duminică, 10 decembrie 2017

o iubire cât o viaţă...

... am repovestit, pe blog, poveşti de viaţă ale unor prinţese ce au fost cândva în istoria poporului nostru - atrasă de evenimentele vieţilor lor...
... m-am gândit: ce ar fi să scriu şi despre un tânăr Rege - ca în basme: frumos, pasionat de maşini şi avioane, delicat, corect şi responsabil - şi despre iubirea vieţii sale ?!
... da, să repovestesc despre iubirea Regelui Mihai I:
... exact ca în basmul în care tânărul prinţ se îndrăgostea de o preafrumoasă fată prin intermediul unui tablou - sau ca în iubirea sultanului Ahmed I faţă de o frumoasa fată, devenită apoi sultana Kosem - Regele nostru, privind un film-reportaj, prin 1942, s-a îndrăgostit de o tânără fată ce era prezentă în acele informaţii... mai târziu, Regina Anna poestea această întâmplare:     
            ''Unul dintre reportaje era despre descoperirea în Maroc a mormântului fratelui cel mare al mamei. Eu sunt cea care i-a  descoperit într-un mausoleu din Rabat şi apăream în câteva imagini. Regele l-a rugat pe operator să decupeze fotogramele cu chipul meu şi să le transforme în mici fotografii dar fără să ştie cine sunt.''     
... îndrăgostit, privind chipul fetei ce-l privea din acele fotografii păstrate cu drag, tânărul Rege - va compune la pian o poezie lirică, plină de duioşie:''Elegie''...  
... în 1947, invitat, împreună cu Regina-mamă, la nunta verişoarei sale, Regina Elisabeta I a Angliei, tânărul Rege Mihai I a întâlnit-o, printre atâtea alte tinere din înalta societate, pe fata de care se îndrăgostise cândva... Era Anna, fiica principelui René de Bourbon-Parma:
      (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ana,_Principes%C4%83_de_Bourbon-Parma ):
... cum a fost oare întâlnirea ? Regele Mihai I, tânăr, frumos, atât de înalt în eleganta uniformă militară, delicat... Principesa Anna, tânără, frumoasă, elegant îmbrăcată dar băieţoasă în comportament... dragoste la prima vedere !
... a doua zi, cei doi tineri au mers la cinema, apoi la teatru... peste o săptămână, tânărul Rege, îndrăgostit, a cerut-o în căsătorie ! răspunsul afirmativ a venit de la Principesa emoţionată abia peste două săptămâni, la Laussane, unde s-au aflat într-o mică călătorie, însoţiţi de Regina-mamă... mai târziu, Regina Anna povestea despre acele momente: 
            ''Eram în maşină şi el a ales momentul de a-mi cere mâna într-un mod original. Eram la volan, aşa că ne-am adresat cuvinte care ne promiteam unul altuia fără să ne privim în faţă, doar drumul şerpuitor din faţa noastră. Toată viaţa noastră, aşa am făcut: umăr la umăr, ne-am ajutat unul pe altul şi am fost complici, fără să ne uităm unul la altul, ci privind amândoi, cu o singură fiinţă, drumul şerpuitor din faţa noastră.''   
... a urmat apoi căsătoria din exil, în ritul ortodox, în 1948 în Grecia, la Atena -  fără binecuvântarea papei Pius al XII-lea şi al familiei principesei catolice - dar sprijiniţi de Regele Paul al Greciei...     
... în luna de miere, tânărul Rege i-a interpretat tinerei sale soţii, la pian, delicata compoziţie ''Elegie'':  

... în poveşti sfârşitul este plin de optimism: ''şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi...''
... povestea de iubire a Rgelui Mihai I şi a Reginei Anna - cu bune sau mai puţin bune întâmplări -, a continuat departe de ţara tânărului Rege, în exil ! 
... o iubire ce a dăinuit 68 de ani, sărbătorită cu mare emoţie în 2016:


surse foto:
https://www.stiripesurse.ro/regele-mihai-gest-cople-itor-pentru-regina-ana-video_1147026.html

surse informaţii:
-principesa Anna: 
               http://adevarul.ro/cultura/istorie/foto-regina-discreta-romaniei-1_57a317e85ab6550cb878cdb3/index.html 
-întâlnirea şi ăsătoria: 
              http://adevarul.ro/locale/ploiesti/68-ani-casatoria-regelui-mihai-regina-ana-toata-viata-facut-umar-umar-complici-1_575975695ab6550cb8cb4626/index.html

sâmbătă, 9 decembrie 2017

printre alte dimineţi...

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... lectură plăcută ! 


