibă loc o serbare cum n-a mai fost. Pentru această serbare se făceau cele mai straşnice pregătiri, căci planul ieşise din mintea născocitoare a oastei de înţelepţi. Dar vă puteţi închipui ce lovitură fu pentru aceştia când, deodată, împăratul, fără să le mai spună ceva, dădu poruncă să nu se mai ţină serbarea! Erau gata, desigur, să împletească iarăşi vorbe foarte înţelepte, dacă vestea că împăratul e grav bolnav n-ar fi ajuns până la ei.

        Dar boala împăratului era tare ciudată. Nu-l ţintui la pat ci-i stârnea tot mai aprins dorul de ducă. Şi într-o zi el îi spuse lui Ku-Kimu:

  -Plecăm, Micule Şoarece! Spune înţelepţilor că mă-nsoţeşti!

        Micul Şoarece, fără îndoială, spuse aşa cum îi porunci împăratul, dar, vedeţi, înţelepţii voiau să ştie pentru ce această plecare grăbită fără sfătuire cu ei! Îl întrebară cu toţii pe măscărici, dar Micul Şoarece îi lăsă ca pe jar...

                                                                 *

        Îmbrăcat simplu, împăratul Ma-Ya-Sun porni la drum însoţit de Micul Şoarece, neluând altceva cu el decât un toiag. Şi merseră, şi merseră, cât timp nu ştiu, poate săptămâni, poate luni, poate un an, doi... Mergeau ca nişte bieţi oameni cu gândurile lor, împăratul înainte şi măscăriciul în urmă, asemeni unei umbre. Se pare că-i făcea plăcere împăratului să se depărteze cât mai mult de palatul şi grădina lui. Poate, din cauza aceasta nu întorcea niciodată capul.

        Aşa trecu timpul şi mandragorul înflori pentru a nu ştiu câta oară, în timp ce împăratul Ma-Ya-Sun şi măscăriciul mergeau tot mai departe către miazăzi. Oricine-i vedea putea să creadă că sunt doi oameni plecaţi în căutarea unui râu sfânt. Nu ştiu ce milă cumplită răspândeau, că pe unde treceau li se dădea de pomană din belşug.

        Într-o zi împăratul opri un copil şi-l întrebă dacă nu ştie unde se află ''Ţara păsărilor''...

        Micul Şoarece nu se miră de loc de această întrebare a împăratului. Căci nu era el oare acela care ştergea de praf papucii înaltului stăpân? Şi nu era el umbra care nu trebuia să iasă niciodată din întuneric?

        Dar iată ce povesti copilul:

  -Ţara păsărilor? zise el, mirat. Eu niciodată n-am văzut păsări! Mama mi-a spus despre un împărat crud care le-a alungat departe, departe...

        Împăratul gândea:

  <<Copilul arată tocmai spre miazăzi, acolo unde merge şi drumul nostru. Da, da, el arată spre miazăzi!>

  -Şi mama mi-a mai spus, continuă copilul, că păsările erau fiinţele cele mai nevinovate din lume, care înveseleau inimile oamenilor. Că de atunci, de când împăratul cel crud le-a alungat, copiii şi oamenii s-au făcut foarte trişti!

        Apoi copilul tăcu, privind adânc în ochii împăratului.

        Dar, vai, cum îl loviseră vorbele copilului! Pentru întâia dată în viaţa lui, o lacrimă pornită din adânc i se prelinse pe obraji şi căzu pe mână. După lacrima aceasta singură, veniră fără veste toate surorile ei, înjghebând plânsul cel mai amar din lume. Era plânsul omului căruia îi pare rău de faptele lui urâte.

        Plângea împăratul şi fiindcă nu-l avea decât pe Micul Şoarece, începu şi acesta să plângă. Şi mergeau aşa, plângând, amândoi.

                                                                *

        Şi iarăşi nu ştiu cât au mai mers, întrebând de Ţara păsărilor. Apoi, fiindcă primea mereu acelaşi răspuns, împăratul încetă de-a mai întreba. Până când, ultimele puteri părăsindu-l se odihniră într-o grădină.

        Vai, cum arătau amândoi la înfăţişare! Veşmintele erau rupte, iar în picioare de mult nu mai aveau încălţăminte!

        Cât stătură sub copac, nu ştiu. O creangă aruncă un cric-crac atât de scurt că împăratul tresări. Parcă-i vorbise cineva de deasupra capului. Dar Micul Şoarece era unul dintre măscăricii care ştiau să tacă. Nu, nu vorbise el...

        Apoi, deodată, atât timp cât să tresari, se auzi un foşnet urmat de o cădere şi un fiu-fiu speriat porni chiar de la picioarele împăratului.

  -Un pui, un pui de pasăre! şopti împăratul, nespus de mirat.

        Întinse tremurând mâinile şi culese de pe pajiştea verde vietatea mică şi golaşă, cum nu mai văzuse de foarte mult timp. Apoi, deoarece puiul căzuse din cuib, împăratul i-l dădu Micului Şoarece ca să-l pună la loc. Măscăriciul se căţără până la cuib, într-o clipă, şi puse, lângă alţi trei fraţi, puiul neastâmpărat.

        Deodată, de undeva, o pasăre care văzuse toate acestea, ciripi veselă.

        Întreg văzduhul începu să cânte şi mii de păsărele zburau deasupra împăratului şi a Micului Şoarece.

  <<Te iertăm, te iertăm, Măria ta!> păreau că spun păsările. <Dacă ne promiţi că n-ai să ne mai ucizi, vom uita cât de rău ai fost înainte şi te vom înveseli iarăşi cu cântecele noastre!>>

  -Vă promit, iubitele mele păsări! le răspunse împăratul. De astăzi înainte veţi fi în cea mai mare cinste! Am să pun să vai se facă la toate cuiburi de aur şi să vi se dea de mâncare! Am să fac un zid înalt ca să nu mai plecaţi din împărăţia mea!

