Gheorghe Săsărman
Moebia sau Orasul interzis
Citise în "Memoriile" lui Marco Polo că renumita capitală era alcătuită din mai multe incinte concentrice, comunicând prin porți monumentale cu streşini suprapuse, ca ale pagodelor. Prima incintă înconjura Oraşul exterior. Urma Oraşul mongol sau mijlociu, şi Oraşul interior, supranumit Oraşul imperial. În fine, în mijlocul acestuia afla Oraşul interzis, Oraşul sacru, unde nici un european nu pătrunsese încă. Călăuza îi atrasese atenția asupra zădărniciei încercării sale dar nu avea de gănd să renunțe. Va fi primul străin care va vizita Oraşul sacru !
-Prea bine, îi spuse atunci călăuza. Urmează-mă !
Străbătuse prima incintă fără prea multe complicații. Străzile erau drepte, iar casele, din câte îşi putea da el seama, reproducere la o scară redusă planul oraşului, cu zidurile lui concentrice. Trecătorii, care semănau între ei atât de mult, încât numai după veşmintele îi putea deosebi, îşi vedeau de treburile lor, fără a-i arătă că l-ar băga în seamă. La următoarea poartă i se ceru să prezinte scrisorile de acreditare. Oraşul mongol nu părea să difere mult de cel exterior, atâta doar că locuitorii lui se dovedeau încă şi mai indiferenți la trecerea străinului. Intrarea în Oraşul imperial, cu palatele şi grădinile sale, îi fusese admisă numai după o lungă aşteptare. I se făcea însă cunoscut, cu acest prilej, că însuşi Marele Han îl va primi la reședința sa.
Marele Han îl primi zâmbitor, cu un ceremonial demn de trimisul unei mari puteri. Fu servit un prânz întocmit dintr-o duzină de feluri de bucate, gătite după rețetele celor mai rafinați gastronomi ai imperiului, intercalate cu tot atâtea sorturi de ceai. Urmă un spectacol de pantomimă, cu actori costumați şi mascați într-o manieră grotescă, apoi îşi făcură apariția dansatoarele care, în sunetele unei melodii stranii, executară un dans plin de grație. Străinul socoti momentul pentru a-şi expune cererea.
-Desigur, desigur, încuviință Marele Han, urmărind cu imperturbabilul său zâmbet mişcările hipnotizante ale dansatoarelor. Oaspetele nostru nu va găsi supărător faptul că, în drum spre Oraşul sacru, va mai avea de trecut prin câteva porți...
-O, nicidecum, am şi început să mă obișnuiesc.
-Era de așteptat, continuă să zâmbească Marele Han. Oaspetele nostru nu ne va lua în nume de rău faptul că, dată fiind cerința ca numai celor aleşi - lăudat fie numele Domnului ! - să li se îngăduie accesul în Oraşul sacru, la fiecare poartă i se va pune câte o întrebare.
-Pare un lucru de înțeles.
-Şi nici nu va socoti nedrept să-şi ofere capul chezăşie pentru răspunsurile pe care le va da, conchise Marele Han.
Străinul tăcu. Gâtul îi înțepene se într-un fior de gheață.
-Oaspetele nostru se poate răzgăndi încă, îl privi, zâmbitor, cel în puterea căruia se afla.
-Accept orice condiții, zise străinul, stăpânindu-şi teama.
Marele Han lovi uşor cu un ciocățel într-un gong de aramă. Îndată se arătară doi oşteni înarmați, care îl însoțită pe oaspete spre şirul de porți pe unde i se spusese că va trebui să treacă. Încadrat de o adevărată escortă, ajunse în fața porții de la care avea să înceapă cumplita încercare. Clădită din marmură albă, între ziduri de cărămizi smălțuite, era încununată de un triplu, cu muchii răsfrânte. De sub olanele aurite, lucind orbitor în soare, îşi scoteau capetele căpriorii, din lemn de pin acoperit cu un lac roşu. Cele două cănaturi, închise, ale porții, erau turnate din bronz. În fața lor, aşezat pe o rogojină, înveşmăntat în alb, un bătrân cărunt, cu barba rară, îl aștepta surâzător. Chipul lui semăna uimitor cu acela al Marelui Han, al oştenilor, al călăuzei şi al tuturor bărbaților întâlniți în această țară, dar străinul, chinuit de gândul nerostitei întrebări la care avea să răspundă, încetă să se mai mire.
-Câte porți te despart de oraşul sacru ? grăi bătrânul.
Oştenii își cumpăniră săbiile, gata să şi le tragă din teci.
-Dacă aş răspunde, chibzui cu voce tare străinul, mi-ar rămâne cu una mai puțin.
Canaturile de bronz se rotire fără zgomot: ghicise ! Escorta îl urmă, printre ziduri de-a lungul cărora se desfășurau, în reliefuri joase, scene cu dragoni înaripați. Culorile vii ale cărămizilor smălțuite îi plăcură. Zidurile erau înalte, urmau un coturi sinuos şi, din loc în loc, erau încununate cu turnuri identice. După o oră de drum, interesul pentru dragoni şi culorile smalțului îi pieri cu desăvârșire, producându-i o senzație de secătuitoare monotonie. Cănd ajunsese din nou în fața unei porți cu olane aurite, veghează de un bătrân cu barba rară, i se păru firesc să constate ca este întâmpinat cu acelaşi surâs enigmatic şi de aceleași canaturi de bronz. De data aceasta însă, hainele înțeleptului erau de culoarea purpurii. Dacă n-ar fi fost acest amănunt şi drumul chinuitor pe care îl străbătuse, ar fi putut să jure că se mai afla încă în fața primei încercări.
-Ce te aduce la mine ? întrebă înțeleptul.
Oştenii se mișcară grabnic și se auzi sunetul lamelor de oțel lunecând pe arama tecilor.
-Bunăvoința Marelui Han mă aduce, răspunse străinul.
Din nou se clintiră canaturile de bronz și din nou se pomeni călcând cu teamă printre ziduri smălțuite. Se văzu pentru a treia şi pentru a patra oară în fața unei porți şi de fiecare dată găsi răspunsul cel mai potrivit la vorbele iscoditoare ale înțeleptului cu barba rară. Şi tot aşa, până la zece. Şi, când, după un drum istovitorog, adus încă o dată în fața porții de către vajnicii oşteni cu săbiile pregătite, un bătrân în straie negre îi puse cuvenita întrebare, străinul se zăpăci într-atât, încât nu înțelese nimic. Oştenii traseră săbiile.
-Prin câte porți ai trecut ? repetc surâzător bătrânul.
Săbiile se ridicau încet, sclipindu-şi tăişurile.
Prin zece porți am trecut, vorbi repede străinul.
Canaturile de bronu rămaseră neclintite. Brațele înarmate ale oştenilor erau înălțate mult deasupra capetelor. Străinul se întrebă dacă nu cumva ar fi trebuit să numere şi cele trei porți pe care le străbătuse înainte de a ajunge la Marele Han.
-Treisprezece ! gemu el, rugător.
Înțeleptul surâdea, mângâindu-şi barba rară. Şi, în vreme ce oțelul zvâcnea, fulgerând, zise:
-De zece ori ai trecut, e drept, dar prin una şi aceeaşi poartă...
Apoi ridică de pe lespezi căpățâna şiroind de sânge şi o azvârli peste grămada de țigve pe care străinul nu o observase.
(Gheorghe Săsărman, "Moebia sau Oraşul interzis")
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am prin bibliotecă scrise de specialiştii domeniului, în decursul timpului)...
... sper că a fost o lectură plăcută !