Randunici 4                

                         

           
                                            

                 

LUCIAN IONICĂ
                                    
                                   
                                                   PRINTRE ALTE DIMINEŢI


            Mi-e bine. Mai întâi simt că mi-e bine, un bine nesfârşit, fără de cauză. Nimic nu există în afara lui, ca la începuturi de lume. Nu-mi pot aminti de altceva, nici măcar de vreun cuvânt.
            Apoi, acest bine primordial se întrupează încet, încet într-o cădură plăcută ce mă-nconjoară matern, relevându-mi ideea de ocrotire. Nu există nici o ameninţare, nu-mi este teamă, sunt în siguranţă – de-ar ţine aşa o veşnicie !
            Mă aflu într-un loc fără de nimeni, stau întins şi simt că plutesc uşor. E ca vara, când mă-ntorc pe spate şi închizând ochii, mă las dus de râul curgând într-o doară, toropit şi e de căldura fără de oprelişti a câmpiei prăfuite. Verdele e stins, pierdut, doar albastrul cerului ce mai biruie. Mă cufund, nasul îmi rămâne afară, ca un aisberg. Apa mă întoarce, mă răsuceşte fără chef într-un dans lent.
            Ceva se-ntâmplă, căldura se scurge prin orificii nevăzute, dezvelindu-mă. N-aş vrea încă să mă trezesc ! O lume se desprinde, se depărtează şi nu înţeleg de ce nu mă pot însoţi cu ea...
            Acum ştiu unde sunt: coapsa Mărioarei s-a lipit de mine. Este fierbinte. O simt ca altădată: o fierbinţeală plăcută, dar în alt fel, îmi primeneşte trupul. Răsuflarea ei mi se aşterne în auz şi asta mă face puternic, important... Doamne, cât pot încă s-o mai iubesc !
Lucrurile din jurul nostru încep să prindă formă şi substanţă: mâna care stă cu palma lipită de cutele cearşafului, pătura ce mă acoperă moale, cu o greutate neînsemnată, tic-tac-ul ceasului deşteptător şi lumina aceea glacială, iritantă, care mi se strecoară cu uşurinţă prin pleoapele închise – o recunosc de îndată.
            Aş vrea, ar vrea personajul să mai doarmă dar s-a trezit şi nu mai e nimic de făcut. Îşi aminteşte visul şi nu înţelege mare lucru din el, se bucură totuşi că nu l-a uitat: va avea ce să-i povestească soţiei; îi place să asculte cum duminica la micul dejun (numai duminica, pentru că în restul săptămânii nu au timp, se grăbesc să nu întârzie la serviciu), ea îi desface cu abilitate şi tandreţe ghemele încâlcite în timpul nopţii.
            Se întoarce încet, mă întorc încet, doar-doar voi scăpa de strălucirea aceea fosforescentă. Un ochi regăseşte liniştea întunericului ascunzându-se în moliciunea pernei. Peste celălalt ochi nu-mi rămâne decât să pun, ca din întâmplare mâna. Sper să nu-mi fi fost remarcată stratagema. Întredeschid pleoapele şi, cu precauţie, arunc o privire printre degete. Mi se oferă două zone de observare, într-una uşa şi o parte din oglindă, neinteresantă, iar în cealaltă, ei da, aici pot vedea nestânjenit imaginea luminiscentă. Stă în dreptul geamului având creştetul lipit de tavan. Bine că draperia este trasă dar nici aşa nu-i sigur că vecinii din blocul de vizavi nu au intrat la bănuieli, în două săptămâni ar fi avut timp suficient. Dar, nimeni n-a zis încă nimic, poate avem noroc până la urmă.
            Nu pare să ştie că îl privesc, altfel n-ar sta aşa. Capul şi-l ţine proptit în piept, lăsând impresia că moţăie răpus de oboseală. Ştiu, nu-i decât o aparenţă înşeătoare ca orice aparenţă. E suficient să fac o mişcare ca el să-şi ridice de îndată bărbia şi să mă privească atent, apoi să-şi noteze ceva în carnet. Ce-o fi având atâta de notat ?! Ia să facem o micuţă încercare ! Îmi strâng picioarele, apoi le întind brusc. Mărioara nu se trezeşte doar îşi schimbă poziţia şi se întoarce cu faţa spre mine. El a tresărit, aşa cum mă aşteptam, şi ne cercetează plin de curiozitate atât de proaspătă, atât de sinceră, fir-ar să fie, de parcă ne-ar vedea acum pentru prima oară, mai că-mi vine să-l cred !
            Doamne, ce spaimă am mai tras când l-am descoperit în casă. Am deschis uşa şi l-am văzut în sufragerie. Am avut impresia că era chiar un om, din moment ce arăta ca toţi oamenii, şi că venise să fure sau cam aşa ceva, dar oricine ştie că un hoţ nu stă pe un scaun suspendat în aer, la un metru şi mai bine, atingând tavanul cu tărtăcuţa lui cam lunguiaţă şi roşcată, bălăbănindu-şi picioarele ca un puşti aşezat într-un leagăn şi nu radiază lumină asemeni ecranului unui televizor. Să găseşti în casă un astfel de străin... Ei, o băgasem pe mânecă urât de tot atunci, în primele zile ! Nu ştiu, zău, ce-am fi făcut până la urmă dacă n-ar fi fost atât de plăcut la înfăţişare, dacă n-ar fi avut un chip atât de nevinovat şi o privire plină de blândeţe.