        Nu ştiu dacă chiar vorbise, sau numai se gândise împăratul la toate acestea, căci iată ce se întâmplă:

        Cei doi pribegi se întoarseră acasă cu o oaste nesfârşită de păsări din toate neamurile, care împânzea întreg văzduhul. Cântau nu numai păsările, cântau şi copacii, gângăniile şi pietrele, aşa cel puţin i se părea împăratului! Până şi toiagul lui începu să pornească în joc, pe drum şi, fiindcă împăratul nu putea fără el, iată-l cu toiag cu tot zburând spre casă!

        Cât despre Micul Şoarece, ce să mai zic? Vă puteţi închipui, că bucuria împăratului făcuse din el un şi mai vesel măscărici...

                                                        *

        Acum să că spun despre marii înţelepţi şi vraci de la curtea împăratului.

       Când l-au văzut pe împărat, n-au ştiut ce să creadă, abia l-au recunoscut. Căci împăratul, deşi avea înfăţişarea celui mai sărman om din lume, era cu alt zâmbet pe buze. Înţelepţii, aceia cu caftane negre şi lungi până la pământ, prinseră sfat, să descopere această schimbare a împăratului. Dar, după cum aţi ghicit, nu erau doi care să se potrivească în păreri...

       Tocmai pe când se sfătuiau şi-şi arătau cu toţii înţelepciunea, împăratul dădu poruncă să se scoată drugii de aur din pivniţe şi să li se facă oaspeţilor păsăreşti cele mai frumoase cuiburi din lume.

       Apoi nu uită nici un zid. Strânse pe toţi înţelepţii şi vracii de la curte şi din întreaga împărăţie şi-i trimise la...muncă. Nici nu vă mai spun ce ochi speriaţi au făcut, cum îşi smulgeau bărbile şi cum li se mişca de ciudă pulpana caftanelor, căci nu se aşteptau la aşa ceva!

       Poate vreţi să ştiţi ce s-a întâmplat cu Micul Şoarece?

       Micul Şoarece ajunse mai mare peste toţi. Dar el rămase şi pe mai departe tot măscărici, unul dintre cei care niciodată nu întristează inima oamenilor.

       Şi se duse vestea peste nouă mări şi ţări despre un loc minunat unde păsările cântau toată ziua şi trăiau fericite în cuiburi strălucitoare de aur.

                                                       (Eugenia Adam Roşca, 1967)

                                      

Moartea priculicilor...

... tot din minunatele basme/poveşti (citite şi răscitite de atâtea ori de mine - când eram mititică şi apoi mai mare ...) cuprinse în cartea autoarei, cândva Eugenia Adam Roşca - ce este acum Eugenia Adams-Mureşanu - crispedia.ro   ...

          

                                                  Moartea priculicilor

       Era pe vremea când se stinsese focul la toţi oamenii din sat încât nu se-auzea decât bocet şi oftat. Tocmai îşi tăiase moşul cocoşul şi vru să-şi facă o ciorbă. Luă el atunci o cociorbă şi, scotocind prin cenuşă, află o scânteie. Puse-o pănuşă ca s-o aprindă, dar scânteia se stinse şi rămase bietul moş şi fără ciorbă şi fără cântecul de cocoş...

       Se strânseră atunci babele din sat şi se puseră pe descântat:

                        Din soare,

                        Din stea căzătoare,

                        Din ceaţă,

                        Din gheaţă,

                        Din vânt,

                        Din pământ,

                        De unde-o fi,

                        De unde n-o fi,

                        Să răsară

                        Focul,

                        Să piară

                        Deochiul!

                        Fie blestemat

                        Cine l-a furat!

                        De-o fi om

                        Sau ne-om,

                        Licurici,

                        Priculici,

                        Vârcolac

                        Sau chiar drac...

       Degeaba însă bocetul, degeaba oftatul, degeaba descântatul! Se uitau oamenii cu jale spre cele cuptoare şi-şi coceau pâinea la soare...

       Dar cel mai necăjit dintre toţi era un flăcău care murea după plăcinte şi-acum trebuia să mănânce răbdări prăjite. Înghiţi cât înghiţi din bunătăţile astea, dar se sătură în curând de ele. Cum nu se găsi nici unul mai voinicos decât el, se hotărâ, una-două, să plece să caute focul, ca să poată mânca niscaiva plăcinte adevărate. Pesemne că-l învăţase, cu plăcinte, baba care-l găsise taman ţânc de lapte în scorbura din fundul codrului bătrân. Dar baba plecase pe drumul negurii, fără întoarcere, după ce-l îngrijise ca pe ochii din cap treisprezece ani. Trecuseră aproape încă cinci ani de atunci şi se cam săturase flăcăul să mai fie slugă la alţii.

       Lăsă deci totul baltă şi porni după foc, cu gândul la plăcinte, vorba din bătrâni:

                        La plăcinte

                        Înainte,

                        La război

                        Înapoi.......

       Acu să spun adevărat, nu era flăcăul nostru chiar oricine, că vezi, avea chipeşul un semn albastru, de floare, pe umărul drept, semn tainic despre care nici el nu ştia nimic. Şi acest semn nu i-l văzuse decât soarele, când flăcăul mergea la scaldă şi se tăvălea de unul singur prin bulboane.

       Deci, plecă el fluierând dintr-o frunză de salcâm, fără să ştie unde merge, căci se ducea după cum îl purtau încălţările. Vezi că pofta de plăcinte era aşa de mare, că-l împingeau picioarele tocmai unde nu l-ar fi dus capul. Nici nu-şi dădu seama că intrase în codrul cel des pe unde rar călca picior de om. Dar norocos cum era, ajunse tocmai la casa unde locuia Străbuna Pădurii, o măicuţă bătrână, cu brâul de lână, povăţuitoarea celor cu inima bună, ocrotitoarea copiilor fără mamă şi tată.

