sâmbătă, 9 iunie 2018

Moebia...










Gheorghe Săsărman
                                  Moebia sau Orasul interzis



        Citise în "Memoriile" lui Marco Polo că renumita capitală era alcătuită din mai multe incinte concentrice, comunicând prin porți monumentale cu streşini suprapuse, ca ale pagodelor. Prima incintă înconjura Oraşul exterior. Urma Oraşul mongol sau mijlociu, şi Oraşul interior, supranumit Oraşul imperial. În fine, în mijlocul acestuia afla Oraşul interzis, Oraşul sacru, unde nici un european nu pătrunsese încă. Călăuza îi atrasese atenția asupra zădărniciei încercării sale dar nu avea de gănd să renunțe. Va fi primul străin care va vizita Oraşul sacru !
-Prea bine, îi spuse atunci călăuza. Urmează-mă !
       Străbătuse prima incintă fără prea multe complicații. Străzile erau drepte, iar casele, din câte îşi putea da el seama, reproducere la o scară redusă planul oraşului, cu zidurile lui concentrice. Trecătorii, care semănau între ei atât de mult, încât numai după veşmintele îi putea deosebi, îşi vedeau de treburile lor, fără a-i arătă că l-ar băga în seamă. La următoarea poartă i se ceru să prezinte scrisorile de acreditare. Oraşul mongol nu părea să difere mult de cel exterior, atâta doar că locuitorii lui se dovedeau încă şi mai indiferenți la trecerea străinului. Intrarea în Oraşul imperial, cu palatele şi grădinile sale, îi fusese admisă numai după o lungă aşteptare. I se făcea însă cunoscut, cu acest prilej, că însuşi Marele Han îl va primi la reședința sa.
       Marele Han îl primi zâmbitor, cu un ceremonial demn de trimisul unei mari puteri. Fu servit un prânz întocmit dintr-o duzină de feluri de bucate, gătite după rețetele celor mai rafinați gastronomi ai imperiului, intercalate cu tot atâtea sorturi de ceai. Urmă un spectacol de pantomimă, cu actori costumați şi mascați într-o manieră grotescă, apoi îşi făcură apariția dansatoarele care, în sunetele unei melodii stranii, executară un dans plin de grație. Străinul socoti momentul pentru a-şi expune cererea.
-Desigur, desigur, încuviință Marele Han, urmărind cu imperturbabilul său zâmbet mişcările hipnotizante ale dansatoarelor. Oaspetele nostru nu va găsi supărător faptul că, în drum spre Oraşul sacru, va mai avea de trecut prin câteva porți...
-O, nicidecum, am şi început să mă obișnuiesc.
-Era de așteptat,  continuă să zâmbească Marele Han. Oaspetele nostru nu ne va lua în nume de rău faptul că, dată fiind cerința ca numai celor aleşi - lăudat fie numele Domnului ! - să li se îngăduie accesul în Oraşul sacru, la fiecare poartă i se va pune câte o întrebare.        
-Pare un lucru de înțeles.
-Şi nici nu va socoti nedrept să-şi ofere capul chezăşie pentru răspunsurile pe care le va da, conchise Marele Han.  
        Străinul tăcu. Gâtul îi înțepene se într-un fior de gheață.
-Oaspetele nostru se poate răzgăndi încă, îl privi, zâmbitor, cel în puterea căruia se afla.
-Accept orice condiții, zise străinul, stăpânindu-şi teama.