            Blând, blând dar uite că nici n-am avut curajul să-l întrebăm ceva, aşa, măcar cine sau ce eşti, din ce fel de lume ai venit, ce doreşti de la noi, oameni în pragul pensiei, de ce te duci la alţii mai tineri, ai putea vedea şi copii, ar fi, oricum, mai interesant. ''De ce nu-i zici nimic ? Zi-i, gata, dom'le, m-am săturat, mi-a ajuns până peste cap, du-te de-acuma ! Ce treabă ai cu noi ? Zi-i ceva, bărbate, că eşti bărbat, ce dracu, nu sta ca mutu, că ne-ar râde şi copiii ăi mici de-ar şti !'' Astfel mă ceartă Mărioara, nu cu gând rău, când ieşim din casă şi scăpăm un timp de omul nostru şi răsuflăm uşuraţi că nu ne mai urmăreşte nimeni. El rămâne acasă şi ne aşteaptă răbdător. Lucrurile le găsim neclintite, am pus şi nişte semne dar el nu umblă la nimic, stă şi ne aşteaptă. Ştie probabil că ne vom întoarce, în altă parte n-avem unde să mergem. Nu putem apela la rude sau la prieteni, ce motiv să invocăm pentru a le cere găzduire, doar nu le poţi spune adevărul ! Nici în concediu nu putem pleca, tocmai ne-am întors de la băi, iar până la anul mai este. Ne întoarcem, deci, în fiecare zi acasă cu speranţa să nu-l mai găsim; poate se va duce aşa cum a venit.
            Continui să mă uit la el printre degete. Şi-a părăsit locul şi acum se îndreaptă către mine punând în mişcare umbrele din încăpere. Înaintează cu atenţie, de parcă s-ar feri să ne tulbure somnul. De când o fi devenit aşa de grijuliu ?! Închid imediat ochiul, până nu prinde de veste. Îmi controlez şi respiraţia ca nu cumva să mă trădeze, aştept. Nu ştiu ce face, nu-mi pot da seama. Aerul nu se clinteşte la trecerea lui, nu e nici cald, nu e nici rece. E doar o imagine, de încerci să o atingi sau, mai mult, de te încumeţi să o străbaţi, se întunecă puţin iar pe chipul său se vede o nemăsurată tulburare. Mai ales ochii, privirea...
Stau cu ochii închişi şi aştept în continuare. Stă cu pleoapele strânse şi aşteaptă temător. Împotriva voinţei sale inima îi bate cu putere. Fiinţa extraordinară, luminescentă, s-a apropiat mult de eroul nostru şi-l cercetează cu vădit interes. Nimic n-ar vrea să-i scape, priveşte chiar şi printre degetele uşor răsfirate, acoperind destul de convingător o parte a feţei. Probabil că a descoperit ceva din moment ce-şi îndreaptă hotărât spatele şi scrie ţinând carnetul foarte aproape de ochi.
            Bărbatul culcat continuă a se preface că doarme. După un timp chiar adoarme şi începe să sforăie încetinel. S-a întors liniştit cu faţa în sus, mâna nu-l mai camuflează. Prin somn, nevastă-sa îl scutură cu un gest reflex şi el se trezeşte din nou. Fiinţa extraordinară s-a îndepărtat deja şi şi-a reluat locul de lângă fereastră.
            Mă trezeşte mâna Mărioarei, probabil că am sforăit. Iată, cu necunoscutul acesta pare a se fi obişnuit, doarme netulburată, dar cu sforăitul meu, nu. Îmi aduc aminte de ce s-a întâmplat înainte de a aţipi, repet figura cu mâna dusă la ochi. Mi se pare destul de ingenioasă şi mă-ntreb de ce n-am folosit-o până acum. Voi putea astfel să-l cercetez şi altă dată în mod discret, fără să mă observe, pe cel ce ne umileşte printr-o continuă şi de neînţeles supraveghere în apartamentul nostru. Ar fi mica şi neînsemnata mea răzbunare.
....................................................................................................................................
(Fragment din relatarea ulterioară a bărbatului:
         ''Mă obseda acest timp viitor, în care mă gândeam că va trebui să depun mărturie şi să spun tot, aşa cum a fost, fără a încerca să modific faptele spre binele meu. Repetam în gând, stând în tramvai sau pe stradă, ce aveam să povestesc dar fiecare zi îmi prijeluia o nouă înţelegere a lucrurilor şi o luam de la capăt. M-am întrebat dacă nu eram cumva vreun nehotărât, ori, cine ştie, poate mai rău...''