 -Bună ziua, mătuşă, zise flăcăul oprindu-se din fluierat, căci simţi el cu mirosul ceva...

 -Bună să-ţi fie inima, voinicule, răspunse Străbuna care stătea pe prispă. Dar încotro, de nimerişi taman la casa mea, unde numai vântul se poticneşte?

 -Păi, mătuşică, să vezi! S-a stins focul la noi în sat şi mi s-a făcut dor de plăcinte...

 -Atunci chiar bine ai venit, că la mine plăcintele stau pe gard! Şi-l pofti înăuntru, ospătându-l din belşug după cum îi era pofta.

       Flăcăul, sătul de mere şi pere pădureţe, atât aşteptă. Când văzu plăcintele, îi veni să chiuie de bucurie şi îi sărută mîinile mătuşii.

       Unde se puse pe ospătat de-l treceau năduşelile.

 -Acu, zise Străbuna Pădurii, după ce-l văzu sătul, ca să nu păţesc cum au păţit oamenii din satul tău cu focul, m-aş ruga să-mi tai niscaiva lemne, că eu am cam îmbătrânit de-o vreme şi mi-i tare greu să mai pun mâna pe topor.

       Flăcăul primi bucuros, doar nu era să zică ba, şi după ce mai mâncă vreo zece plăcinte, gândindu-se să mai lase şi pe deseară măcar una, se sculă de la masă şi mulţumi.

 -Şi-acum, uite toporul, zise Străbuna. Dar vezi să nu te-ndepărtezi prea mult, ca să nu calci în împărăţia vecinului meu, c-atunci cu greu mai scapi de urgia lui!

       Flăcăul luă toporul şi plecă fluierând din frunza de salcâm. Era mulţumit că mâncase plăcinte şi nimerise la o mătuşă aşa de bună.

       Nu după mult se opri, căutând nişte lemne mai potrivite. Dar nici n-apucă să taie o joardă din crengăria uscată, că deodată se pomeni înşfăcat prin spate de ceafă.

 -Oho, cine eşti? Strigă flăcăul, întorcându-şi ochii peste cap ca să vadă, căci nici vorbă să se poată mişca.

 -Dă-mi toporul ! glăsui cineva mânios.

 -Nu ţi-l dau! spuse flăcăul hotărât. Trebuie să tai lemne, altfel se stinge focul şi se supără mătuşa! (Mai că-i stătea pe limbă să spună ceva şi de plăcinte).

       Deodată se pomeni zvârlit la pământ, nimerind sub un trunchi de copac de era cât pe-aci să-i iese sufletul. Văzu aplecându-se o namilă de om, care-i smulse toporul şi fugi cu el.

       Flăcăul însă, cu firea îndrăzneaţă, nu se lăsă. Se sculă cât ai bate din palme şi porni pe urmele omului rău, urmărindu-l pas de pas. Tot adulmecându-l ca pe-un vânat, ascunzându-se pe după copaci ca să nu fie zărit, se afundă în codrul cel des pe unde ţipenie de om nu umbla...

       Când iată că hoţul se opri în faţa unei peşteri şi începu să mormâie ceva. Abia atunci îl văzu cum arăta: era îmbrăcat în blană de lup şi avea cap de ţap pe trup de om!

O uşă de piatră se deschise şi-n gura peşterii apăru o frumuseţe de fată cum flăcăul nu mai văzuse, cu părul de foc, lung până la pământ. Şi-avea fata o mulţime de scântei în păr, care săreau în toate părţile. Şi, vai, era îmbrăcată tot în blană de lup! Deodată o auzi spunând în şoaptă namilei:

 -Mi-e foame...

       Atunci namila, ducând mai întâi toporul în peşteră, plecă pe unde ştia, după mâncare.

       Flăcăul atât aşteptă, să se îndepărteze, şi iute se apropie de fată care, văzându-l, scoase un ţipăt, căci nu se aştepta la asta.

 -Cine eşti? întrebă ea, sorbindu-l cu vâlvătăile ochilor.

 -Cine sunt? Cine sunt? Dar nu ştiu ce să răspundă, căci i se păru că nu mai este cel de până atunci, cu gândul doar la plăcinte. Parcă un foc îl ardea, parcă se apropiase de soare şi-l înghiţea flacăra lui mistuitoare.

       Neluîndu-şi ochii de la fată, îi povesti toate cele întâmplate cu toporul.

 -Şi acum fugi, îl rugă ea, căci dacă se întoarce, te omoară!

 -Nu plec, nu pot să plec fără tine, şopti flăcăul. Şi o rugă să-i spună cum de ajunsese în ghearele pocitaniei cu cap de ţap.

       Cu lacrimi în ochi, fata îi povesti cum fusese răpită de priculici din cuibul părintesc – sunt mulţi ani de atunci – şi adusă aici, în peşteră, să păzească focul. Tatăl ei era împăratul Negură, de la miazănoapte, care murise într-un război. Mai avea un frate mai mic decât ea, care fusese furat din leagăn de-o vrăjitoare – un frate care se născuse cu o floare albastră pe umărul drept...

 -De ani de zile păzesc focul să nu se stingă, şopti ea. La acest foc vin în fiecare noapte priculicii şi ţin sfat, povestindu-şi fiecare isprăvile. Ei sunt aceia care se prefac în diferite fiare şi pricinuiesc numai rău celor din jur. Ei fură până şi focul din vatra oamenilor...

 -A, acum ştiu! strigă flăcăul. Priculicii, pesemne, ne-au furat şi nouă focul!

