Emisiune nocturnă
de Ion Hobana
Am deschis cutia de scrisori și am luat plicul pe care-l zărisem la plecare, prin fanta îngustă. Ochiul meu de vechi filatelist a recunoscut timbrele din Noua Zeelandă. Sosise, deci, ultimul răspuns. Ultima verigă din lanțul care pornise să înconjoare Pământul cu mai bine de doi ani în urmă.
Am urcat scările până la etajul 4, cântărind în palmă plicul de o ciudată culoare portocalie. Eram stăpânit de un sentiment ambiguu știind că așteptarea mea febrilă avea să ia sfârșit. Și m-a cuprins deodată teama de certitudinea ascunsă, poate, între pereții subțiri de hârtie.
Am lăsat sacul de sport în vestibul, mi-am scos treningul și m-am așezat în fotoliul din fața televizorului.
Plicul portocaliu iradia o lumină caldă, ademenitoare.
Am rezistat tentației de a grăbi deznodământul și m-am sprijinit de spătarul elastic, închizând ochii.
Până aici, totul se petrecuse cam la fel ca în urmă cu doi ani.
Mă întorceam de la Herăstrău, după o partidă de tenis. Eram obosit - plăcuta oboseală a victoriei. Din troleibuz am văzut geamurile Institutului de lângă blocul meu, scânteind. Am crezut că sunt răsfrângerile soarelui înclinat la orizont. Când am trecut prin fața clădirii, am înțeles că mă înșelasem: geamurile erau luminate dinăuntru.
"Iar or să lucreze toată noaptea. Și Emil spunea că o să treacă pe la mine..."
Emil Dobrișan îmi fusese coleg de clasă și de bancă, într-o adolescență tot mai îndepărtată. Acum era un eminent fizician, șef de secție la Institutul vecin - ceea ce nu-l împiedica să repare, în timpul liber, tot soiul de aparate electrice și electronice.
"Mon violon d'Ingres" spunea el, cu un zâmbet ascuns de mustață lăsată să crească în voie, ca o compensație pentru creștetul pleșuv. Și adăuga: "Nu găsești pe toate drumurile un depanator cu doctorat în teoria relativității!..."
Ne întâlneam mult mai rar decât am fi vrut fiind prinși amândoi în plasa rezistentă a obligațiilor cotidiene.
În seara aceea ar fi trebuit, printre altele, să reinstalăm antena televizorului meu, găzduită, grație intervenției lui Emil, de acoperișul înalt al Institutului și doborâtă, cu o zi înainte, de o furtună violență, stârnită din senin.
Nevoit să-mi schimb planurile, am trudit vreo trei ceasuri asupra unui text rebel, am mâncat ceva și m-am așezat în fotoliu, cu gând să urmăresc telejurnalul. Mă așteptam ca imaginea să fie, în cel mai bun caz, neclară dar contururile erau extraordinar de nete, ca într-o proiecție tridimensională. Prea ostenit ca să incerc să deslușesc enigma, am ațipit înainte de buletinul meteorologic.
Când m-am trezit, o femeie tânără mă privea cu ochi întunecați. Avea chipul de un alb nefiresc - am crezut mai întâi că de vină este dereglarea acordului cromatic - și sprâncenele ridicate ca două aripi spre tâmple. Clădit după canoanele unei stranii arhitecturi capilare, părul ca un coif de aramă îi lăsa descoperite fruntea înaltă și urechile minuscule.
M-am uitat la ceas: trecuse demult de miezul nopții.
Necunoscuta continua să mă privească, în tăcere. De fapt, cu toate că buzele îi rămâneau nemișcate, aveam senzația că vrea să-mi transmită ceva, un mesaj de o importanță vitală -- nu-mi dădeam seama dacă pentru ea sau pentru mine.
Am făcut un efort și mi-am desprins ochii de pe chipul hipnotic, ațintindu-i dincolo de el, spre o aglomerare de forme nedeslușite.