          ''La început i-am acordat toată atenţia ce i se cuvenea, l-am înconjurat cu cea mai mare afecţiune, ne-am purtat mai atent decât cu un musafir. Nu mai mâncam în bucătărie, ci în camera de zi, devenită astfel sufragerie, puneam cea mai bună faţă de masă, până s-a pătat iremediabil, paharele de cristal, farfuriile cele fine, din serviciul primit cadou la nunta noastră şi rămas ca prin minune intact – azi nu se mai fac asemenea lucruri. El s-a mulţumit să ne observe...''
          ''Într-o zi ne-am convins că era doar o imagine. Lucrul acesta s-a petrecut în felul următor: mă pregăteam să citesc ziarele, tocmai le scosesem din geantă şi le aşezasem pe genunchi. El şi-a părăsit locul unde stătea de obicei, în dreptul geamului, şi a dat să se apropie de mine. Din neatenţie, probabil, a trecut printr-un scaun ce-i era în drum şi printr-un colţ al mesei. Urmele se mai văd şi acum: în locurile atinse luciul mobilei a dispărut, iar faţa de masă s-a îngălbenit puţin. Apoi, asemenea treceri prin obiecte au devenit tot mai frecvente. A învăţat să le facă din ce în ce mai bine şi nu mai lăsa urme. Cred că îi şi plăcea, avea o preferinţă deosebită pentru cartonul presat al uşilor...''
          ''Ne urmărea cu insistenţă, chiar şi în cele mai intime momente, nu mai spun cât de jenant era. Ne-am fi revoltat dar ce puteam face ? E adevărat, am încercat să-l ignorăm, să nu-i dăm nici o atenţie, doar doar va pleca. Apoi, am trecut în extrema cealaltă şi am devenit oarecum bizari, extravaganţi... Mă tulbură şi acum cât de bine m-am potrivit şi în asta cu Mărioara... Toate au mers ca de la sine, de parcă totdeauna ar fi fost astfel...'')
...........................................................................................................................
            Aştept un picuţ, cât ai număra până la zece, şi întredeschid prudent pleoapele. Ca să-l văd în întregime mişc puţin un deget. El mă priveşte ţintă, semn că m-a descoperit. Ce să fac ? Să renunţ, să mă întorc şi să-mi trag pătura peste ochi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic ? Un alt gând mi s-a ivit, ademenitor ca un risc. Aş vrea să mai cumpănesc dacă-i bine sau nu, dar ideea de a mă înfrunta cu musafirul nostru ciudat, măcar în priviri, a devenit o adevărată dorinţă. S-ar putea, în sfârşit, să se supere, chiar să se înfurie şi cine ştie ce-o să se mai întâmple, dar nu-mi pasă. Îmi adun tot curajul, toată forţa, îmi dau hotărât mâna la o parte şi-l fixez în albul ochilor. Cine va pleca primul privirea, va pierde ! El... sau eu voi fi cel care...''
            Ochii îi sunt ca întotdeauna (ca întotdeauna ?!), citesc în ei aceeaşi şi aceeaşi bândeţe amestecată cu o bunăvoinţă monotonă, plină de înţelegere, peste care se aprinde din când în când câte o luminiţă de curiozitate. Deşi ne urmăreşte clipă de clipă, am sentimentul paradoxal că nu ne ia totuşi în seamă. De ce n-o fi răspuns în nici un fel gesturilor de bunăvoinţă, nici chiar atunci când i-am pus şi lui o farfurie şi l-am îmbiat să stea cu noi la masă ? E adevărat, ştiam că nu avea cum să mănânce, dar, firesc ar fi fost să dea un cât de mic semn că a înţeles intenţia noastră – s-a mulţumit însă să noteze ceva în afurisitul ăla de carnet maroniu.
            Ochii au început să mă doară, îi simt grei şi reci ca două pietre ovale de râu. El pare de neclintit. Primul semn al izbânzii ar veni în clipa în care aş începe să-l simt; un fior, o tulburare uscată, o îndoială, o speranţă banală, o amintire zglobie... Să am totuşi vreo şansă ? Poate am avut-o şi ea a trecut ? De-aş mai rezista puţin, acum ochii mă ustură... Poate va înţelege cât de mult înseamnă pentru mine această înfruntare şi va ceda... Încă puţin, doar încă puţin... aş vrea să mai rezist dar simt că nu mai pot, îmi pare nespus de rău... O, blajinul nostru vizitator, va trebui să mă-nclin, înfrângerea-i pe-aproape, am pierdut... Dar am încercat...
            Chipul lui paşnic a rămas imobil. Nu se bucură, nu triumfă. Oare a înţeles ce s-a întâmplat ? A înţeles ce-am vrut ? Ciudat, nici eu nu mă simt înfrânt, dimpotrivă, mă simt împăcat şi liniştit, de parcă aş fi împlinit o datorie.
            Aş vrea să-l pot atinge, să-l mângâi: să am o certitudine. Nu înţeleg de unde vine această dorinţă. Cobor din pat şi mă apropii de el; nu pare să mă ia în seamă, nu se fereşte. Mâna mea întâlneşte cu surprindere moliciunea mătăsoasă a părului; şi hainele sale există, le pipăi stofa cu buricele degetelor, îi ating faţa, e caldă – mai adevărat decât atât nu se poate.

