Crinii
de Carmen-Madeleine Cioroianu
Pe masa de lucru a lui Old-Crin se zăreau edițiile de seară ale marilor ziare. Bătrânul își scutură petalele albe, puțin îngălbenite de vreme și începu să parcurgă încă o dată articolele. Toate vorbeau despre suprapopularea planetei, despre necesitatea găsirii unei alte planete care să ofere condiții de viață crinoizilor.
--Ușor de zis, ușor de zis. Dar unde să găsești o planetă cu mediu propice dezvoltării noastre ? Ultimele cercetări vorbesc despre o planetă dintr-o galaxie îndepărtată. Ar fi o soluție. Și, totuși, ar fi periculos. Adaptarea rămâne o problemă deschisă. La întrunirea crinoizilor voi cere discutarea acestui lucru.
*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*
Drumul se oprea brusc, tăiat de linia neregulată a copacilor. Totuși, ultimele vile se mai zăreau încă. Pe fundalul cerului însângerat se proiectau amenințătoare coroanele copacilor.
Șoaptele crengilor mă închid în învelișul sonic al îndemnului.
--Să merg, să merg.
Gândurile se aliniază cuminți, apoi urmează explozia. Gânduri împrăștiate luptă sub teroarea sunetelor. Pașii mă poartă singuri.
--Unde ? Nu are importanță.
--A!...
Ochii mi se zbat în durere. Schimbarea decorului i-a lovit nemilos. Dansul șoaptelor continuă. Creierul meu lucrează înfrigurat.
--Intrarea strict oprită ! Intrarea strict oprită ! Intrarea...Intrarea?
Mâinile se întind albe, goale, să rupă unduirea materiei în spațiu.
--Să merg, să merg.
Copacii întind un braț acuzator. Cerul se prelinge în lacrimi grele.
Șerpii verzi ai pământului mi se agață de picioare.
-- Să merg ! Să merg !
Alb, drumul se lățește în alb.
Cad pe banca impersonală, străjuită de foșnete melodioase. Totul unduiește lin.
--Rămâi, rămâi, rămâi.
Masa clipește stins. Îmi închide drumul. Cerul se zbate, prins în capcanele timpului. Lemnul tare mă cuprinde în brațele-i infinte, liniștitoare. Lacrimi albastre, lacrimi cenușii, lacrimi negre, lacrimi închise ìn clepsidra necunoscutului. Ramurile copacilor amenință tăcut. Cresc încet dar sigur, umbrele cuprinzătoare, umbrele nopții, umbrele.
--Cine ești ?
Tăișul întrebării scutură copacii, clepsidra încremeni și clipa căderii se multiplică la infinit.
--Cine ești, cine ești, cine ești...
--Cine sunt ? Doamne, cine sunt ?
Ochii negri ard. În focul lor se oglindesc propriile-i chinuri.
--Doamne, cum ard ! Răspunsul, care este răspunsul ?
--Sunt Cosimna.
--Sunt Cosimna, sunt Cosimna - repetă copacii la infinit.
--Sunt Cosimna - șoptesc șerpii verzi.
Focul se aprinde mai tare, crește.
--Ard. Simt că ard. Vreau să fug.
Șoaptele, șoaptele susură încet.
--Rămâi, rămâi !
--Arde. Totul arde ? Cerul, cerul arde ? Nu, el plânge cu aceleași lacrimi cenușii și negre. O lacrimă cenușie, o lacrimă neagră.
--Numele tău e Maria.
--Maria, Maria - ramurile copacilor biciuiesc aerul, tentacule nevăzute se apropie, le simt.
Cuvântul, cuvântul mă ucide. Încerc să mă ascund sub vălul greu al părului. Ramurile mi-l răsfiră, descoperindu-mă.
--Eu sunt Omul.
--Omul, Omul - repetă înveseliți șerpii.
Cărbunii ard mocnit.
--Cănd oare vor străluci din nou ?
Omul întinde mâna lungă, puternică, transparentă.
--Vino, stai jos.
Ramurile tac. Și șerpii tac. Raze palide îmi strâng mâna în brățara imposibilului.
--Vino, Maria. Tu ai plecat demult, demult. Atât de demult încât ei te-au uitat. Vezi, numai căinii nu te-au uitat. Au adulmecat tăcuți parfumul tău. Ei nu uită niciodată.
Fulgere galbene izbucnesc scurt din grămada informă a crengilor.
Alb. Din nou alb.
Masa clipește din ochiul ei, acum îmbrăcat în alb.
--Nu, nu vreau să merg.
Dar mâna mă trage nerăbdătoare.