Înțelegându-mi parcă intenția, ovalul alb s-a retras în colțul din stânga sus al ecranului, lăsând să apară în prim plan...
Am ezitat să definesc structurile geometrice care asaltau cerul. O cetate industrială ? Sau un complex urban conceput de un arhitect dement ?...
Erau piramide, și cuburi, și sfere, și spirale înșurubate în văzduh, toate dintr-un material translucid pe care n-am reușit să-l identific. Privindu-le mai atent, haosul a început să se ordoneze. Alternanța formelor crea un ritm, o armonie secretă, o vibrație aproape muzicală.
N-am avut când să-mi precizez impresiile.
O diagonală scânteietoare a secționat ecranul, izolând structurile geometrice pe o suprafață deasupra căreia stăruia, ca o efigie, chipul necunoscutei. De cealaltă parte, un timp, doar o fâșie triunghiulară de cer.
Apoi, undeva, la o distanță greu de apreciat în lipsa oricărui reper, s-a ivit un fel de nor vânăt, un imens tăvălug devorând spațiul cu o teribilă încetineală.
Mi-am reprimat crisparea: nu era, nu putea fi decât un film transmis de cine știe ce post străin și receptat datorită unui concurs de împrejurări favorabile. Se mai întâmplase. Cunoșteam și mecanismul propagării incidentale a undelor la mare distanță. Așa că am privit cu detașare cum un roi de nave aeriene discodoidale se năpustesc asupra ororii vineții, proiectând puternice jeturi luminoase.
"Laser", mi-am spus așteptându-mă să văd norul sfârtecat, risipit, învins.
Fulgerările s-au izbit însă de un obstacol nevăzut, ricoșând pe trasee capricioase.
Atinse, câteva discuri s-au prăbușit, în flăcări. Restul armatei s-a retras.
Cerul devenise, cameleonic, violet.
De undeva, s-a ivit un alt disc, unul singur, imens, planând ca o amenințare asupra altei amenințări. Din el s-a desprins un punct lucitor. Discul a dispărut. Punctul s-a transformat într-o sferă care și-a accelerat căderea, până ce a fost oprită de aceeași barieră.
Și peste câteva secunde, am văzut cum crește, hrănindu-se cu atomii din jur, teribila ciupercă. Sub ea, neatins, intolerabil, norul continua să înainteze.
L-am urmărit îndelung, fascinat de prăbușirea lui orizontală tot mai rapidă.
De cealaltă parte a ecranului, formele erau străbătute acum de pulsații multicolore.
M-am întrebat dacă nu cumva e modul de comunicare al regnului geometric născocit de realizatorii filmului.
Într-un târziu, diagonala s-a stins. Chipul imobil a revenit în prim plan, lăsând să se vadă prin el cum structurile geometrice sunt înghițite de coșmarul vinețiu. Buzele palide nu s-au dezlipit nici atunci dar ochii ardeau sub sprâncenele arămii.
Mi s-a părut că deslușesc în flacăra aceea întunecată disperarea unui sfârșit de lume.
Norul a ieșit din cadru.
În urma lui, piramidele și cuburile și sferele și spiralele înșurubate în văzduh au început să-și piardă consistența, să se întrepătrundă, să se transforme într-o substanță vâscoasă.
Mi-am amintit că am un aparat foto și m-am repezit să-l iau din sertar. Am potrivit timpul de expunere și deschiderea diafragmei, cu destulă aproximație: era prima mea tentativă de a înregistra o imagine televizată. Când am apăsat pe declanșator, procesul de dezagregare aproape se terminase.
O ultimă privire, ca un strigăt, și chipul transparent s-a destrămat.
Am mai văzut câteva clipe stratul de materie acoperind solul, ocean încremenit, apoi ecranul n-a mai fost decât un dreptunghi orb, cenușiu.
Am așteptat multă vreme apariția crainicului, a mirei, a unui semn care să întărească ipoteza recepției de la mare distanță. Mi-am spus că împrejurările favorabile încetase să mai acționeze. M-am ridicat din fotoliu ca să închid televizorul și am simțit cum oboseala îmi încovoaie umerii. Eram însă prea surescitat ca să pot dormi. Am notat ceea ce văzusem, fără să omit vreun detaliu și am încercat să localizez emisiunea, după diferența dintre fusurile orare. O estimare rapidă a înlăturat din competiție Europa și zonele învecinate. Sursa trebuia căutată, probabil, undeva pe teritoriul celor două Americi, în Extremul Orient sau în Oceania. Câteva zeci de țări, unele având mai multe posturi centrale... Am amețit și m-am dus la culcare.
Emil m-a ascultat cu o atenție suspectă. Nicio privire ironică pe deasupra ochelarilor, niciun comentariu în doi peri la adresa fotografiei neclare - singură "dovadă" a existenței emisiunii nocturne.
Când am încheiat relatarea, m-a întrebat, după o tăcere care amenința să devină stânjenitoare:
-- Și ce ai de gând ?
--Să aflu despre ce film e vorba și cine l-a transmis.
A clătinat din cap:
--Nu-i deloc simplu.
--Sunt destul de încăpățânat ca să merg până la capăt.
--Sper să fie un capăt...
S-a ridicat să plece.
L-am oprit, cu un gest:
--Nu crezi că în povestea asta mai e un semn de întrebare ?
M-a privit, aparent intrigat.
--O emisiune de la mare distanță... o antenă scoasă din uz...
Emitentul fizician pleșuv a roșit ca liceanul de odinioară, îngăimând:
--Știi... experimentul acela prelungit... n-am putut să te aștept și... am conectat firul la antena Institutului.
Am tresărit:
--Poate așa se explică receptarea !
--Poate, a încuviințat el fără vlagă. Iartă-mă dar trebuie să... Te mai caut eu.
A ieșit fluturând mâna în chip de salut.
Nedumerirea mea n-a rezistat prea mult dorinței de a elucida misterul emisiunii. Am început să cuget cum aș putea obține mai curând adresele necesare.
Peste câteva luni, când primisem o duzină de răspunsuri negative, Emil a apărut din nou. Îmi telefonase de mai multe ori, știa cum stau lucrurile și părea la fel de tensionat.
Am născocit o mică diversiune:
--Mă întreb dacă emisiunea asta nu venea de mult mai departe...
--Ce vrei să spui ?
Glasul îi tremura ușor.
Am renunțat să-l mai fierb:
--În noaptea aceea, experimentul... Nu cumva ați stabilit legătura cu o altă planetă ?
S-a destins brusc:
--Pentru o asemenea minune ar fi fost nevoie... Doar știi și tu cum arată un radiotelescop !
--Evident... Nu știu însă ce te neliniștește.
A examinat cărțile de pe birou, una câte una, și-a potrivit îndelung nodul cravatei în oglindă și, când mă pregăteam să-l iau la rost, s-a întors spre mine:
--S-ar putea să fii stabilit o legătură dar nu în spațiu...
--Nu în spațiu ? am repetat eu, neînțelegând.
--Experimentul urmărea deschiderea unei căi de acces spre a patra dimensiune.
--O călătorie în timp !
Emil a zâmbit din colțul buzelor:
-- Nu tulbura umbra lui Wells !... ne-am propus doar un sondaj instrumental într-o epocă revolută. Ca să înțelegi procedeul, ai avea nevoie de cunoștințe dintr-un domeniu foarte special. În esență, autorul experimentului susține că, mergând destul de departe în viitor, se ajunge în ceea ce numim noi trecut...
Am replicat, cu o anume vehemență:
--Cam vag... și cam paradoxal !... Ești sigur că ați ajuns undeva ?