                     (LUCIAN IONICĂ, 'PRINTRE ALTE DIMINEŢI'')
              


Randunici 4






          

            

sursa desenului - rândunica:

vineri, 8 decembrie 2017

jurnalul (228)


Astăzi ... vineri 8 decembrie, orele 14.00...
Trec zilele ... şi ne apropiem de sărbătoarea Crăciunului şi Revelion...
Vremea ... este ciudat de caldă ! am avut la început de decembrie zile mai reci dar s-au încălzit treptat... nopţile sunt foarte reci însă...
Gândurile mele ... sunt tot mai agresate de tot ce aud că se întâmplă în ţară sau în lume... de obicei, luna aceasta îmi era înveselită de venirea zăpezii şi de aşteptarea, cu suflet de copil, a cozonacilor şi a artificiiilor... acum, aud doar veşti îngrijorătoare: incendii devastatoare, zăpadă doar pe la munte, copiii speriaţi de un ''Moş'' pedepsitor şi neaducător de veselie, legi protectoare pentru hoţia la nivel de putere... şi peste toate, o mare tristeţe: despărţirea de un suflet mare căruia nu am ştiut să-i arătăm preţuirea în timpul vieţii !!! 
Încerc ... să descopăr, atât cât se mai poate, cât mai multe informaţii despre viaţa Regelui nostru... dacă nu acum, când ?! în aceste zile, mai există posibilitatea de a admira cât mai multe secvenţe filmate  - atât câte s-au putut filma sau păstra - din viaţa sa atât de zbuciumată... oare tineretul va înţelege că viaţa sa este cel mai bun exemplu de urmat ca respect pentru învăţătură dar şi joacă, muncă, responsabilitate şi simţ al datoriei, omenie şi verticalitate sufletească ?  puţine cuvinte poţi să foloseşti pentru a descrie un om ce a fost atât de bine pregătit pentru misiunea sa dar a trăit într-o perioadă vitregă cu el şi poporul său - popor ce apoi l-a uitat (cu ajutorul ruşilor şi comuniştilor ce au fost şi mai sunt încă, deghizaţi sau la vedere) ...   
Am cititt ... atât cât am avut posibilitatea - am reuşit să am, ca amintire, două cărţi de convorbiri cu Regele Mihai I şi câteva fotografii cu Regele Mihai I şi Familia Regală, transformate de mine în mici tablouri şi ţinute la loc de cinste, în una din camerele aripei de nord ale casei...   
Recunosc ... că ne bucurăm totuşi că avem o vreme mai blândă în aceste zile !
În bucătărie ... este linişte acum dar mai devreme a fost ceva activitate: am făcut gogoşi !!!
Sunt îmbrăcată ... în haine groase - chiar dacă afară acum este soare !
Munca săptămânii ... se ''învârte'' tot pe lângă sobă - căldura cea de toate zilele - dar am avut şi o zi de spălat: maşina a muncit din greu că strânsesem destule şi le cam amânasem cât am putut ! aaaaaaaa, am uitat:  am suflat - ca la trombon - în furtun pentru a vântura soluţia de sare din butoiul cu varză !!!
Grădinile ... sunt cam debusolate: pomii sunt fără frunze...
... dar mai sunt şi flori în grădiniţa din faţa casei: maci galbeni, gălbenele, guriţa-mielului, crizanteme... ciudat, nu ? 
... am descoperit în grădina mare şi ciupercuţe:

... liliacul are muguri:
Ce îmi doresc ? ... greu de spus ! îmi doresc atât de multe: sănătate pentru familie şi toţi ceilalţi din lume, bună înţelegere între toţi, lemne multe pentru căldura din casă... asta ca să formulez câteva - dar mai sunt multe ce depind de partea materială...     
Grâul din ghiveci ... a crescut înăltuţ şi mi-e drag de el !!! avem şi câteva ghivece cu muşcate dar sunt refugiate în pivniţă...
Puiu ... este un somnoros ! când vrea ceva, greu descoperi că va dori asta... stă şi se gândeşte o mulţime de timp: să iasă pe afară sau nu ? să mănânce sau nu ? când vine în casă, ne pupăm ca şi când nu ne-am văzut atât de demult... concluzia: a devenit un răsfăţat !!! 
Aici am ... câteva fotografii de aseară din grădină:
ps.
... am reuşit să fotografiez azi după-amiază şi alte floricele din grădiniţa din faţa casei:
 ... gutuii cei mici încă au frunze:
... iar în viitorul apropiat - mâine sau poimâine -, dacă vremea se menţine ca în ultimele zle, voi putea să fotografiez ghioceii - acum sunt mititei...  

marți, 5 decembrie 2017

maiestatea unui Rege...

... maiestatea unui Rege :
... se cuvine, cu adânc respect,  să aprind o lumânare pentru sufletul celui ce a fost Regele Mihai I, Regele României (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_I_al_Rom%C3%A2niei )!
... Dumnezeu să-l odihnească în pace !

''Regele este veşnic !''

luni, 4 decembrie 2017

castelul...

... postarea este propusă pentru Citate favorite găzduite de Zinnaida
 (https://zinnaida.blogspot.ro/ )  unde veţi găsi cele mai multe date... 
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''!
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: Citate favorite !