Cad din nou pe banca ce, deodată, mustește de personalitatea ce izvorăște din lemnul tare și sigur.
Ochii mei trăiesc independent de voința mea.
--Nu trebuie, nu trebuie să privesc acolo.
Flori, flori cu petale moi se revarsă, se rotesc în căutarea unei victime. Florile vibrează, aerul se zbate prins în mrejele lor. Își schimbă culoarea neîncetat. Roșu sângeriu, apoi negru, un negru rău, aspru. Florile.
Simt că mă-năbuș.
Acum sunt albe, negrăit de albe, de pure, de luminoase. Dansează, uluite parcă de farmecul lor. Vor să cuprindă totul. Petalele șoptesc ceva.
--Nu vreau să ascult.
--Maria, Maria, tu ești a noastră, Maria.
--Nu !
Țipătul sfâșie brațul florii. Din rana proaspătă se scurg picături mari, verzi.
Omul mă trage într-o goană.
Ramurile se apleacă, biciuindu-mă crunt. Șerpii își înfig colții mici, bucurându-se. Florile cresc, cresc mereu. Glasul lor sună tainic, insistent, paralizant:
--Revino, revino, revino !
Drumul se deschide înaintea mea. Un pas numai și...
--Pleacă, Maria, pleacă ! Nu mai veni. Or să mi te ia din nou. Du-te și nu mai reveni !
Un pas, încă un pas.
--Dar el ? Cine ?
--Pleacă, pleacă! Să nu te întorci niciodată aici !
Drumul se deschide larg. Copacii gem, sfâșiindu-i hainele verzi, risipindu-se printre șerpii verzi ce se mușcă într-o luptă continuă. Pașii mă poartă înainte. Gândurile încep din nou să se alinieze cuminți.
--Ah ! țipătul se opri la jumătate.
Mă prăbușesc în gol.
--De ce durează atât de mult ! Cad! Cad !
--Opriți-mă, opriți-mă, opri...
*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*#*
A doua zi când politia, chemată de la un telefon public, sosi la locuința actriței Cosimna Lack găsi o mulțime de oameni care comentau moartea celei mai bune actrițe a anului.
Medicul legist constată decesul și scrise pe fișă:"Atac de cord".
Cadavrul a fost transportat de urgență la morgă,
Încetul cu încetul, lumea se risipi.
Bătrâna menajeră a Cosimnei începu să facă ordine, lacrimi mari îi șiroiau pe față.
Deodată, un șuier brazdă cerul.
Peste câteva ore, când inspectorul Keaton veni din nou pentru a lua un interogatoriu bătrânei, avu neplăcuta surpriză de a găsi un nou cadavru în locuința artistei.
Medicul legist constată decesul și scrise pe fișă:"Atac de cord".
Inspectorul rămăsese singur. Începu să se plimbe gânditor prin cameră. Se opri să admire tablourile. Era un bun cunoscător de artă. Nici nu auzi șuieratul prelung ca de șarpe... Tentaculul alb îl prinse. Începu o luptă pe viață și pe moarte...
În zori, poliția a fost chemată, pentru a treia oară la locuință actriței Cosimna Lack. Când pătrunseră înăuntru, găsiră casa devastată de parcă ar fi avut loc o bătălie îngrozitoare. Într-un colț, inspectorul Keaton mort, ținea strâns în mână un frumos exemplar de crin.
Cel mai frumos crin din lume, pe care renumitul savant John Peterson ținuse să-l ofere actriței. Era primul exemplar dintr-o serie care începuse deja să se vândă.
Cadavrul inspectorului era oribil mutilat.
Din frumosul crin curgeau picături mari, verzi.
Întreaga poliție se puse în mișcare pentru a prinde pe sadicul asasin al celor două femei și al inspectorului Keaton.
Când medicul legist se îndreptă spre casă, era o seară minunată. Se simțea din nou tânăr.
Vântul aducea mireasma crinilor ce invadaseră orașul. Toți cumpărau crini.
Se gândi că ar fi cel mai frumos lucru dacă iar duce și soției sale un buchet de crini. De când oare nu-i mai luase flori ? Și, binedispus, grăbi pasul, după ce alesese din coșul vânzătoarei, cele mai frumoase exemplare.
"Crinii"
- Carmen-Madeleine Cioroianu -
(Cenaclul "Henri Coandă" Craiova)
[ https://www.revista-galileo.ro/category/articole/page/4/ ]
... dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag- prinde bine o porție de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiștii doneniului) !
... sper că a fost o lectură interesantă !
.jpg)