Mi-a răspuns părând să fi uitat ce-l întrebasem:
--Nu te-ai mirat că "filmul" e mut ?
--Probabil o nesincronizare între imagine și sunet.
--Mda... Oricum, în noaptea aceea am înregistrat nu numai indicațiile aparatelor de măsură.
A scos din buzunar o casetă. I-am smuls-o din mână și am introdus-o în bătrânul meu "Gründig", apăsând pe clapa de pornire.
O vreme nu s-a auzit decât zumzetul motorașului. Apoi, un șuierat multiplu ("discurile zburătoare"!)... câteva explozii scurte ("radiațiile laser reflectate de ecranul energetic"!)... un vuiet apocaliptic ("deflagrația nucleară"!)... lunecarea unui ghețar pe o stâncă ("dezagregarea formelor geometrice"!)...
Într-un târziu, am spus încet:
--Dacă nu mi-ai fi vorbit despre experiment, aș fi zis că ați captat banda sonoră a filmului...
--O posibilitate care nu poate fi exclusă, până nu vei fi primit toate răspunsurile.
--Și dacă toate răspunsurile vor fi negative?
A ridicat din umeri:
--Nu sunt în stare să-ți ofer o certitudine. Cel mult o ipoteză...
L-am îndemnat, din priviri, să continue.
--Ai scris și tu, cândva, despre misterele vechilor texte sanscrite. Pe-atunci era la modă paleo-astronautica...
--Nu știam că te interesează.
--Nimic din ceea ce e omenesc... dar n-am pus niciodată aparatele de zbor și războaiele "atomice" pe seama vizitatorilor extratereștri. Mai plauzibilă mi s-a părut existența civilizațiilor anterioare, dispărute în urma unor cataclismelor naturale sau...
S-a oprit, înfricoșat parcă de speculațiile în care ar fi trebuit să le lanseze.
Am îndrăznit eu:
--Și presupui că am asistat la o astfel de dispariție, transmisă în direct... Ai idee cam când s-ar fi putut petrece evenimentul?
Emil a început să-și chinuie mustața între degete:
--Instalația nu e încă bine pusă la punct. Dar te asigur că armătura teoretică e fără fisură !
N-aveam de ce să mă îndoiesc. Am ascultat încă o dată înregistrarea, apoi Emil a luat caseta făgăduindu-mi un duplicat (pe care nu l-am primit încă). A plecat cerându-mi să-l țin la curent cu mersul investigației mele epistolare.
Nu mi-a fost greu să o fac, dată fiind suita monotonă de răspunsuri negative, argumentată doar de cele câteva propuneri de a trimite și prima parte a "interesantului scenariu", în vederea unei eventuale colaborări...
N-am mai avut răbdare și am deschis plicul portocaliu. Filmul, al cărui subiect îl relatasem, nu fusese transmis "niciodată" - cuvântul era subliniat - în Noua Zeelandă. Cercul se încheiase. Am ridicat receptorul și am format numărul lui Emil.
--Ipoteza pare să se confirme, a spus el calm, după ce a aflat vestea.
--Dacă sondajul vostru instrumental nu s-a oprit la jumătatea drumului...
--La jumătatea... Nu vrei să fii mai explicit ?
--"Mergând destul de departe în viitor, se ajunge în ceea ce numim noi trecut"... Mi-e teamă că n-ați mers destul de departe.
Emil a tăcut.
Am așezat, încet, receptorul în furcă. Priveam ecranul cenușiu și revedeam chipul destrămat, formele geometrice prefăcute într-o materie amorfă. Simțeam cum îmi dă târcoale demonul zădărniciei... Dar este viitorul un blestem irevocabil ?
("Emisiune nocturnă")
-- Ion Hobana --
- https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Ion_Hobana -
... dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine o porție de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF, ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiștii domeniului, în decursul timpului)!
... sper că a fost o lectură interesantă !
.jpg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