Frédéric Soulié
                   CASTELUL DIN RONQUEROLLES 

          Contrar obiceiului castelelor feudale, acesta era aşezat în fundul unei văi; avea patru rânduri legate între ele prin patru corpuri de clădire, înălţate de nişte acoperişuri ascuţite, de ardezie, lucru rar în Pirinei...
      ...Ai fi spus că era vorba de capriciul vreunui bogat amator de stil gotic care înălţase în ajun acele ziduri intacte din care nici măcar o piatră nu se degradase; care desenase acele arabescuri înflorite din care nici o linie nu fusese ştearsă, nici un detaliu stricat. Totuşi nimeni nu văzuse vreodată pe cineva lucrând la întreţinerea sau la repararea acestui castel. Suportase multe schimbări din ziua în care fusese înălţat dar cea mai ciudată era cea care se observa când te apropiai de Ronquerolles venind dinspre sud. Nici una din cele şase ferestre aflate pe această parte a clădirii nu semăna cu celelalte. Prima din stânga, cum te uitai la castel, era o fereastră în ogivă, cu o cruce de piatră cu muchiile tăiate, care o împărţea în patru componente împodobite cu vitralii neschimbate. Cea care urma era asemănătoare cu prima, cu excepţia vitraliilor care fuseseră schimbate cu geamuri groase, albe, cu romburi de plumb, fixate în nişte rame mobile de fier. Cea de-a treia fereastră îşi pierduse ogiva şi crucea de piatră. Ogiva părea să fi fost zidită cu cărămizi; şi o tâmplărie compactă unde se mişca ceea ce noi am numit mai târziu ferestre în formă de ghilotină, înlocuise geamurile cu ramă de fier. A patra fereastră, împodobită cu două geamuri, unul interior, altul exterior, amândouă cu cremoane şi cu ochiuri mici, era, în plus, apărată de un oblon vopsit în roşu. A cincea n-avea decât un geam cu patrate mari şi cu o draperie verde. În sfârşit, a şasea era împodobită cu un vast cristal în dosul căruia se vedea un stor pictat în culori din cele mai vii. Această ultimă fereastră era, în plus, apărată de obloane îndesate cu câlţi. Zidul continua după cele şase ferestre dintre care ultima fusese zărită de locuitorii din Ronquerolles a doua zi după moartea baronului Hugues-François de Luizzi, tatăl baronului Armand-François de Luizzi, adică în dimineaţa zilei de întâi ianuarie 182..., fără ca cineva să poată spune cine străpunsese zidul şi meşterise fereastra aşa cum arăta ea.
          Lucrul cel mai ciudat e că se povestea cum că toate celelalte ferestre apăruseră în acelaşi fel şi în împrejurări asemănătoare, adică fără ca cineva să fi fost văzut executând nici cea mai măruntă lucrare şi întotdeauna a doua zi după moartea proprietarilor castelului. Fapt sigur era că fiecare din aceste ferestre aparţinea unuia dintre dormitoarele care fuseseră închise pentru a nu mai fi redeschise niciodată din moment ce persoana care ar fi trebuit să le ocupe, încetase să mai existe.
          Probabil că dacă Ronquerolles ar fi fost locuit tot timpul de proprietarii săi, acest ciudat mister ar fi tulburat mult mai mult populaţia din jur; dar de mai bine de două secole fiecare nou moştenitor Luizzi nu-şi făcea apariţia decât douăzeci şi patru de ore în acel castel, după care îl părăsea pentru a nu se mai înapoia niciodată. Aşa făcuse şi baronul Hugues-François de Luizzi; iar fiul său François-Armand de Luizzi, sosit în întâi ianuarie 182..., îşi anunţase plecarea a doua zi.
.....................................................................................................................
-Am venit ca să încheiem pactul pe care l-am făcut cu familia ta şi prin care sunt obligat să dau fiecăruia dintre baronii de Luizzi de Ronquerolles ceea ce-mi vor cere. Presupun că cunoşti condiţiile acestui pact...
-Pot face orice. Dar să ştii că strămoşii tăi s-au angajat să-mi aparţină, înainte de a le fi povestit ceva. Uite hârtia asta: am lăsat în alb numele lucrului pe care mi-l vei cere; semnează, şi după ce mă vei fi ascultat, vei scrie tu însuţi aici, ceea ce doreşti să fii sau ceea ce doreşti să ai.
          Armand semnă...
-Când mă vei chema, sunând din acest clopoţel, la orice oră, în orice loc, pentru orice vei dori. Adu-ţi aminte doar că, începând de azi, n-ai decât zece ani ca să alegi ce doreşti.
          Pendula bătu ora trei şi diavolul dispăru. Armand de Luizzi rămase singur. Punga unde se aflau zilele sale rămăsese pe masă. Simţi dorinţa s-o deschidă ca să le numere, dar nu izbuti...
                       (Frédéric Soulié, ''Castelul din Ronquerolles)

sâmbătă, 2 decembrie 2017

congresul...

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... lectură plăcută ! 