 -Toate comorile lor sunt îngropate în această peşteră, fiind păzite de focul care niciodată nu se stinge, urmă fata. Sunt gropi întregi pline cu taleri de aur şi de argint, pietre nestemate şi alte lucruri preţioase pe care ei le cară noapte de noapte aici şi nimeni nu ştie de unde.

 -Vino cu mine, spuse flăcăul, am să te duc între oameni şi vei trăi fericită!

 -Nu se poate, sunt în puterea unei vrăji... O flacără mă ţine legată de peştera aceasta şi dat e ca oricine mă atinge să ardă de viu!

 -Ce-mi pasă! strigă flăcăul. Vom arde amândoi! Sau spune-mi ce trebuie să fac şi voi intra şi-n gaură de şarpe...

 -Dacă ţi-e milă de mine şi vrei cu adevărat să mă ajuţi, trebuie întâi să răpui puterea celui ce ţi-a furat toporul, care nu este altcineva decât însuşi regele priculicilor!

 -Am să-l ucid! zise mânios flăcăul.

 -Ascultă, şopti fata, cunosc taina vrăjii, am aflat-o într-o noapte de la unul din priculici...Trebuie să faci întocmai cum îţi spun eu, altfel nu mi se va schimba soarta. Ba mai mult, regele priculicilor vrea chiar mâine să se însoare cu mine!

 -Îl voi răpune! spuse şi mai hotărât flăcăul.

 -E prea puternic, grăi fata, şi te va ucide el pe tine! Dar iată ce trebuie să faci: în grădina sorei lui, o strigoaie bătrână, nu departe de-aici, creşte nişte iarbă cum nu s-a mai văzut, roşie ca sângele. Numai trei fire dacă-mi aduci şi mi se va schimba într-o clipită soarta...

 -Atunci eşti ca şi scăpată, căci îţi voi aduce cele trei fire de iarbă roşie! Şi repede vru să plece, dar îi veni în gând să nu pornească la drum fără topor.

 -Dă-mi toporul, poate să-mi fie de vreun folos...

       Şi fata fugi după topor, dar când să pună mâna pe el, abia atunci flăcăul văzu că nu era un topor ca toate celelalte, căci strălucea de-ţi lua ochii. Pasămite era de argint şi numai acum îşi dădu seama...

       Deci, plecă el în grabă, cu gândul la fata care parcă-i sorbise sângele. Unde mergea, nici el nu ştia. De mult se îngânase ziua cu noaptea şi începuseră să iasă primele stele, dar n-avea timp să se uite în sus, căci i se părea că n-ar mai merge aşa de iute. Vezi că încălţările lui ştiau unde să-l poarte, doar cu ele nimerise şi la casa mătuşii celei bune, de ce n-ar răzbate şi până la hruba vrăjitoarei. Hei, cum îi mai scânteiau potcoavele, nu degeaba i le pusese potcovarul de cai din sat! Toporul îi lumina drumul de era ca ziuă. Ba, cum nimerise tocmai într-o afurisită de sihlă, era destul să atingă frunzişul cu toporul, că îndată se dădeau toate crengile laoparte şi se deschidea o pârtie lunecoasă în faţa lui, de mergea ca pe-un derdeluş. Şi înaintând

la voia întâmplării, numai ce nimereşte el într-un loc plin de ghebe cu pălării galbene, tocmai ce-i plăceau lui să mănânce. După ce se sătură de ciuperci, merse el cât merse tot aşa, după porunca încălţărilor lui potcovite, când i se făcu o sete de-ar fi băut o vadră de apă. Dar ce-i văzură ochii? În faţa lui era chiar o fântână care parcă-l îmbia s-o sece! N-apucă nici să pună mâna pe ghizdul fântânii, darmite să aplece cumpăna, că răsări ca din pământ o baborniţă scofâlcită, cu sprâncenele albe şi lungi de-un cot, zicându-i:

 -Dar ce-i, nepoate, altă fântână n-ai găsit decât asta cu broaşte?

        Flăcăul rămase cu gura căscată. Bine că nu băuse, poate înghiţea şi broscăria din fundul fântânii, de-ajungea să mai şi orăcăiască!

 -Mulţumesc, mătuşă, că m-ai ferit de rău! Nu cumva locuieşti prin apropiere să-mi dai oleacă de apă, să nu mor de sete?

        Baborniţa, bucuroasă, îl pofti în casă, mai ales că-l văzu cu toporul şi tocmai avea nevoie de cineva să-i tocmească gardul de la grădină.

        Intrară în casă şi-i dându-i baba o cofă de apă, o bău dintr-o răsuflare. Dar ce văzu! Într-un colţ erau nişte hârci albe, o bufniţă cu ochii galbeni-roşii, mânioşi, găuriţi la mijloc de-o pată neagră, iar lângă ea un motan smolit care mieuna a jale.

 -Uf, mătuşă, spuse flăcăul, mai că m-aş întinde colea pe laviţă să-mi odihnesc oleacă ciolanele, dacă nu eşti împotrivă.

        Voia sa descoase cumva pe babă, să vadă n-o fi tocmai ea sora pocitaniei cu cap de ţap care-i ieşise în cale şi-i furase toporul. Căci i se păru lui că miroase a vrăjitorie hârcile alea albe, bufniţa şi motanul...

 -Cum să nu, răspunse baba, dar să facem o învoială: eu te las să mâi peste noapte aici, şi tu să-mi dregi dimineată gardul, că tare-i povârnit. Văz că topor ai, şi încă ce topor!

 -Bucuros de târg, zise flăcăul, punându-şi toporul sub cap şi căscând de câteva ori de-i pocniră fălcile. Apoi în curând începu să sforăie dinadins, pornind şi un cântec subţirel pe nas, dar stând cu ochii întredeschişi.

        Boscorodi ea baba câtva timp în colţul unde erau înşirate hârcile cele albe, ţinând parcă sfat cu cineva care nu se vedea.

 -Uhuhuhu, făcea bufniţa din clonţul încârligat, uhuhuhuu, uhuhuhuuu...

 -Miau, miau, se miorlăia motanul smolit, suindu-se pe umărul vrăjitoarei care începu să spună destul de tare ca să audă flăcăul:

                        Roşie să crească,

                        Din sânge să se hrănească,

                        Nimeni să n-o zărească,

                        Vraja s-o-ntărească.

                        Şapte chei,

                        Şapte motănei,

                        Priculici,

                        Pitici,

                        Mână de iască

                        Pe toţi să-i vrăjească...

                        Roşie să crească

                        Din sânge să se hrănească...

 <Am nimerit cum nu se putea mai bine>, gândi flăcăul, sforăindu-şi cântecul din ce în ce mai tare pe mai multe glasuri. Acum îi părea bine că nu plecase singur şi luase toporul de argint al mătuşii bătrâne cu brâul de lână...

        După o noapte lungă ca de priveghi, când se ridică de pe laviţă era ziuă. Baba se trezi şi ea holbându-se, doar bufniţa şi motanul stăteau parcă morţi.

 -Ei, ai dormit destul, să te cam apuci de lucru! zise baba. Şi după ce-i aruncă o coajă de pâine, îl duse de-i arătă gardul cel povârnit care trebuia să fie dres. Apoi îl lăsă singur...

        Se apucă flăcăul de treabă, nu glumă, aşa cum ştia el. Tăie, ciopli, potrivi gardul şi-l puse pe picioare, scotocind cu ochii ce-i trebuiau lui, că doar nu pentru altceva îl purtaseră încălţările până aici. Şi ce văzu, fu tocmai ce poftea el, iarba cea roşie care creştea într-un colţ de grădină, asemănătoare cu firul de rogoz. Se-apropie să rupă din ea, dar rupe dacă poţi! Încercă, încercă, până-l trecură sudorile, însă degeaba! Luă atunci toporul şi lovind cu putere izbuti să dezbată trei fire pe care le ascunse degrabă în sân.

        Veni baba şi se minună de gardul care era întocmai cum şi-l dorise. Şi, fiind afurisita scumpă la răsplată, uită să-i mulţumească, necum sa-l îmbie cu ceva de-ale gurii. Dar flăcăul plecase şi era, hăt, departe...

        Când ajunse în preajma peşterii, se făcuse noapte de mult. Auzi nişte tropăituri însoţite de urlete şi grohăituri de se cutremura pădurea. Apropiindu-se mai tare, rămase ca încremenit de ce-i văzură ochii: o mulţime de priculici, deşertau nişte saci plini cu pietre scânteietoare! Deodată din gura peşterii izbucni o pară uriaşă. Şi prin para aceea înaintară regele priculicilor de braţ cu fata cea frumoasă.

        Atunci cetele de priculici îşi lăsară risipite pe jos pietrele cele scânteietoare şi prinzându-se de cozi, începură să joace o horă nebunească, cântând în cor:

                        Hopa-ţopa, grohăiţi,

                        Pe mireasă-nveseliţi,

                        Şi pe mire cap de ţap,

                        Hopa-ţopa, trap-rap-rap...

        Flăcăul îşi luă inima-n dinţi şi, ridicând toporul de argint, se aruncă voiniceşte în mijlocul lor.

 -Săriţi, strigară speriaţi priculicii, căci numai la aşa ceva nu se aşteptau.

 -Prindeţi-l, înhăţaţi-l! Se îndemnau unii pe alţii.

 -Să-l jupuim...

 -În foc cu el, să ardă de viu netrebnicul! porunci atunci regele cu cap de ţap.

        Dar flăcăul se apără cu toporul lovind în drepta şi în stânga până ajunse lângă fată.

 -Iată iarba roşie! spuse el repede. Şi-i dădu cele trei fire.

        Fata atinse firele de iarbă şi-n clipa aceea se auzi un vuiet ca de tunet, încât căzură amândoi la pământ...Peştera în care fugiseră regele şi priculicii se nărui deodată şi din mormanul de moloz izbucni o pară uriaşă, verde, azvârlind până departe o puzderie de cioburi strălucitoare de toate culorile.

 -Comoara priculicilor! strigă fata, scăpată de vrajă. Să fugim cât mai departe de acest loc blestemat!

        Plecând în grabă, ei nu mai văzură cum călare pe-un ciot se năpusti ca o vijelie strigoaica vrând să-i urmărească. Dar fumul cel gros o înecă şi aşa îşi găsi ea moartea scurmând cu ghearele în mormanul de pietre aprinse. Apoi un vânt năprasnic învolbură toată cenuşa, risipind-o. În sfărşit, o ploaie care ţinu trei zile spălă orice urmă.                        

        Deasupra, curcubeul strălucitor îşi întinse podul învârstat de culori...

        Fericiţi, tinerii zburară spre casa cea bună. Flăcăul însă se opri şi alese lemnele făgăduite bătrânei care-i dăduse toporul purtător de noroc. Luă o greutate atât de mare în spate, că i se zdrenţui toată cămaşa. Dar ce-i păsa? Ajunseră cu bine la casa unde locuia Străbuna Pădurii, măicuţa cu brâul de lână, povăţuitoarea celor cu inima bună, ocrotitoarea copiilor fără mamă şi tată...

        Nici nu intrară bine în ogradă, că fata scoase un ţipăt şi era cât pe-aci să leşine... Văzu pe umărul drept al flăcăului floarea albastră, semnul frăţesc...

 -Dafin, fratele meu de sânge! strigă ea fericită. Află că sunt sora ta, Dafina!

        Cu greu putu să creadă flăcăul că dintr-o dată soarta lui se schimbă şi că el însuşi este feciorul împăratului Negură, mort de mult în război. I se păru un vis ţesut de-o zână bună...

        După ce îşi povestiră păţaniile, îi mulţumiră cu lacrimi în ochi Străbunei Pădurii, care le ţinuse loc de mamă şi-i ajutase să se regăsească. Bătrâna scoase nişte veşminte scăpărătoare din lăzile ei aurite, dându-le să se îmbrace. Apoi, după ce-i ospătă din belşug cu de toate, le dărui o căţuie cu o flacăruie care, oricât ardea, nu se stingea niciodată. Şi, vezi bine că Străbuna Pădurii îi lăsă în seamă viteazului Dafin şi toporul de argint, căci nu dovedise tânărul că deşi îi plăceau plăcintele, la război nu se dădea înapoi?

        De multe necazuri scăpă el omenirea cu ajutorul acelui topor, după ce ajunse împărat. Dar până atunci nu uită mai întâi să ducă o geană de flăcăruie în satul unde se stinsese focul şi babele umblau cu descântece. Şi veneau din toate colţurile lumii oameni după sămânţa focului nestins din acea căţuie cu flăcăruie. Iar păzitoarea focului cel veşnic rămase de aci înainte preafrumoasa Dafina...

                                                               (Eugenia Adam Roşca, 1967)

                                     

Croitorul şi ghebosul...

... tot din minunatele basme/poveşti (citite şi răscitite de atâtea ori de mine - când eram mititică şi apoi mai mare ...) cuprinse în cartea autoarei, cândva Eugenia Adam Roşca - ce este acum Eugenia Adams-Mureşanu - crispedia.ro   ...

                               

                                    Croitorul şi ghebosul

       Trăia odată un biet croitor care-şi îndrăgise atât de mult meseria încât stătea din zori până-n noapte cu acul în mână şi tot cosea. Veneau la el mai ales nevoiaşii din acea cetate, căci se făcuse cunoscut croitorul de milos ce era, necerând pentru osteneala lui nici un ban. Şi tot cosând el pentru alţii pe degeaba, ajunsese că nu avea nici măcar un rând de haine cu care să iasă în lume. Nimeni nu-l văzuse vreodată umblând pe la nunţi sau petreceri, ci numai pe scaunul lui, tot timpul cosând. Acum, ca să spun drept, îi cam venise vremea croitorului nostru să se gândească şi la însurătoare, căci o soaţă la casă nu i-ar fi stricat, să-l mai îngrijească şi să-i facă de mâncare. Dar, vezi, pentru aşa ceva trebuia să mai iasă prin lume şi asta însemna să-şi lase cusutul. Astfel tot amâna gândul însurătoarei de pe-o zi pe alta.

       Se întâmplă că, într-o noapte, când ploaia ropotea aşa de tare că nu rămăsese ţipenie d eom pe drum, cosând el de zor la lampa aprinsă, numai ce să vezi? Nu-i mai intra aţa în ac! Se necăji el câtva timp, dar nu găsea nicidecum urechea acului, cu toate că văzul îi era bun. Încercă o dată, încercă a doua oară, a treia oară, a zecea oară, dar aţa nu intra în ac, şi pace! Parcă cineva îl împingea de cot, clătinându-i mâna de câte ori era gata să nimerească urechea acului. Aşa ceva nu mai păţise niciodată.

  -Ce n-aş da, spuse el atunci, necăjit, să nu mai trebuiască să tot pun aţă în ac!

  -Fie precum doreşti! grăi cineva care tocmai în clipa aceea apăru înaintea lui.

       Înspăimântat, croitorului îi căzu acul şi aţa din mână, văzând pe cel care intrase fără să bată la uşă. Se frecă la ochi, crezând că din cauza lui Moş Ene care venis epe la gene, i se năzare. Dar ce năzăreală? Bine-ar fi fost! Era o pocitanie cum nu mai văzuse, cu statură d epitic, în spate cu un gheb uriaş şi capul ca de broască. Şi, colac peste pupăză, tocmai în vârful nasului îşi găsise loc să răsară un neg cu o mulţime de ţepi, aşa încât te-mpiedicai de la prima vedere de el. Ghebosul purta la şold un paloş şi era îmbrăcat ciudat de tot, cu o mantie făcută din piele neagră de şarpe. Luându-şi fesul roşu cu canaf mare din cap, descoperi o scăfârlie lucioasă, fără nici un fir de păr pe ea.

  -Nu te speria, spuse el, văzând uimirea bietului croitor. Am să mă ţin de cuvânt şi n-o să mai trebuiască să-ţi pierzi vremea punând aţă în ac, dacă te învoieşti să-mi coşi în noaptea asta o mantie care să fie gata până la cântatul cocoşilor.

       Mai venindu-i sufletul la loc, croitorul, din fire bun şi milos, se-nvoi să-i coase mantia, dar se gândea cum o va scoate la capăt căci nu mai erau decât câteva ceasuri până la cântatul cocoşilor. Uitând că pocitania-i făgăduise ce-şi dorea el, adică să coase fără să mai trebuiască să-şi pună aţă în ac, îi luă repede măsurile pentru haină. Apoi ceru stofă. Atunci ghebosul suflă o dată înăuntrul fesului şi scoase de acolo o ţesătură minunată, din fire de argint, cu luna şi stelele brodate pe ea.

  -Vezi, spuse el, să mi-o coşi frumos, căci cu mantia asta plec la peţit!

       Croitorului mai să-i cadă foarfeca din mână auzind că pocitania avea de gând să meargă la peţit.

  -Trebuie să ştii, adăugă apoi ghebosul, că am puterea să mă-nsor cu cine vreau şi-n curând voi avea de nevastă pe cea mai frumoasă fată din împărăţie! Ce, te miri?

  -Nu, nu mă mir, zise croitorul. În noaptea asta nu mă mai mir de nimic...