       Marele Han lovi uşor cu un ciocățel într-un gong de aramă. Îndată se arătară doi oşteni înarmați, care îl însoțită pe oaspete spre şirul de porți pe unde i se spusese că va trebui să treacă. Încadrat de o adevărată escortă, ajunse în fața porții de la care avea să înceapă cumplita încercare. Clădită din marmură albă, între ziduri de cărămizi smălțuite, era încununată de un triplu, cu muchii răsfrânte. De sub olanele aurite, lucind orbitor în soare, îşi scoteau capetele căpriorii, din lemn de pin acoperit cu un lac roşu. Cele două cănaturi,  închise, ale porții, erau turnate din bronz. În fața lor, aşezat pe o rogojină, înveşmăntat în alb, un bătrân cărunt, cu barba rară, îl aștepta surâzător. Chipul lui semăna uimitor cu acela al Marelui Han, al oştenilor, al călăuzei şi al tuturor bărbaților întâlniți în această țară, dar străinul, chinuit de gândul nerostitei întrebări la care avea să răspundă, încetă să se mai mire.
-Câte porți te despart de oraşul sacru ? grăi bătrânul.
       Oştenii își cumpăniră săbiile, gata să şi le tragă din teci.
-Dacă aş răspunde, chibzui cu voce tare străinul, mi-ar rămâne cu una mai puțin.
       Canaturile de bronz se rotire fără zgomot: ghicise ! Escorta îl urmă, printre ziduri de-a lungul cărora se desfășurau, în reliefuri joase, scene cu dragoni înaripați. Culorile vii ale cărămizilor smălțuite îi plăcură. Zidurile erau înalte, urmau un coturi sinuos şi, din loc în loc, erau încununate cu turnuri identice. După o oră de drum, interesul pentru dragoni şi culorile smalțului îi pieri cu desăvârșire, producându-i o senzație de secătuitoare monotonie. Cănd ajunsese din nou în fața unei porți cu olane aurite, veghează de un bătrân cu barba rară, i se păru firesc să constate ca este întâmpinat cu acelaşi surâs enigmatic şi de aceleași canaturi de bronz. De data aceasta însă, hainele înțeleptului erau de culoarea purpurii.  Dacă n-ar fi fost acest amănunt şi drumul chinuitor pe care îl străbătuse, ar fi putut să jure că se mai afla încă în fața primei încercări.
-Ce te aduce la mine ? întrebă înțeleptul.
       Oştenii se mișcară grabnic și se auzi sunetul lamelor de oțel lunecând pe arama tecilor.
-Bunăvoința Marelui Han mă aduce, răspunse străinul.
       Din nou se clintiră canaturile de bronz și din nou se pomeni călcând cu teamă printre ziduri smălțuite. Se văzu pentru a treia şi pentru a patra oară în fața unei porți şi de fiecare dată găsi răspunsul cel mai potrivit la vorbele iscoditoare ale înțeleptului cu barba rară. Şi tot aşa, până la zece. Şi, când, după un drum istovitorog,  adus încă o dată în fața porții de către vajnicii oşteni cu săbiile pregătite, un bătrân în straie negre îi puse cuvenita întrebare, străinul se zăpăci într-atât, încât nu înțelese nimic. Oştenii traseră săbiile.
-Prin câte porți ai trecut ? repetc surâzător bătrânul.
       Săbiile se ridicau încet, sclipindu-şi tăişurile.
       Prin zece porți am trecut, vorbi repede străinul.
       Canaturile de bronu rămaseră neclintite. Brațele înarmate ale oştenilor erau înălțate mult deasupra capetelor. Străinul se întrebă dacă nu cumva ar fi trebuit să numere şi cele trei porți pe care le străbătuse înainte de a ajunge la Marele Han.
-Treisprezece ! gemu el, rugător.
       Înțeleptul surâdea, mângâindu-şi barba rară. Şi, în vreme ce oțelul zvâcnea, fulgerând, zise:
-De zece ori ai trecut, e drept, dar prin una şi aceeaşi poartă...
       Apoi ridică de pe lespezi căpățâna şiroind de sânge şi o azvârli peste grămada de țigve pe care străinul nu o observase.
                (Gheorghe Săsărman, "Moebia sau Oraşul interzis")

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am prin  bibliotecă scrise de specialiştii domeniului, în decursul timpului)...
... sper că a fost o lectură plăcută !

vineri, 8 iunie 2018

jurnalul (251)


😯☺Azi ... vineri, 8 iunie, ora 22.11
😯☺Au trecut ... 22 de zile de când ticuțu a plecat dintre noi... încă suntem ca nişte muşte, bâzâim cam aiurea...
😯☺Gândurile ... mi se împart zilnic între activitățile curente şi câte mai am de realizat pentru pomana de 6 săptămâni... cinci ani am avut grijă, zi şi noapte, ca tăticuțu să fie funcțional şi să fie cu noi prin casă şi prin grădini şi să comunicăm, iar acum (cu excepție la înmormântare care m-a blocat într-o suferință netrăită până atunci...) am grijă tot de ticuțu dar care s-a mutat într-un alt spațiu  (nu ne vedem, nu ne auzim...) şi am alte reguli de respectat...
😯☺Recunosc ... că trec zilele, una după alta, cu destulă căldură, uneori am avut seara căte o ploaie...
😯☺M-am obişnuit să vorbesc cu sufletul lui ticuțu prin gospodărie, ori de câte descopăr câte o schimbare (față de cum era ieri)...
😯☺Bucătăria ... este, zilnic, cam goală... gătim căte ceva, repede...
😯☺Sunt ... îmbrăcată în pantaloni de pijama, maieu (nu e alb...)...
😯☺Puiu ... s-a obişnuit cu programul... ori de câte ori plecăm de acasă, Puiu preia sarcina păzirii gospodăriei... se bucură când revenim dar  un mai aleargă vesel, ci vine încet, ca un bătrânel... acum câteva zile, am umblat cu haine de-ale lui ticuțu şi Puiu a venit repede, înviorat, recunoscând mirosul lui ticuțu !
😯☺Weekend-ul ... se anunță, mai mult ca sigur, monoton... depinde și cum va fi vremea...
😯☺Munca mea ... se învârte în specificul gospodăriei (spălat rufe, gătit, udat plante, tăiat iarbă)... oftez !... am sortat toate hainele lui ticuțu, le-am pregătit pentru pomană... golul rămas, pe raft, l-am ocupat cu casete video, cd-uri...
😯☺Tv-ul ... funcționează, în fiecare cameră, în sectorul "ştiri"... oare ticuțu o urmări cu noi ?! îi plăcea să ştie ce se întâmplă peste tot, în lume... cât s-ar fi enervat ca să vadă mitingul de mâine !!! plus fotbalul - la care, cu părere de rău, nu pot să urmăresc meciurile... pentru suflețelul lui ticuțu - o să afle rezultatele de la ştiri dar nu o să-şi mai completeze datele în caietele lui dedicate fotbalului !
😯☺Noutatea săptămânii... este la cimitir... am reuşit să bifez ca finalizată piua crucii de piatră (mami, eu, doi prieteni...)! deşi eu nu am depus mult efort (doar am ajutat ca un  "copil de mingii"...), acum mă simt extenuată:

luni, 4 iunie 2018

zâmbet de copil...

... în toată tristețea mea, am vorbit acum câteva zile că a venit şi a trecut 1 iunie fără bucuria, din alți ani, când şi tăticuțul şi mami îmi aduceau aminte că sunt încă copil, chiar dacă pentru toți ceilalți sunt o persoană matură...
... azi, şi eu şi mami, am fost iarăşi copii, zâmbetele ne-au luminat fețele !!
... m-a strigat, la poartă, poştărița pentru a-mi da un pachețel !
... de departe, o prietenă dragă ne-a făcut o uimitoare surpriză: pentru un zâmbet de copil (de 1 iunie):
ne-a trimis un pachețel împachetat într-o veselă hârtie:
... napolitana am împărțit- o cu mami, ca nişte copii murdărindu-ne de ciocolată...!
... apoi ne-am bucurat de celelalte minunății din pachețel - realizate de prietena mea dragă ( https://craftartista.blogspot.com ) cu un talent de neegalat -:
  
... cum aş putea vreodată să uit această mică surpriză ? sufletul tăticuțului meu cred că a zâmbit și el, mulțumit că şi-a văzut fetele (eu cu mami) iar copilăroase...

ps.
... minunate obiecte realizate manual de prietena mea, Mia,  descoperiți aici mai multe informații: http://craftartista.blogspot.com/2018/06/enjoy-moment.html


prin lumea antică...

Romulus Rusan
                   O CĂLĂTORIE SPRE MAREA INTERIOARĂ
                          - Cu salvarea prin lumea antică -


         Câteva ore se duc, din nou, cu jurnalul. Ana este bolnavă. Treizeci şi nouă de grade. Insolație alaltăieri, răceală ieri - un amestec de climă nestatornică şi de temperament convertit în temperatură. Azi este din nou caniculă şi, ca să plecăm mai departe, Pierrot trebuie 'preparat' îndelung, ca un pian înaintea concertului: lipesc spărturile acumulatorului, completez apa distilată, apoi, ca să fac loc pacientei, îngrămădesc lucrurile în spatele meu, iar în golul creat pe dreapta răzbate scaunul ca pe o targă. Iată-ne, un fel de Salvare pornită prin lumea antică. Nu-i de râs dar chiar aşa părem dinafară: escapadă veselă, de film mut. Orice dramă, văzută aşa, poate să pară o comedie. Eu însumi, concentrat la volan (şofer, sanitar şi ghid), trăgând cu ochiul la şosete,  la pacient şi la peisaj (curbe şi depășiri în față, bomboane şi şiroaie pe fruntea din dreapta, dealuri sure şi văi fără vegetație lăsate în urmă) pot să par un comic vestit al ecranului. Ce noroc că ştim conduce amândoi şi că ne îmbolnăvim pe rând - altfel am risca să ne pierdem vremea bolind prin campinguri... Viteza ne dă speranță: fugim de rău. De ne-ar vedea, totuşi, cei ce ne invidiază pe-acasă !
        Vrând-nevrând, opresc în trei locuri: la pompa de benzină dintr-un sat (aproape nu-i sat care să n-aibă una, iar prețurile sunt cu ceva mai mici...), la o baracă în plină şosea, unde cumpărăm nişte farfurii pictate (riscam să părăsim Turcia fără să avem o amintire despre această subtilă ceramică bicolora, într-un fel asemănătoare celei de Horezu dar ascuzănd în decorație misterioase inscripții arabe); în sfărşitul,  la Izmir, unde ne aprovizionăm cu medicamente. Împresionanta întâmplare din drogheze, unde, vrând să explic ce caut - un ceai de muşețel -, am folosit felurite desene, pându când mi-am amintit brusc numele latin - chamomilla - al plantei. Vânzătorul - un literat, după toate aparențele - a tresărit fericit şi mi-a întins, râzând cu gura pănă la urechi, pachețelul galben (pe care nu scria, totuşi, decât 'saçlariniz içlir'). Fericirea a fost reciprocă şi nu numai lingvistică, poate pentru că ne descopeream ceva comun, noi - nişte indivizi străini şi lipsiți de orice comunicare. A fost şi puțin comic, din nou.
         Mai bine să nu revezi un lucru, după ce ți-a plăcut: imposibil să-ți rerefaci părerea de prima dată. Izmirul - acum câteva zile feeric, sub înserarea promițătoare - mi se pare la lumina zilei prăfos, încins, topit, poluat şi rău-mirositor. Cei patruzeci de kilometri de ocol obligatoriu pe conturul golfului (numărați pe cadranul kilometrajului) mi se par infiniți, un adevarat coșmar. Duhnetul de hazna este acoperit doar de mirosul de smoală al asfaltagiilor ce refac şoseaua. Totuşi, priveliştea colorată a amfiteatrului de case este, încă, fermecătoare. Oraş scoică, mulat între munte şi mare. Într-un loc: 'Ocolire' (semnal)... Ne rătăcim pe nişte străduțe unde indicațiile nu mai continuă. Luăm dintr-o stație de autobuz un pieton care să ne descurce. Stăm trei în față, sardelizați. Cumpărăm caise. Arşița de patruzeci de grade şi zdruncinăturile şoselei în reparație accentuează agonia acumulatorului, care s-a mai spart într-un loc. Îl acopăr cu o foaie de plastic găsită în drum căci jeturile de acid izbucnesc din vulcanul creat, amenințând să topească metalul capotei.
          După Izmir ne despărțim de vechiul drum, de acum câteva zile, şi o luăm spre vest, în direcția Pergam. Cu media orară de până acum, riscăm să ajungem după ora închiderii. Hotărâm să ne oprim mai devreme, într-un camping din drum. Un camping modest, rural, fără dușuri dar aşi zaț chiar pe pe malul mării. Prețul, ciudat de mic - jumătate cât altele. Numărăm numai câteva corturi. Gazonul este cam năpârlit, are multe denivelări tumulare. Stăpânul stă în uşa recepției  (care-i, de fapt, propria lui casă) și parcă se miră că ne-a prins de clienți. Din când în când iese în şosete unde are o pompă de benzină, sporadic solicitată de câte un client. Astfel de pompe cu aspect domestic împânzesc toată Turcia, patronii îşi văd de lucru în casă și aşteaptă claxonul solicitantului, apoi ies ştergându-se pe mâini şi-ți umplu rezervorul, în timp ce unul din copii își lasă joaca şi se apucăștia să-ți ştergându parbrizul de noroi şi de musculițe. Dinăuntru se aude acum un fel de chef de familie, cu râsete şi coruri dezacordate. Bătând țăruşii cortului, îmi amintesc că astăzi, pe vremea asta, ar fi trebuit să fiu și eu, alături de colegii de clasă, la un fel de petrecere... Douăzeci de ani (sau treizeci ?) de la terminarea liceului... Sau numai douăzeci şi cinci ? Se face noapte până instalăm cortul. În față, aşez masa de scris cu petromaxul. Bucătăria de campanie - dincolo de cort, pentru păstrarea intimității, să nu se amestece nimeni în bucătăria noastră. În timp ce fierbe supa, deschid radioul şi ascult un buletin de ştiri, unul din acele buletine, măcar zilnice, de care n-ai dreptul să faci abstracție aici, în Orientul apropiat. Crainicul anunță că israelienii au intrat în Liban ca să pedepsească un atentat asupra ambasadorului lor la Londra. Atacul, îndreptat împotriva palestinienilor, pare la prima privire un adevărat război. Practic, al doilea război al acestui sezon, pe o planetă totuşi relativ mică - dacă socotim ce se mai întâmplă între Anglia şi Argentina... Va rămâne un conflict local sau se va extinde ? Vom mai putea continua călătoria ? Vom ajunge în Egipt, în Israel ? Întrebare devenită brusc frivolă, câtă vreme undeva se tremură de frică, se moare... în orice caz, va trebui să stăm cu urechea lipită de aparatul de radio...
        În sfârşit, după atâtea întreruperi, terminăm montarea cortului pe înserate. Printre magnații civilizației de consum (corturi masive, de căpetenii de oşti, cărora le mai lipsesc doar tuiurile şi drapelele...), pare un copilaş rătăcit pe un câmp de luptă. Silueta lui triunghiulară, alpină, culoarea lui veselă, portocalie, dau oriunde am merge crize de curiozitate. Şi acum surprindem doi bătrânei, aşezați la fereastră în căsuța lor pe roți, privindu-ne cu aviditate şi simpatie, ca şi cum s-ar vedea pe ei înşişi, în urmă cu jumătate de secol, într-o excursie montană. Le fac vag cu mâna ca să-i scot din încurcătură, apoi aşez peste cort foile de plastic fără de care aburii mării l-ar îmbiba până dimineață cu apă sărată. Numai că - descopăr abia în clipa când mă întind - ceva nu e în regulă, salteaua pneumatică refuză să fie orizonatală. Ridic un colț al cortului şi observ că, în graba a toate căte s-au petrecut, am fost cum nu se poate mai neinspirat: sub locul cu pricina este un mușuroi de furnici. Un mușuroi viu, agitat şi activ (nepot sau strănepot, probabil, al nenumăratelor mobilier moarte, acoperite cu iarbă), un mușuroi pe care n-avem cum să-l mai evităm însă, căci noaptea a căzut acum total şi definitiv, peste casa noastră şi a miilor noastre de colocatare. Vom dormi cu ele alături, gata oricând să fim atacați ? Cumpănim o vreme asupra situației, în obscuritate, și ideea care ne vine se dovedește salvatoare: le aşezăm miezuri de pâine în jurul muşuroiului, la o distanță care să le dea oarecum de lucru (aşa cum nouă ne-ar pune cineva magazinul alimentar la Buftea sau chiar la Ploieşti), şi, lăsând aripa cortului ridicată, urmărim vreo două ore operația febrilă, navetarea miezurilor în adănc. Furnicile au extraordinara capacitate de a nu mai observa nimic atunci când li se dă o treabă importantă. Încât lăcomia lor harnică ne dă răgazul de a ne odihni fără teama sau ideea fixă că vom fi agresați. Spectacolul este, un timp, fascinant: cărând munți de pâine, uneori de zece, de douăzeci de ori mai mari decât ele însele, furnicile alcătuiesc un şantier faraonic, cu nenumărate rute fixe, de la care nu se abat cu un milimetru, asociindu-se mai multe când e vorba de urcarea pantei sau se lăsarea prăjilor în craterul muşuroiului. O perfecțiune de stat supra-dezvoltat, supra-tehnologic, supra-disciplinat, care-ți dă în abstract fiori de groază. Şi când te găndeşti că un greier cântă de mama focului, undeva în beznă !
          Până la urmă, însă, ne plictisim şi încetăm săștia mai observăm muşuroiului. La ora unsprezece, când ne mai uităm odată, cam într-o doară, înainte de a stinge flacăra petromaxului, nu mai zărim nici o mişcare. Totul s-a închis în sine ca şi când n-ar fi fost. Tragem aripa cortului şi adormim liniștiți, în timp ce, singur treaz, greierul turc își face datoria.
              (Romulus Rusan, "Cu salvarea prin lumea antică")
                http://ro.m.wikipedia.org/wiki/Romulus_Rusan

... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina (http://zinnaida.blogspot.ro ) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday"!
... distribuie pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: Romulus Rusan, "O călătorie spre marea interioară","Cu salvarea prin lumea antică")

duminică, 3 iunie 2018

zbor...

... am citit de mult timp o poezie minunat scrisă de prietena mea de spirit şi suflet, doamna Laura (Laura Schussmann)...
... acum, în aceste zile când gândurile mele sunt atât de triste, aceste versuri parcă vorbesc de "zborul" suflețelului tăticuțului meu:
    "Zbor în pragul zorilor
     spre albastrul norilor 
     cu aripile păsărilor.
               Mă ridic
               un pic mai sus de mine.
               Să nu mai simt sub pas
               nimic din ce am fost
               și departe de vis mă ține.
      Zbor, spre acum și aici,
      cu aripile spre infinit întinse
      și spre un mâine ce ar fi,
      de speranță larg deschise.
               Și la capătul cerului
               să mă opresc strălucitoare stea,
               pentru o secundă de veac,
               pe respirația fierbinte a sufletului. 

                   (LAURA SCHUSSMANN, "ZBOR ÎN PRAGUL ZORILOR")