Randunici 4                

                         

           
                                            

                 



EDUARD JURIST
 (https://ro.wikipedia.org/wiki/Eduard_Jurist )
      
                                           CONGRESUL BACKSTER
                                                          

             Congresul urma să se ţină chiar în Grădina Botanică. Se aflau acolo peste patru mii de delegaţi din toate ţările de pe toate continentele. Deschiderea oficială a fost însă amânată de trei ori pentru că, în ciuda tuturor măsurilor adoptate – dezbaterile fiind secrete – s-a constatat, de fiecare dată, prezenţa nedorită a unor ziarişti. (Unul a avut ingenioasa idee să se ascundă în boilerul care încălzeşte sera dar a fost cât pe aici să se înece, iar altul n-a pregetat să se ascundă într-o ladă cu îngrăşăminte naturale lăsată din neglijenţă într-un colţ). În cele din urmă, când n-a mai fost detectată nici o prezenţă străină, lucrările au fost deschise în mod solemn. Marea majoritate a delegaţilor se găsea în ampla şi moderna seră, dar lucrările erau urmărite şi din parc ca şi din pavilioanele anexe. Deşi fiecare delegat avea prins, cum se obişnuieşte, un ecuson cu numele şi regiunea geografică de unde venea, se conveni ca în actele Congresului, el să fie numit cu numărul de ordine sub care era înregistrat. Cu toate că participanţii afişau o reţinere deplină, un ochi atent ar fi putut observa că în atmosferă domnea o anume tensiune. Aşa cum s-a aflat mai târziu, delegaţii nu ştiau că pretutindeni fuseseră amplasate microfoane şi senzori invizibili de mare sensibilitate, ce înregistrau cele mai fine reacţii, comunicându-le Computerului Alfa Sigma 52, cea mai recentă realizare. În domeniu, Terminalul calculatorului era instalat într-o cazemată subterană, fiind urmărit zi şi noapte de o echipă de specialişti. Se pare chiar că unul dintre aceştia (din motive ce nu au fost clarificate) a transmis presei stenograma Congresului, din care reproducem şi noi câteva fragmente.
Congresul, după cum se vede, a folosit o metodologie oarecum diferită de altele. S-a lucrat fără prezidiu şi fără preşedinte. Delegaţii luau cuvântul de la locurile lor completându-se reciproc. Alte precizări le vom face pe parcurs.
                   Delegatul MN2005:
-Stimaţi colegi, se împlinesc 20 de ani de când un poliţist ingenios, mr. Backster, a întrevăzut posibilitatea folosirii detectorului de minciuni în lumea plantelor. A fost o simplă întâmplare dar ea a caracterizat cât se poate de semnificativ relaţiile dintre specia umană şi lumea vie înconjurătoare. Dacă urmările aplicării numitului efect Backster nu au fost întotdeauna dintre cele mai fericite, el a pus totuşi în evidenţă faptul că lumea plantelor este situată pe o cu totul altă scară a dezvoltării decât se crezuse până atunci. S-a înţeles din acel moment că plantele sunt guvernate nu numai de procese fiziologice, ci şi de un complex de factori care nici azi nu a fost deplin elucidat. E vorba de comunicare, de transmitere a informaţiei, ba chiar de ceea ce s-ar numi, dacă vreţi, atitudine comportamentală. De aceea, ideea domnului Cleve Backster poate fi socotită o adevărată piatră de hotar şi propun ca Forumul nostru să primească numele de Congresul Backster ! 
                Pe terminalul calculatorului se succed o serie de cercuri concentrice colorate. Convertizorul sonor explică: aplauze. Pe ecran se pot observa şi câteva zone negre – abţinerile.
                   Delegatul F 790543:
-Într-adevăr, au trecut douăzeci de ani de atunci. Din păcate, douăzeci de ani care n-au adus la viaţă Sahelul cu secetele sale catastrofale, în timp ce sub calotele polilor continuă să-şi târască existenţa abia câteva specii de licheni. În zonele cu climă mai blândă, în schimb, au fost organizate complexe agro-industriale care au intensificat la maximum exploatarea lumii vegetale. Când marea concurenţă de pe terenul hidrocarburilor a luat sfârşit, s-a dezlănţuit o concurenţă fără precedent în sfera spaţiului alimentar. Mai acerbă, mai iraţională decât cele de până acum. Au apărut şi forme de concurenţă paradoxale, necunoscute până mai ieri. Dacă ţările producătoare de petrol îl vindeau ţărilor care nu-l aveau, faptul era cât se poate de explicabil (ele achiziţionând în schimb tehnologie avansată), vinderea produselor agro-alimentare către ţările bogate nu s-a justificat întru totul...
                   Delegatul UX 278:
-Stimate coleg, trăim într-o lume a interdependenţelor. Înseamnă să dovedim că nu cunoaştem concepţiile actuale privind cultura. Nici agrotehnica nu mai poate fi aplicată cu mijloace depăşite. E nevoie de utilaje moderne ce nu pot fi achiziţionate decât pe baza aşa-numiţilor dolari verzi.
                   Un delegat din sală:
-Dolarii totdeauna au fost verzi...
             Cercuri colorate pe ecranul terminalului: animaţie.