  -Şi mai vezi, îi porunci ciudatul muşteriu, sâ-mi aşezi luna şi stelele pe spate ca să nu mi se cunoască ghebul, deşi, află că ghebul ăsta îmi aduce noroc. Nici nu ştii cât de mult noroc îmi aduce şi ia să-ndrăznească cineva să pună mâna pe el!

       Croitorul începu să croiască stofa după pofta muşteriului. Când să-nceapă să coase, îl văzu pe ghebos că suflă din nou înăuntrul fesului, scoţând de acolo un ac cu aţă.

  -Iată, spunse el, mă ţin de învoială. De astăzi înainte nu va mai trebui să bagi aţă în ac...

       Croitorul luă acul şi aţa, dar nu mai avu timp să se mire, căci timpul îi era măsurat. Începu să coase cu acul primit şi cum aţa nu se mai isprăvea, cusu repede de tot mantia, potrivind luna şi stelele pe spate. La probă, atinse pe furiş ghebul.

       Mulţumit, chiar foarte mulţumit, muşteriul suflă încă o dată înăuntrul fesului şi ascunse acolo mantia. Apoi, fără să mai spună ceva, dispăru tot aşa de repede cum şi apăruse.

       Rămas singur, croitorului nu-i venea să creadă că toate cele întâmplate erau adevărate. Abia acum îşi da seama, dar era prea târziu, că uitase să-l întrebe pe ciudatul muşteriu cine este. Aşa că nu mai avu ce să facă şi-şi văzu mai departe de treabă. Începu iarăşi să coase, căci poftă de dormit – după cele întâmplate – nu mai avea. Şi, cu ajutorul acului primit, până se făcu dimineaţă, isprăvi tot ce-ar fi cusut în câteva zile.

        A doua zi, iată că însuşi împăratul dădu poruncă aă fie adus la palat croitorul, spre a coase degrabă haine pentru măria sa, precum şi dregătorilor. Vezi că i se dusese faima încă de mult şi aflase şi împăratul de iscusinţa sa. Era mare zarvă la curtea împărătească din cauza pregătirilor ce se făceau pentru primirea peţitorilor care râvneau la mâna tinerei prinţese. Căci avea împăratul o fată cu numele Mărgărinta, frumoasă cum nu se mai pomenise şi la care venise vremea de măritat.

        Aşa că avea croitorul nostru treabă, nu glumă, să coase pentru atâta lume, dar ce-i păsa lui? Aţa nu se isprăvea niciodată din ac şi cusu într-o săptămânăcât alţii într-un an. Apoi îşi făcu şi lui nişte haine de nu-l mai recunoşteai.

        Într-o zi, când îşi văzu chipul şi statura într-o oglindă mare, se minună şi el ce mândreţe de flăcău era, de-ai fi zis că-i bun de pus într-o poveste...Şi când tocmai să plece la treburile lui, căci isprăvise demult de cucut, împăratul îi trimise veste că-l numise croitorul curţii împărăteşti, aşa că trebui să rămână pe loc.

         Şi iată-l pe croitor în mulţimea de lume adunată sub balconul unde prinţesa Mărgărinta, împreună cu împăratul priveau cum se perindau peţitorii, unul câte unul, călări pe cai de soi. Nu trebuie să mai spun că cei care râvneau la mâna frumoasei prinţese erau de neam ales, veniţi din toate colţurile lumii, de peste munţi şi mări. Căci vestea despre frumuseţea ei făcuse ocolul pământului şi-acum fiecare nutrea nădejdea că va prinde din zbor năframa de mătase pe care prinţesa – potrivit obiceiului de atunci – urma s-o arunce, din balcon, celui ales. Dar, vai, trecuseră trei zile de când se perindau tot felul de peţitori şi ea nici nu se gândea s-arunce năframa.

         Şi iată că se anunţă şi ultimul peţitor şi toată lumea se uită înciudată la domniţă, căci prea pe mulţi feciori chipeşi şi de neam lăsase ea să treacă. Dar cu cât se apropia acest din urmă peţitor, creştea în jur un iureş, asemeni unui vâjâit de copaci bătuţi de-un vânt năprasnic. Când deodată apăru un călăreţ îmbrăcat într-o mantie strălucitoare, de argint, cu luna şi stelele pe spate. Nimeni nu se uita decât la haina cea scăpărătoare şi la calul nărăvaş ce necheza într-una, ridicându-se în două picioare drept sub balcon. Atunci domniţa scăpă năframa de mătase din mână, iar călăreţul o prinse ca pe-un fulg, din zbor şi toată mulţimea izbucni în urale. Ultimul peţitor fu deci norocosul...

         Toate acestea le văzu şi croitorul care rămase dintr-o dată ca încremenit. Nu-i venea să creadă şi, totuşi, era adevărat, vai, foarte adevărat! Călăreţul purta haina cusută de el, în noaptea aceea cu ropote de ploaie, mantia scânteietoare, de argint, cu luna şi stelele pe spate!

         Supărat, se duse în odaia lui şi tocmai se gândea ce să facă, dacă sp spună împăratului cine-i va fi ginerele de azi încolo, când iată că apare înaintea lui chiar ghebosul.

  -Cred că mă recunoşti, grăi piticul luându-şi fesul din cap şi arătându-şi scăfârlia fără nici un fir de păr pe ea.

  -Cum de-ai ajuns până la camera mea? întrebă croitorul, hotărât să nu se mai lase înfricat de el.

  -Ha, ha, ha! rânji pocitania. Cum de te-am aflat, zici? Să lăsăm poveştile şi să vorbim despre lucrul pentru care am venit aici. Vezi că-s aşteptat la masa de logodnă, de unde am ieşit pentru câteva clipe. Cred că mai ai acul şi aţa mea... Pentru asta ai să-mi coşi mantia de mire...acum chiar...în noaptea asta, până la cântatul cocoşilor!

  -Bineee, spuse croitorul. Dar ai adus stofă?

  -Ha, ha, ha! Rânji iarăşi ghebosul. Stofă, zici? Dacă n-am eu stofă, cine să aibă?

         Suflând înăuntrul fesului, scoase o ţesătură făcută din fir de aur, mai strălucitoare decât prima, cu soarele pe ea.

  -Vezi, zise ghebosul, să-mi fie haina gata până la cântatul cocoşilor. Şi nu uita să-mi aşezi soarele pe spate...

  -Am înţeles, spuse croitorul, va fi aşa precum e porunca: voi aşeza soarele pe spate, adică pe gheb, şi haina va fi gata până la cântatul cocoşilor...

         Croitorul îi luă măsurile, căci doar nu era să se-apuce de croit după nimereală. Când, deodată, văzând fesul cel roşu cu canaf mare, pe jos, căci ghebosul – fără sa-şi dea seama – îl scăpase din mâini, repede îl împinse cu piciorul sub un scaun şi-i puse în loc unul la fel, pe care tocmai îl avea la îndemână.

         Croitorul nu mai putea de bucurie, văzând ce noroc a dat peste el, căci pocitania plecă şi nu băgă de seamă schimbarea fesului. Băuse şi nu-i era mintea tocmai limpede ghebosului mire...

         Nici nu închise bine uşa pe dinafară musafirul său neaşteptat, şi croitorul puse repede mâna pe fes şi suflă înăuntrul lui, gândindu-se să-i iasă de-acolo o oglindă mare prin care să vadă tot ce se petrece în sala de ospeţe. Şi-ntr-o clipă ieşi din fes oglinda, care crescu atât cât să cuprindă toată încăperea unde se afla ospăţul. Atunci croitorul văzu la o masă mare, încărcată cu tot felul de bunătăţi, chiar la mijloc, pe piticul ghebos, mâncând cu lăcomie şi bând cupă după cupă de vin. Împăratul avea o faţă aşa de tristă de să-i plângi de milă! Şi croitorul văzu prin oglindă câteva lacrimi căzând în barba împăratului care căuta să şi le şteargă pe furiş. Tocmai în clipa aceea apăru în oglindă, adică în sală, frumoasa prinţesă Mărgărinta, pe care croitorul o putea vedea acum de aproape, atât de aproape de parcă-ia uzea şi răsuflarea. Chipul ei arăta o adâncă tristeţe. Avea obrazul gingaş precum e floarea crinului şi trupul subţire şi mlădios ca firul de trestie. Pleoapele păreau nişte petale e care mai rămăseseră câţiva stropi de rouă, semn că prinţesa plânsese...Era îmbrăcată într-o rochie albă şi uşoară ca spuma mării, iar părul, de culoarea aramei, se desfăcea curgăndu-i până la călcâie. Se aşeză, sfioasă, la locul ei, cu ochii în pământ, lângă cocoşat. Privind-o prin sticla cea fermecată, croitorului i se făcu aşa de milăde biata prinţesă că luă repede o hotărâre. Suflă din nou în fes şi închise oglinda la loc. Se apucă şi cusu în grabă o haină din stofa cea minunată, dar nu mai aşteptă pe pitic să i-o dea, ci o îmbrăcă el. Scoase apoi din fes şi un paloş minunat pe care-l încinse şi plecă spre sala de ospeţe. Tocmai cântau alăutele şi flautul, iar ghebosul înaintase în mijlocul sălii cu prinţesa de braţ, urmând sa-nceapă jocul. În clipa aceea, croitorul, care cu greu putea fi recunoscut, îmbrăcat cum era ca un fecior de împărat, se aplecă înaintea prinţesei cerând-o la joc. Cocoşatul tremura de mânie că venise altul şi-i luase logodnica, făcându-l de râs. Dar ce să mai spun despre cei doi, care se potriveau de minune la pas şi săltau veseli şi fericiţi, înconjurând toată sala cu repeziciune? Ghebosul stătea cu ochii holbaţi, socotind cum să se răzbune. Îşi duse mâna la cap şi-şi scoase fesul, ca să caute în el ajutor. Dar degeaba suflă până i se umflară ochii, gândind să scoată de acolo un balaur care să-l înghită pe îndrăzneţ. Fesul nu-i dădu nimic. Iar când văzu soarele de pe haina tânărului şi recunoscu stofa aurită din care dăduse poruncă să i se facă haina de mire, mai-mai să cadă jos. Îşi dădu seama că-i pierdut şi vru să fugă. Croitorul însă îl opri şi-l ceru la luptă. Trase piticul paloşul ce-l purta totdeauna la şold, şi se luptară, se luptară, o noapte întreagă. Şi de câte ori lovea croitorul, piticul se întorcea cu spatele şi fierul se izbea ca în piatră de ghebul cel grozav. Atunci croitorul ceru fesului să-i dea mai bine un ciocan decât un paloş. Şi cum văzu piticul ciocanul în mâna croitorului, se sperie atât de tare că o luă la goană. Croitorul fugi după el şi nu-l slăbi până-n turnul cel mare al palatului. Acolo îl ajunse şi când dădu o dată cu ciocanul în ghebul cel de piatră, doar praf mai rămase din el. Văzându-se rămas fără apărare, piticul sări pe fereastră şi intră atât de adânc în pământ încât nimeni nu l-a mai putut scoate.

         Şi nu trebuie să mai spun că prinţesa Mărgărinta se căsăstori chiar în yiua următoare cu acela căruia nu mai era nevoie să-i arunce năframa, făcându-l astfel împărat. 

         Şi ghici ghicitoare:

         Cine-a fost el oare?

            

                                                 (Eugenia Adam Roşca, 1967)