-Ar fi foarte simplu dacă şi dolarii verzi ar putea fi cultivaţi în grădină. Deocamdată nu s-a gândit soluţia şi, aşa cum şi în natură, se stabilesc anumite echilibre, tot aşa şi în societatea umană sunt necesare anumite echilibre economice. Aşa-numitului dialog (de multe ori al surzilor) dintre Nord şi Sud, i s-a adăugat cel dintre sătui şi flămânzi. Curios e faptul că nu totdeauna bogaţii sunt sătui şi flămânzii săraci !
             Pe ecran: pătrate roşii şi verzi: aprobări unanime...
             În continuare delegaţii abordează o largă serie de probleme privind economia agricolă. Următorul vorbitor este întâmpinat cu reţele albastre pe ecran, dovedind larga lui notorietate în rândul celor prezenţi.
                   Delegatul MN2005:
-Vă rog să-mi permiteţi să mă ocup nu atât de aspectele legate de practica nemijlocită, ci de ansamblul unor concepţii care prezidează relaţiile dintre om şi natură. Este cunoscut faptul că în stadiile primare ale dezvoltării civilizaţiei, şi omul făcea parte din natură. Poate nu întâmplător unele mituri au socotit acele vremuri paradiziace. Pe urmă...
                   Voce din sală:
-A fost o mare greşeală că individul umanoid a fost lăsat să coboare din copaci. Dacă ar fi găsit acolo suficientă hrană, Terra ar mai fi fost şi astăzi o planetă fericită...
             Ecranul se întunecă. Apar puncte şi linii verzi – proteste vehemente.
                   Din nou delegatul SG 54:
-Văd că ideile de aşa zisă umanizare a mediului sunt împărtăşite de numeroşi delegaţi. Tocmai aici e nodul numeroaselor confuzii. Spuneam deci că de la etapa iniţială când omul făcea parte din natură, prin activitatea sa de homo faber, el s-a desprins din mediul ambiant şi şi-a propus să-l supună, să-l subjuge, să devină stăpânul absolut al naturii, săvârşind aceleaşi crime împotriva naturii ca şi cele săvârşite în cealaltă colonizare. Sigur, astăzi suntem într-un alt moment al civilizaţiei dar putem constata că şi astăzi se practică o exploatare mult mai subtilă, mai periculoasă...
                   Intervenţie din sală:
-Cu totul de acord cu teza stimatului SG. Mai mult, pe plan social, unii teoreticieni fac mare caz de escaladarea violenţei. Se pare că aşa e. Dar este total ignorată sau escamotată, violenţa practicată împotriva naturii. Un individ uman în stare să taie cu securea un brad, e în stare să omoare şi un pui de focă şi să comită o agresiune antiumană. În esenţă, e acelaşi lucru. Diferă motivaţiile raportate la morala umană. Trebuie de aceea să luptăm pentru o nouă morală, o morală superioară, morala ecologică.
-Mulţumesc pentru completare. Total de acord. Ceea ce trebuie să înţeleagă specia umană, la urma urmei, în propriul ei folos, este că natura nu este numai un sistem de scări ale nivelelor evoluţiei ci, şi aici este esenţiaul, un ansambu de interdependenţe în care biounităţile depind vital unele de altele şi, din acest punct de vedere, omul nu este superior copacului, copacul nu este superior păsărilor, păsările nu sunt superioare insectelor, ci toate depind unele de altele...
                   Voce din sală:
-Nimeni nu mă va împiedica să cred că omul este departe de a fi fiinţa superioară care se crede. Specimenul care socoteşte că se poate eterniza, gravându-şi numele pe trupul unui arbore sau care foloseşte natura ca simplu decor pentru pretenţiile sale estetice, n-are nici o şansă să-şi dovedească superioritatea...
             Discuţiile continuă cu înverşunare. Se propune înfiinţarea unei Ligi pentru protecţia plantelor, mai precis de autoprotecţie.
-Stop ! Mă opun cu toată hotărârea ! Congresul nostru este un congres strict ştiinţific. Chiar dacă au fost şi unele intervenţii care implicau zona socialului, lucrul era normal căci s-a înţeles în cele din urmă că nu se poate vorbi de un social abstract, ci de unul condiţionat geoclimatic. Dar de aici şi până a face politică ! Ştiţi bine că încă în urmă cu 15-20 de ani au apărut tot felul de partide zise ecologice. De fapt, ce erau aceste partide ? Credeţi că le păsa lor de natură ? Nicidecum ! Doreau ca, folosind această nouă demagogie, să pună mâna pe putere. Vă asigur că orice fel de organizare va fi în cele din urmă manipulată ! Eu cred că speciile de plante sunt în măsură să se apere singure – de atfel au dovedit-o prea bine de-a lungul mileniilor...
..............................................................................................................................
             În elegantul său birou de la sediul Interpol-ului, şeful departamentului ''Mişcarea ideilor subversive'', citea plictisit ziarul. Apoi îşi convocă colaboratorii:
-Să-mi aflaţi în timpul cel mai scurt cine sunt cei ce se ascund sub indicativele astea...
-Au toţi nume latine, boss...
-Crezi că sunt din America latină ?
-A, nu, sunt din lumea întreagă.
             Şi subalternul începu cu multă precauţie să-i explice şefului despre ce era vorba. Când termină, şeful trânti furios cu pumnul în masă.
-Păcat că Backster ăsta nu a fost subalternul meu ! L-aş fi învăţat eu minte ! Poftim, acu' să urmărim şi ce gândesc plantele despre noi ! 

                     (EDUARD JURIST, ''CONGRESUL BACKSTER'')
              


Randunici 4






          

            

sursa desenului - rândunica: