sâmbătă, 23 ianuarie 2021

Sculptură lentă

 




                                   Sculptură lentă

                                                       de Viorel Pîrligras


SUBIECT: navă spațială

FORMĂ: ovoidă

STRUCTURĂ: minerală

-Domnule General,  a intrat în raza mea de vedere.       

COEFICIENT DE VITEZĂ: 8,796530 

COEFICIENT DE FRĂNARE: 5,90001 - creşte progresiv

ZONĂ PROBABILĂ DE ASOLIZARE: 46 WQ. Pătratele 5 și 6.

-Sergent !

-Ordonați, domnule general !

-Apropie-te de el cu prudență. Încearcă să nu fii reperat.

ZONU AFECTATĂ: 50 mp.

DISTANȚĂ LINIARĂ: 142, 257

TRASEU OPTIM: varianta 8K

MODALITATEA DE APROPIERE: târâş

-Domnule general, nava a asolizat! 

-Atenție mărită, sergent ! Încetinește apropierea, fă pauze mai mari de observare. 

SUBIECT NEIDENTIFICAT: neidentificat -posibil vehicul

FORMĂ: nedefinită

STRUCTURĂ: neidentificată

-Domnule general,raportez: din navă a ieşit un vehicul.

-Am auzit. Fii pregătit. La prima alarmă, se vor declanşa rachetele Omega 41 şi 52. Vei aplica Sistemul individual de apărare nr 105. Continuă apropierea.

-Am înțeles. 

SUBIECT: ființă

FORMĂ: umană

STRUCTURĂ: organică

-Domnule general, un om.

-Asigură-te, sergent, şi aplică varianta 65b de somare. 

-Am înțeles.

          Omul meșterea ceva, cocoțat pe imensa maşină de formă dubioasă. Fluiera un mic cântecel şi părea că nu-l interesează ce se întâmplă în jur.

-Predă-te și aruncă armele ! Eşti încercuit, urlă sergentul.

-Nu am niciun fel de armă. De ce să mă predau ? mormăi celălalt fără să-şi întoarcă capul şi îşi văzu mai departe de lucru. 

           Sergentul rămase descumpănit. Căută febril în minte virtuala poziție de adoptat în acest fel de caz. În zadar.

-Ce cauți aici ? Nu ştii că e zonă militarizată ? N-ai voie aici.

            Omul tăcu câteva secunde, apoi aruncă un carnet spre sergent.

-Am aprobare pentru ceea ce fac.

            Mâinile sergentului întoarseră carnetul pe toate părțile. 

-Dar aici nu se poate. Nici măcar un meteorit n-are voie în spațiul din jurul acestui asteroid.

-Da, dar nu şi pe asteroid, replică celălalt.

            Sergentul păli. Într-adevăr, regulamentul nu amintea nimic în ceea ce privește asteroidul propriu-zis.

-Domnule general, urlă disperat în microfonul minuscul, ați auzit ?

-Nu scăpa din mână avantajul pe care-l ai. Străduieşte-te să te menții stăpân pe situație. Intimidează-l. L-ai legitimat ?

-Nu, răspunse şovăitor sergentul, apoi cu voce tare: Cine eşti dumneata ?

           Abia acum celălalt se întoarse şi măsură lung figura lunguiață a sergentului, mărginită de urechi clăpăuge şi de părul negru, tuns scurt.

-Scrie acolo, nu te-ai uitat ?

           Sergentul răsfoi nervos carnetul. Mormăi ceva, apoi:

-Sculptor ? Dumneata eşti într-adevăr sculptor ?       

           Omul încuviință şi închise un capac greu, peste peretele ciudatei maşini. 

-Şi ce vrei să faci aici ?

-Să sculptez, desigur, răspunse, sărind jos de pe umflăturile neregulate ale mașinii. 

-Domnule general, veniți repede ! Omul vrea să sculpteze. 

-Vin imediat. Ține-l acolo, să nu fugă.

            Sculptorul râse. Auzise.

-Asta-i bună ! Unde să fug ?  Doar n-am venit ca să fug.

            Meșteri mai departe pe lângă maşină. Acționă nişte butoane, maşina începu să duduie şi să se miște. 

-Hei ! Ce faci ? Oprește imediat maşina ! se alarmă sergentul.  

-De ce s-o opresc ? Rostul ei e să meargă.

-Cu permisiunea cui trăiești dumneata ?

           De după stânci apăru gâfâind corpul rotund al altui militar. Situația îl scoase din încurcătură pe sergent, care zise repede:

-Domnule general...

-Căpitan, boule, acum nu mai suntem singuri. 

-Domnule căpitan, a dat drumul la maşină.

           Fața buhăită a căpitanului se întoarse spre grămada metalică care duduia. Din corpul ei apărură tentacule care îşi făceau de lucru prin sol. 

-Ce-i asta ? La ce servește ? Te somez să răspunzi, tună căpitanul către sculptor.

-Nu trebuie să mă șomezi.  Îți pot spune şi aşa. E maşina mea de sculptat.

-Maşină de sculptat ? Şi ce face ?

-Sculptează, ce dracu' să facă ?

           Mașina scoase un fluierat scurt. Sculptorul se repezi spre ea cu cei doi în urma lui. Pe maşină, pe un ecran mic, apăruse formula Na-(AlSi O ).                                                                                                                                                                                                                                                                                3  8  

-Aha, se lumină sculptorul.

-Ce-i aia ? întrebă prudent căpitanul.

-Oligoclas, îl lămuri, dar văzându-i fața tâmpă, continuă: un feldspat, un compus al sodiului. 

-Aha, făcu căpitanul. Şi la ce folosește ?

-Nu folosește încă la nimic, explică răbdător cel întrebat, e compoziția asteroidului. Maşina va sculpta în el. 

-În asteroid ?

-Da.

           Căpitanul şi sergentul îl priviră lung, apoi se uitâră cu subînțeles unul la altul. 

-Ce ți-a venit dumitale să sculptezi tocmai aici ? Te-a trimis cineva ? 

-Nu m-a trimis nimeni. Sculptez unde vreau. Nu poți să-mi impui dumneata unde să sculptez. Îmi trebuia un astru mic pentru proiectul meu.

            Maşina se puse în mişcare, în partea din față îi apărură nişte cleşti cu care începu să modifice stâncile. 

-Ai un proiect ?  Ce vrei să sculptezi ?

-Sculptez viața. Ați văzut sculpturile mele de pe Sartar şi Harfeea ?

-Nu, răspunse intrigat căpitanul.

-Ba da, sări bucuros sergentul.

-Sergent, nu ti-a permis nimeni să-ți spui părerea, i-o tăie cu năduf căpitanul. 

-Domnule gene... domnule căpitan, permiteți să raportez: eu am văzut. Anul trecut, la televizor. Canalul Central al Pământului le-a dat într-o emisiune de noapte.

-Sergent, se aprinse căpitanul, noaptea sarcina dumitale era să dormi, ori să stai de gardă. Ai încălcat cumva regulamentul anul trecut ?

-Domnule căpitan,  raportez: da, spuse acesta cu voce moale.

            Căpitanul jubilă: 

-Să-mi aduci aminte, sergent, să-ți dau două săptămâni de carceră. 

-Am înțeles, domnule căpitan, raportă el abătut.

-Deci, n-ați văzut sculpturile mele ? întrebă interesat sculptorul.

-Sergent, raportează ce-ai văzut. 

-Domnule căpitan, raportez: am văzut sculpturile.

-Concret, boule, tună căpitanul. 

-Oh, se ambală sergentul, mândru că avea un cuvânt de spus, era vorba, dacă am înțeles bine, de reprezentarea unei lumi imaginare, posibile, pe planeta respectivă, dacă pe aceasta s-ar fi produs un accident ce ar fi generat viata, ca pe Pământ. Nişte forme cu totul fantastice, întinzându-se pe mai mulți kilometri pătrați. Chiar şi decorul fusese sculptat.

-N-ai înțeles pe de-a-ntregul, replică artistul aprinzându-şi o pipă.

-Domnule căpitan, fumează !

-Văd şi eu, boule. Nu te amesteca.

-Am înțe...

-Ceea ce am vrut eu, continuă sculptorul, ignorând remarcile celor doi, a fost să creez nu numai formele ce ar putea exista, ci chiar viața în sine. Maşina mea tocmai acest lucru trebuie să-l facă. Analizează condițiile mediului şi dă la iveală forma de viață ce ar putea evolua aici. Înțelegeți ?

-Dar sculpturile de pe Sartar şi...nu tră... 

-Liniște, sergent. Eu vorbesc. Dar sculpturile de pe Sartar şi...nu trăiesc.

           Artistul pufăi din lulea:

-Sunt operele mele de început. Am mai perfecționat între timp maşina. De altfel, au fost niște experiențe pe suprafață mică. Vreau sa modific integral un astru. Sunt sigur  că abia atunci viața ar reintra în drepturile ei depline.

           Priviră cu interes zecile de forme ciudate pe care maşina le lăsase în urma ei. Căpitanul se apropie de una din ele. O pipăi temător. 

-Aşa ar fi trebuit să arate o ființă care ar fi trăit aici ? Dar nu-i acelaşi material cu solul.

-Firesc, are numai la bază substanța de origine. În cazul acesta oligoclasul. Maşina modifică structura.

-Ăștia sunt copaci ? întrebă curios sergentul desemnând nişte inflorescențe uriaşe. 

           Sculptorul dădu din umeri:

-De unde să știu eu ? S-ar  putea. 

            Maşina ajunsese departe, i se auzea foarte slab duduitul lăsându-i într-un decor schimbat cu desăvàrşire, populat cu forme și obiecte împietrite. Sergentul tresări deodată:

-Domnule general, baza !

- Ai dreptate ! Repede !

          Şi căpitanul țâşni pe urmele mașinii,  însoțit îndeaproape de sergent.

          Superiorul țopăia greoi prin noul peisaj nerecunoscănd nimic din vechile repere, sergentul fugea moderat, păstrând o oarecare distanță de respect față de şeful său. Se învârteau de càteva minute bune printre statuile grotești căutându-şi baza care n-avea de gând să se mai arate.

-Uf,  ne-am rătăcit,  icni căpitanul. Afurisitele astea de statui...În ce direcție ar putea fi baza ?

-Domnule căpitan... spuse sergentul privind cu atenție un fel de copac sculptat.

-General, nenorocitule... 

-Domnule general, nu vi se pare că ARBORELE acesta seamănă destul de bine cu observatorul nostru ?

           Căpitanul privi atent. Îl trecură apele.

-E modificat. Până şi structura...

-Păi, maşina sculptorului...N-a zis și că modifică şi structura ? Uitați, cele două... VACI nu seamănă cu postul de avangardă nr 3 ?  

-Ce dracu' a făcut artistul ăsta aici ? înjură căpitanul. Fi-i-ar să-i fie de maşină. Eu îi zic două vorbe.

          Se repezi nervos înapoi căutând să nu privească la hidoasele forme cioplite. Sergentul îl urma supus. 

          Îl căutară multă vreme. Îl regăsiră într-un târziu, sau mai bine spus îl recunoscură, într-una din formele cioplite de mașină,  transformat într-o statuie stranie. Cât despre căpitan şi sergent, aceştia rămaseră hoinărind,  ratăcind  în neștire pe noua lume proaspăt născută, urmăriți de duduitul ciudatei maşini de sculptat.

                                            ("Sculptură lentă" , Viorel Pîrligras)



...deci dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag  - prinde bine câte o porție de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF, ce o am în bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului, în decursul timpului)!

...sper că a fost o lectură interesantă !

vineri, 22 ianuarie 2021

Jurnalul ( 276)


👸 Azi.. vineri, 22 ianuarie ora 9,14...

👸 Ceva gânduri ... mai multe (în săptămâna ce a trecut...😆) am avut referitor la "alegerea tarifului" de la furnizorul de energie....nu pot să scriu că nu am citit ce este scris în site-ul lui dar...oricum voi plăti mai mult indiferent ce voi alege - pentru că furnizorul ştie mai multe decât este înscris....am decis: "universalul" (nimeni nu spune cum a fost stabilit, valoarea lui este înscrisă în site-ul furnizorului, nu am găsit-o separat pe un site oficial...)...de la 1989 încoace m-am obişnuit cu noțiunea de "mai scump"...😊

👸 Vremea ... a fost geroasă !!! avem şi ceva țurțuri...dar nu prea mulți pentru că am reușit să închidem terasă şi căldura se păstrează în casă mai mult ca înainte...




👸 Munca mea ... se învârte zilnic într-un spațiu strict delimitat: mami, focul, Puiu, Pisi, măncarea.... cumpărăturile fac parte dintr-o alt spațiu: săptămânal ! ... 

👸 Gătesc ... doar pe plita sobei, în ultimul timp...este mai gustoasă mâncarea... 

👸 Momentele mele ...  de recreere .. se strecoară, prin culoare foarte strâmte., pe parcursul zilei şi nopții...

👸 Motănel ..  nu a mai apărut...o fi la căldură, undeva, la vecinul de peste drum (de unde a şi venit la mine, la debut...)...Pisi face periodic vizite pe acolo... m-am gàndit că poate Pisi este mama lui Motănel (la început Motănel părea mic şi prăpădit, delicat...)

👸 Am încercat. .. să îmbunătățesc condițiile de trai ale lui Pisi...i-am creat un spațiu (în plus) pe post de sufragerie, unde poate mănca mai protejată...

👸 Puiu ... mă "terorizează"...doarme şi mă urmărește: de câte ori deschid uşa frigiderului 😀...ne certăm periodic, îi reamintesc că eun sunt ŞEFUL nu el ...îmi strigă şi el destule.... finalul certurilor este când îi strig: "afară sau la locul tău !!! atunci, bombănind, îşi alege un alt loc...bombăne el dar este răsfățatul gospodăriei... şmecher, nu mai ştiu când bate în uşă pentru că "vrea afară" sau cere carne din frigider....😀

👸  Noutatea săptamânii: am cumpărat, prin eMAG  (îngrijând de mami nu am timp pentru deplasări la magazine...)  2 huse matlasate  pentru patul lui mami (este mai mic) şi 2 cuverturi matlasate (patul meu este mai mare) pentru protejare şi aspect mai plăcut...paturile noastre sunt vecine şi mami trece de la un pat la altul...plus părul mărunt al lui Puiu...😊 (am folosit reclama produsului, nu este o fotografie de-a mea...)

sâmbătă, 16 ianuarie 2021

Învierea

                     

                           

                                                  



                                                      Învierea

                                                -Take Mayumura-


         La început, când îşi veni în fire, nu pricepea nimic. Îşi simțea trupul îngrozitor de greu.

        Apoi îi ajunse la ureche o voce şoptită şi clinchetul unor obiecte de metal lovite unul de altul. Ce s-o fi întâmplat !? 

        Nu vedea bine. Doar nişte umbre şterse care se mişcau încolo şi încoace. Oare ce vor să zică toate astea ?

        Încercă să se ridice dar în clipa aceea auzi o voce "STAI LINIŞTIT" şi cineva îl răsturnă la loc.

-TREBUIE SĂ STAI LINIŞTIT, şopti din nou vocea cu un accent straniu. NU AI VOIE SĂ FACI MIŞCĂRI BRUȘTE. 

        Încercă să strige dar scoase numai un hârâit nedesluşit din fundul gâtului.  Rămase întins pe spate, cu ochii închişi, forțându-se să gândească. Nu reuşea deloc să-şi aducă aminte. În depărtare, totul devenea încețoșat. 

-DUMNEATA TE-AI ÎNTORS DIN MOARTE, spuse glasul din nou.

        Întors din moarte ? Deodată începu să-şi amintească. Aşa era. Trăgea să moară. Avea o boală nevindecabilă cu mijoacele medicinei de atunci şi nu-i rămăsese decât să-şi aștepte sfârșitul. Şi după aceea, mai fusese ceva... Se străduia din răsputeri să găsească firul. Aşa deci. După ce aflase că nu-l mai putea ajuta nimic, îşi investite toată averea dând dispoziții ca trupul lui să fie înghețat şi conservat la temperatură scăzută. Se spera ca bolile mortale să poată fi învinse în viitor. Deci urmă să hibernare în mod artificial.

         Când se hotărâse la pasul acesta, familia şi rudele îl privi seră cu neîncredere, iar medicii fuseseră de părere că era țicnit. Dar el o ținuse una şi bună. Iar acum, iată că socoteala lui ieşise de minune.  

         Reușise. 

         Trecu o zi, două, îşi revenea încetul cu încetul la normal. Patul în care zăcea era minunat, făcut dintr-un material cum nu mai văzuse niciodată. Şi odaia  era mult mai mică decât cele din amintirile lui, hexagonală, iar medicii coborau printr-o deschizătură în tavan, plutind în nişte maşinării ciudate. Cu toate acestea, din punct de vedere al confortului, era mulțumit.

         După spusele medicilor, trupul lui fusese conservat cu grijă, dar în realitate murise. Numai datorită progreselor mari făcute de medicină în ultima vreme, îl readuseseră la viață. Iar vechea lui boală era simplu de vindecat.

         Trecu o săptămână, trecură zece zile.

         La început, se mulțumea să zacă pe-o parte şi să se plimbe din când în când prin odaie. Apoi treptat îl apucă plictiseală. 

-Când pot să ies de-aici ?

         Medicul clătină din cap. 

-ÎNCĂ NU. MAI DUREAZĂ PUȚIN !

         Trecu o lună, a doua lună se apropia de sfârşit. Simți că nu mai suportă.

-Vă rog, spuneți-mi, când o să mi se permită să ies de aici...îi implora el pe medici. Aş pleca val-vârtej, să nu mai pierd o clipă. Vreau să ies în lumea asta a Viitorului. Apoi, cât mai curând, am de gând să lucrez. Doar sunt încă destul de în putere. Abia aştept să mă apuc de lucru. 

          Doctorii schimbară priviri între ei. 

-E ceva cu mine ? Ceva rău ?

-ORICUM, AR FI BINE SĂ TE LĂMURIM, spuse unul din ei, alegând cuvinte simple şi vorbind foarte răspicat. CA SĂ AJUNGI CA NOI, TREBUIE SĂ ÎNVEȚI, ÎNAINTE DE TOATE.

-Să învăț ? Învăț orice, dacă trebuie. Ce să învăț ?    

-ÎNTÂI TREBUIE SĂ ÎNVEȚI LIMBA.

-Limba ?

-ÎNTOCMAI. DIN VREMEA DUMITALE, LIMBA S-A SCHIMBAT. CA SĂ NE ÎNȚELEGEM CU DUMNEATA, A TREBUIT SĂ ÎNVĂȚĂM LIMBA VECHE.

-Dar, în ce mă privește. ..

-ASCULTĂ, VEI FI NEVOIT SĂ ÎNVEȚI DE LA CAPĂT TOATE LUCRURILE. DIN VREMEA DUMITALE, S-AU SCHIMBAT RADICAL ŞI ŞTIINȚA, ȘI VIAȚA ÎN GENERE. DE LA NIVELUL GRĂDINIȚEI ÎNCOLO, NU MAI CORESPUNZI.

-...

-ÎN ULTIMA VREME, POPULAȚIA PĂMÂNTULUI A CRESCUT DE CÂTEVA ORI. COMPETIȚIA E DURĂ. ÎÑ PRIMUL RÂND, PENTRU A ATINGE NIVELUL GENERAL DE VIAȚĂ, NIVELUL MEDIU DE CUNOAŞTERE, TREBUIE SĂ TRECI PRIN ÎNVĂȚĂMĂNTUL GENERAL ŞI ÎNVĂȚĂMÂNTUL SPECIALIZAT. STANDARDUL ESTE: 50 DE ANI DE EDUCAȚIE.

-Cincizeci de ani. Ce prostie ! Păi în timpul ăsta mă curăț. Şi nu numai eu. Dacă toată lumea îşi petrece mai bine de jumătate din viață...

           Medicii zâmbiră.

-OAMENZI TRĂIESC ASTĂZI ÎNTRE 150 ŞI 160 DE ANI. DESIGUR, PENTRU A ATINGE ACEASTĂ VÂRSTĂ, TREBUIE SĂ LUĂM MĂSURI ÎNCĂ DIN PRIMII ANI DE VIAȚĂ, PENTRU A ÎNTĂRI ŞI REGENERA ORGANISMUL.

-Dar...atunci eu...

-DUMNEATA, DIN PĂCATE, NU POȚI URMA TRATAMENTUL...LA DUMNEATA NU MAI ESTE NIMIC DE FĂCUT, declară medicul cu compătimire în glas. DUMNEATA NU POȚI INTRA ÎN LUMEA NOASTRĂ. VEI TRĂI CE ȚI-A MAI RĂMAS DIN VIAȚĂ ÎNCHIS ÎN ODAIA ACEASTA !

                                                ("ÎNVIEREA", Take Mayumura)

                                                      -traducere: G. Cionca-                                                        



...deci dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine câte o porție de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am în bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului, în decursul timpului)!

...sper că a fost o lectură plăcută !

vineri, 15 ianuarie 2021

Jurnalul (275)


👧Azi ... vineri 15 ianuarie (deja suntem la jumătatea lunii...😊), ora 12,40. 

👧Activități ... curente, ce se repetă... cam asta este iarna. .. ce să fac ? stau la căldurică !

👧jJoi ... adică ieri am cumpărat lemne (adică mi s-au adus 2 maşini cu lemne de salcâm, bucăți mai potrivite ca mărime-pe care să le pot sparge eu la primăvară-vară...😀...când o să fac proba la toporul cel nou...👍 )... având zăpadă multă prin curte, le-am parcat pe terasă...cât am stat pe lângă cel ce s-a ocupat cu aşezarea lemnelor, am reușit să îngheț...când am revenit în casă, la căldură, am luat o gură de vin (pentru urgentarea încălzirii...😀) şi fiind cald în casă...am ațipit...😀😀😀😀

👧Zăpada .... îmi aspreşte pielea mâinilor... alifia este bună doar până spăl ceva vase sau umblu cu lemne la foc.. .

👧Mai dificil ... cu gătitul... periodic, repet mâncărurile care ne-au plăcut! 

👧De câte ori ... merg la oraş, mă reîntorc atât de obosită !... nu mai îmi place zbuciumul oraşului...parcă mă apasă prea mult "greutatea" activității desfășurate,  ca de obicei, în mare viteză - pentru a reveni la mami cât mai repede...

👧Un citat ... publicat azi în ziarul (Gazeta de Sud) la care sunt abonată:

        "E uşor să ai principii când eşti bogat. Lucrul important e să ai principii când eşti sărac."(de Ray Kroc)

👧 Întâlnire ... de gradul I- când deschid uşa, aşa este întâmpinat Puiu (i se vede doar puțin dintr-o ureche...) de către pisici:


👧 Noutatea... prima zăpadă în 2021 (probabil din "cota" norilor zonei)...

... apoi drăguța de Filomela a zis că nu se poate ca să treacă pe la noi fără să ne lase o amintire (😀): ne-a nins zi şi noapte.... pe o parte veneau fulgii pe zăpadă şi se depuneau, pe altă parte zăpada depusă, mai ales de pe casă, se topea.... 

Acum că s-a asigurat drăguța de Filomela  că avem zăpadă, s-a gândit drăguța ca să ne dea şi ceva GER  (dar nu aşa de joase temperaturi cum am auzit azi la tv că sunt în Siberia: minus 47 grade..😊...Doamne ajută-ne !)!  Zăpada+apa = merg și totul trosneşte, parcă se sparge ceva din sticlă. ..

marți, 12 ianuarie 2021

Surpriza

... zilele trecute am avut o surpriză plăcută !  

... în timpul micului dejun al  lui mami, eram cu un ochi prin emisiunile de la tv...

... printr-o minunată întâmplare  (dar nimic nu este întâmplător, nu ?. ..👍) am ajuns la BBC World News care tocmai difuzau un film documentar...

... şi aşa am călătorit, la început de an nou, prin surprinzătoarea Japonie !

... totul mi-a plăcut !

... dar cel mai mult m-au uimit, străbătând tunelurile înguste ale unei peşteri, liliecii (considerați un simbol al norocului în secolele trecute - batcon.org-, imortalizându-i pe ceramică, kimonouri...): atât de mici, delicați...

sâmbătă, 9 ianuarie 2021

Linia terminală

                           


                 




                                     Linia terminală

                                                        Mihail Puhov

            Dvinski a aflat cine va fi însoțitorul lui în drumul spre Europa cu trei zile înainte de zbor, când şeful i-a spus:

-N-ai să te plictisești. O să zbori cu un computer.

-Cu cine ?-s-a mirat Dvinski.

-Cu un computer. Pe Europa avem nevoie nu numai de specialişti. Computerul cu care o să zbori este mai deosebit. Ultimul răcnet. Şi cu prilejul ăsta îl vor mai verifica încă o dată. Dar o să vezi şi singur.

              În cele trei zile rămase, Dvinski nu s-a mai gåndit la cele discutate. Nastea îi ocupase tot timpul liber în aceste zile. Seara, în ajunul zborului, i-a spus:

-De-acum înainte, timp de două săptămâni, am să mă gândesc numai la tine şi nimeni n-o să mă deranjeze.

-Da' ce, zbori singur ?

-Fără a-l socoti pe computer.

-Săracu' de tine. Roboții sunt buni dar insensibili. O să-ți fie urât, nu-i aşa ?

-Nu, n-a fost de acord Dvinski. Vei fi tu cu mine. 

                Dimineața el era deja pe cosmodrom. Europa este nu numai o parte a lumii, este de asemenea, unul din sateliții lui Jupiter, acolo unde se află filiala Institutului.   

                Cursa caravanei de tracțiune mică era fixată pentru Jupiter o dată pe an: o jumătate de an-dus, iar cealaltă jumătate-întors. Înafară de cursa obişnuită se mai putea folosi şi expresul: volum comprimat, confort lipsă şi cheltuieli energetice enorme. Dar uneori aşteptarea putea deveni mult mai scumpă. 

                Astrogara. Granița dintre pămănt și cer. Două grupuri: cei ce zboară şi cei care conduc. Nastea nu era printre ei, aşa cum se înțeleseseră.  Era destul de trist pentru cei conduşi dar şi mai trist era pentru ceilalți... chiar dacă despărțirea era temporară.

                Lângă trapa deschisă, Dvinski şi-a luat rămas bun de la cei care l-au condus. A ascultat încă o dată ultimele instrucțiuni, cum trebuia să procedeze la decolare, dar mai ales la aterizare. Apoi a urcat scara, a intrat în cabină și s-a aşezat în fotoliu în fața tabloului de comandă. Apoi canaturile s-au cuplat, izolându-l pe Dvinski de lumea exterioară.

-Bună ziua, s-a auzit o voce. Dvinski Vladimir Sergheevici, nu-i aşa ?

                Vocea suna monoton, înexpresiv,  ca la un automat obişnuit. Dar ultimele cuvinte parcă erau altfel. "Nu-i aşa ?" Nastea întotdeauna le spunea aşa. Formidabil. Îți iei rămas bun de la o femeie şi pleci însoțit de o maşină care-ți spune aceleași cuvinte pe care ți le-a spus femeia la despărțire. Sens filozofic: maşina este legată de viitor cu ajutorul programului, omul este legat de trecut cu ajutorul memoriei. Despărțirea de un om - este analoagă întâlnirii cu maşina. Oare de aceea cuvintele sunt identine?  E un non-sens !

 -Bună ziua, a răspunsă Dvinski.

-Acum pregătiți-vă - a zis vocea. În curând se dă startul. Dumneavoastră nu vă e frică de singurătate ?

-Nu.

-E-n regulă. Sunt lucruri pe care trebuie să le trăiești.  Ei bine,t imp de două săptămâni am să fiu pentru dumneavoastră totul. Şi pilot şi interlocutor. În plus de asta, am să am grijă de dumneavoastră. Ca o mamă. Sau ca o prietenă. Aveți o prietenă,  nu-i aşa?   

-Logodnică.

-Vedeți, Volodea, că pot să ghicesc. Îmi permiteți să vă spun aşa ? Aveți treizeci de ani, iar eu sunt puțin mai în vârstă. Deci, suntem aproape de un leat.  Vă place propunerea  ? 

-Normal. Da'n ce sens suntem de un leat ?  

-Asta este o istorie lungă - a zis "rece" computerul. Dar mai avem două săptămâni. Logodnica dumneavoastră nu e aici, aşa că n-are cine să aibă grijă de dumneavoastră, în afară de mine. Deci, puneți-vă centurile. Vom decola. Puteți fuma, deşi este interzis. Pe mine fumul nu mă deranjează,iar dacă va fi vreun incendiu, o să-l stingem.

-Nu fumez.

-Păi, asta-i minunat, s-a "bucurat" computerul. Fumul nu-mi face rău dar miroase urât. Iar ca să stingem un incendiu, nu-i aşa, nu-i prea plăcut !

-Într-adevăr, nu e prea mare bucurie.

-Sunteți deștept, Volodea. Înțelegeți totul. Asta-I bine. Nu v-ați pus centurile.... Minunat. Atunci, să decolăm.  

                              ====

               Suprasarcimile nu erau prea mari şi nu i-a deranjat comoditatea. În asta şi consta frumusețea startului de pe orbită, suprasolicitările fiind slabe dar prelungite, spre deosebire de starturile de pe Pământ, unde totul este invers. Un impuls uşor a comunicat că blocul de mărire a vitezei s-a separat şi  schimbându-şi traiectoria, s-a reîntors la baza de recepție.

-Acceleratorul s-a separat. Pregătiți-vă pentru imponderabilitate.

-Sunt gata.

-Bun. Cum o suportați ?

-Nu-i rău.

-Perfect, a zis computerul. Am citit că multora le e frică. Eu n-am acest sentiment. Apropo, cum vă place expresia "cercetător de simțuri" ? De fapt, nu numai eu, ci fiecare dintre noi este un  astfel de cercetător.

                Parcă cineva tot încerca să scoată fotoliul de sub Dvinski. Avea sentimentul că o să cadă pe jos dar căderea s-a prelungit, şi lui Dvinski i-a trecut prin minte că fotoliul stă pe loc şi că el este legat de fotoliu.  Dar nimic nu cădea de nicăieri. Imponderabilitatea.

-Probabil că e amuzant - a zis computerul. V-am citit eu. Ați avut sentimentul că s-ar trage fotoliul de sub dumneavoastră.  Dar asta se termină repede dacă eşti antrenat.

                La timpul său, Dvinski se antrenase destul. A apăsat butonul de pe brațul fotoliului. Curelele au dispărut şerpuind. S-a cramponat de fotoliu ca să nu alunece. Era puțin neobişnuit. 

-Niciun pic de confort. Regret dar e prea devreme să luăm masa. Ce vreți să beți ? Avem ceai, cafea, diferite sucuri. 

-Aş prefera o cafea - a zis Dvinski.

-Corect. Când eram om şi eu preferam cafeaua.

                       =======

                Era a doua zi a zborului. Dvinski, care până adineauri vorbise cu computerul, căuta acum să evite discuțiile. Ultima frază îl dezarmase. "Când eram om..."  Era o glumă a constructorilor ? Nu. Era ceva sinistru  în cuvintele computerului şi Dvinski parcă a simțit cum adie un vânt rece dintr-un trecut străin, ascuns. "Când eram om..."

                Spre seară, computerul a spus:

-Degeaba vă jenați. Să nu credeți că mă puteți jigni. Să nu credeți că îmi pare rău de ceva. Toți cred că am avut numai de pierdut, că am pierdut ceva măreț. Şi în schimb, am căpătat puțin.  E invers. N-am pierdut aproape nimic şi am câștigat foarte mult. Creierul este purificat de emoții, iar gândirea curată este lipsită de patimile care înjosesc omul. Puteți să mă întrebați şi vă voi răspunde la întrebările dumneavoastră.  

                El a amuțit. Dvinski tăcea şi el. Şi dintr-o dată a înțeles. Tovarăşul sau de drum era un cyborg - un organism cibernetic, omul contopit cu maşina. Astfel de ficțiune se perindase de o sută de ani prin paginile romanelor dar Dvinski nu auzise că ei existau şi în realitate.   

-În fond eu sunt un cyborg - a continuat interlocutorul nevăzut.  Cuvântul vă este cunoscut ?

-Da.

-Dar n-ați ştiut că accentul se pune pe "i". Sunt sigur că puneți accentul pe "borg". 

-Aşa e - a recunoscut Dvinski.

                  Iată şi tragedia umană. Acum pentru el un singur lucru mai era important: să pui corect accentul. Dar în fond, de ce tragedie ? Dacă omul a ales asta, nu putea s-o facă decât benevol. Doar singur recunoaşte că-i place situația asta.

-De la Europa mă duc pe Jupiter - a continuat vocea. Vă dați seama ? Oare asta nu e o minune ? Voi lucra acolo unde erau numai roboți. Sub atmosfera veșnic clocotitoare, în fundul oceanelor de gaze. Singur în vecii vecilor. Este minunat,  nu-i asa ?

                 Dvinski tăcea.

-Pentru dumneavoastră este totuna. Ori eu, ori un robot. Aveți dreptate într-un fel. Toți aveți dreptate. Numai să nu credeți că eu visam la asta, că am făcut-o benevol. Mai avem încă mult timp şi dumneavoastră o să aflați totul dacă o să vreți să mă ascultați.

-Moartea este singurătatea. Dumneavoastră n-ați simțit niciodată ,asta.  Niciodată n-ați simțit cum încetinește şi se oprește timpul. În această stare - trece o veșnicie.  Mai mult decât în toată viața precedentă. Dar oare vă interesează asta ? Sau mă străduiesc de pomană ?

-Să zicem că mă interesează, a îngăduit Dvinski. Doar aproape nimeni nu a mai simțit asta. Mai precis, n-a avut cine să povestească despre asta.

-Este un colaps al timpului,  a zis cyborgul.  Dumneavoastră şi restul vă aflați în diferite şiruri ale timpului. În timpul subiectiv moartea nu există căci, de partea cealaltă a ei , conştiința nu mai există, în timp ce alături lumea "galopează". Reală este numai moartea străină, cea proprie neexistând pentru individ.

-Este o teorie comodă - a zis Dvinski. Cred că foarte mulți vor fi de acord cu ea, dacă o povestiți tuturor. Este foarte plăcut să te simți nemuritor, cu toate că eşti în timpul propriu.

-Eh ! Nemurirea în lumea asta înghețată nu este o plăcere. Dacă aş fi ştiut mai devreme asta, n-aş mai fi fost aici. Într-adevăr, alegerea mea părea mai bună decăt am crezut. Acum, după cum vedeți, am înțeles o mulțime de lucruri în plus. Nici nu vă dați seama cât de puternic este acest instrument - creierul meu de azi. De altfel, posibilitățile imaginației omului sunt limitate. 

-Dar ale dumneavoastră ?

-Eu sunt altceva. Tot ce v-am spus acum... De fapt, eu n-am simțit toate astea. Totul s-a petrecut mai liniștit.  Un accident, eram fără cunoștință, iar pe urmă, direct pe masa de operație unde mi se sugerează alegerea sau... sau. Bineînțeles că nu mi-au sugerat moartea dar.... Viața unui schilod, nu ştiu de ce, dar m-a înspăimântat întotdeauna. Şi atunci m-am hotărât să nu mai fie nimic, am crezut că e mai bine fără niciun fel de înveliș. Cu puțin înainte de asta divorțasem. Sub influența fostei soții, probabil că s-a născut această idee. "Tu - spunea ea - eşti bun dar nesimțit. Parcă eşti un robot. Tu ai putea să fii numai un computer."

                     =====

-N-am putut să ne aranjăm viața - povestea cyborgul. Eram căsătoriți de cinci ani. Am iubit-o dar eram prea gelos. Acum înțeleg că eram prea gelos dar, pe atunci, mi se părea că era ea prea ușuratică. 

-Ți se părea? 

-Bineînțeles, a zis cyborgul. Era foarte frumoasă, deșteaptă. Natural că avea succes. Dar căteodată îmi venea aşa ca din senin. Pe scurt, eram gata să omor pe oricine îndrăznea măcar să se apropie de ea. Gelozia este un lucru groaznic. Apare pe dinăuntru o neliniște ca un gol, iar pe urmă acest gol se umple cu ceva negru, din adâncurile ființei. Devii complet alt om şi săvàrşeşti nişte fapte de care mai târziu îți pare rău. Şi încă cum! Dar tu singur distrugi totul...Treptat, viața împreună devine de nesuportat și nu mai rămâne decât o ieşire.  

-La de vă referiți ?

-Divorțul. Se-nțelege că această hotărâre nu era uşoară pentru noi amândoi. Eu am suferit groaznic şi ea, după cum mă gândesc, la fel. Dar numai după câteva zile, maginați-vă: mergeam undeva cu treburi, iar ea stătea pe trotuar. Şi nu era singură. Stătea cu un individ şi amândoi râdeau. Şi uite-aici, iar m-a apucat. M-am repezit undeva în afara oraşului şi pe urmă nu mai știu. M-am trezit pe masa de operație...  

              Cyborgul a tăcut un pic şi pe urmă a continuat.

-Da, gelozia este un lucru sălbatic. Acum înțeleg multe. Dacă ar fi în puterile mele să readuc timpurile acelea, totul ar fi altfel. Nu e permis să privești femeia ca pe o avere. De o sută de ori m-am jurat ca n-o să se mai repete dar totul se repeta.

-Sunteți sigur ca ați iubit-o cu adevărat ? a întrebat Dvinski după o scurtă tăcere.

-Absolut. Sunt sigur că și ea m-a iubit. Doar este și ea un om. Bineînțeles că m-a iubit. În felul ei. Ea aproape că nu vorbea despre asta dar sunt lucruri pe care le ştii şi singur. Nu-î aşa ?

-Probabîl. 

             De la vremea startului trecuse o săptămână. Plin de discuțiile purtate cu cyborgul, timpul trecuse pe neobservate. Expresul trecea prin centura de asteroizi, socotită dintotdeauna ca o zonă foarte periculoasă. În comparație cu celelalte regiuni ale sistemului solar, aici probabilitatea ciocnirii devenea de 1000 de ori mai mare dar tot rămânea neînsemnată.  

-Pot să-mi fac singur o cafea ? a întrebat Dvinski. 

-Nu vă place metoda mea ?

-Îmi place. Dar eu n-am făcut niciodată cafea în condiții de imponderabilitate. Şi am impresia că dumneavoastră o faceți exact cum o face cineva de pe Pământ. Probabil că dacă am s-o fac singur, pe urmă cafeaua făcută de dumneavoastră o să-mi placă şi mai mult. 

-Faceți-o,  a acceptat cyborgul. Deşi asta nu este regulamentar. Suntem în centura de asteroizi şi pasagerii trebuie să stea pe loc. Pot fi accelerări, şocuri. Expresul se va feri de meteoriți şi dumneavoastră s-ar putea să vă loviți cu capul de ceva. Da' ce ne pasă nouă de reguli ?! Doar nu puteți zace patruzeci de ore neîntrerupt în fotoliu.

                 Dvinski cotrobăi lângă automatul de bucătărie. În principiu expresul avea o capacitate de cinci oameni. Dar acum patru fotolii erau strânse şi se făcuse destul loc. Automatul era amplasat în spate, la dreapta fotoliului lui Dvinski. Alături de automat era hubloul. După geamul transparent începea vidul încărcat de negreala cerului, presărată cu stele mărunte aşa cum e cafeaua amestecată cu zahăr înainte de a o pune pe foc.

-Cum o fac în condiții de imponderabilitate ? Foarte simplu, Nastenka. Este un lucru elementar, iubito. Întâi apa se magnetizează putin sau se electrizează. Ibricul se electrizează şi el. Sau se magnetizează. Apoi ibricul nu mai este ibric, ci o capcană magnetică. O ceașcă magnetică. Şi acum o să bem o cafea turcească din ceşti magnetice.

               Ibricul a sărit din mâinile lui Dvinski care a fost proiectat înainte lângă hublou. Plonjase cu capul spre tabloul de comandă dar nu l-a lovit. Parcă cineva îl oprise, îl pusese pe picioare şi pe urmă îl aruncase în fotoliu. Şi cu asta neplăcerile s-au terminat. 

               Dvinski s-a uitat prin cabină. Puțină cafea, două ceșcuțe mici. Cabina era încă destul de murdărită. Acum el se târa pe jos cu o cârpă în mână ştergând petele de cafea. Cyborgul îl ajuta.

-Trebuie să fie două băltoace în colț. Perfect... Şi ceva mai la dreapta. 

-Exact, a confirmat Dvinski ştergând petele cu cârpa. Cum le găsiți ? Aveți ochi în interiorul cabinei ?

-Nu, a zis cyborgul. Ochii mei privesc în Univers. Eu însă mai posed şi senzori inerțiali. 

-Vreți să spuneți că dumneavoastră reacționați la deplasarea centrelor de masă.  

-Natural.

-Chiar la deplasarea provocată de cafeaua vârsată? 

-De ce nu ?

-Păi, atunci e necesară o exactitate extraordinară.

-Dar ce știți dumneavoastră despre exactitatea mea ?

-Nimic, a recunoscut Dvinski în timp ce mai localiza şi a doua pată înte-un colț. Nu, nu. Nu știu nimic. Dar fiecare face comparație cu el însuşi. Şi încă ceva. Cum ați reușit să manevrați în asa fel încât eu să nimeresc în fotoliu ? Am impresia că mi-ați salvat viața. 

-Nu merit mulțumiri. Ne-a amenințat un meteorit. Există o mulțime de traiectorii care îndepărtează expresul de pericol. Infinit de multe. Ce rămâne de făcut? Să menții un drum care este optim pe un parametru dat. De exemplu, pe dimensiunea unei accelerații.

 -Dar aceasta este o problemă iterativă foarte complexă, a exclamat Dvinski. Ea trebuie rezolvată practic instantaneu ! Dar oare e posibil ?

-De ce nu ? Dacă rezolvarea este posibilă, procesul găsirii ei se reduce la o simplă traducere. Curată lingvistică. Dumneavoastră traduceți problema din limba condiției   inițiale în limba rezolvării. Normal că fiecare traduce cu viteze diferite.

-Şi dumneavoastră o faceți mai repede decât toți ?

-Nu, a zis cyborgul. Conform anchetei eu ştiu cele două limbi la perfecție. Eu n-am nevoie să traduc. Când problema este pusă, imediat cunosc şi rezolvarea. 

-Cuvintele le-am înțeles,  a zis Dvinski. Deci faceți lucrurile astea instinctiv, ca și cum eu aş trece strada. Mi-e clară şi esența. Dar de ce n-am nimerit în fotoliu cu picioarele în sus? Dar probabil că şi asta este pentru dumneavoastră tot atât de simplu. 

-Sigur ca da. Eu pot să vă aranjez în orice poziție fata de cabină. Pot să vă aşez în fotoliu, să vă lipesc cu fața de hublou, pot să vă pun mâna pe tabloul de comandă, pot să vă silesc să apăsați orice buton. Tabloul de comandă manuală este o ficțiune. Cănd nava este condusă de un robot, pilotul poate oricând sa preia conducerea. Numai că, în cazul nostru, o asemenea situație este posibilă numai în principiu. E adevărat că un semnal primit de la panou poate să întrerupă comenzile mele dar numai de mine depinde funcționarea panoului.

-De ce e făcut aşa ?a întrebat Dvinski și iar a simțit, într-o fracțiune de secundă, cum îl trec fiori reci. De ce ?

-Nimeni nu a prevăzut asta, asta zis cyborgul. Toți s-au gândit că pilotul are posibilitatea să preia conducerea, însă practic nu e aşa.Şi e foarte bine. Omul este întotdeauna prizonierul emoțiilor. Pot să apară halucinații, poate să înnebunească, poate să-l cuprindă un val negru din adâncurile psihicului. Eu știu asta din experiență. Se pot întâmpla multe cu un om.     

-Dar cu dumneavoastră ? 

-Spre marele meu regret, a zis monoton cyborgul, nimic.

             Dvinski admiră priveliștea impresionantă a lui Jupiter. Şi Pământul mai emoționează dar ne-am obişnuit cu el. Jupiter era altceva. Niciun reportaj filmat n-ar fi în stare să transmită o asemenea imagine a planetei, aflată acum la un milion de kilometri.

             Expresul se apropria de Europa. Viteza principală era scăzută. Chiar cea mai complicată manevră - frânarea gravitațională prin trecerea lui Calysto şi Ganimede - se terminase. Acum expresul, micșorând treptat viteza, se apropia de Europa. Discul ei pătat stătea spânzurat în fața lor, era ceva mai mare decât al Pământului văzut de pe o orbită staționară, şi creștea văzând cu ochii.

-N-ați uitat cum trebuie să vă comportați când aterizăm ?a întrebat cyborgul. După câteva minute vom intra în atmosferă. Când viteza va scădea până la 1000 km/oră, scot aripile. Adică, mai precis, întâi parașutele de frânare. Întâi cele panglică, apoi cele obişnuite. În total sunt patru. Arată superb pe fondul cerului. Ca un buchet din patru flori deşi eu aş fi preferat trei.

-De ce ?

-Buchetele cu număr par de flori se pun numai pe morminte. Parașutele îmi aduc aminte de faptul că eu...nu prea sunt viu. 

             Un timp au tăcut. 

             Europa devenise mai mare decât Jupiter, ca o cupă concavă ce ocupa jumătate de cer. Nu mai creştea dar desenul petelor se mărea treptat.

-E timpul să ne luăm rămas bun, a zis cyborgul. Sper că discuțiile noastre n-au fost în zadar. Mi-a făcut placere, Volodea. Principalul este să ai grijă de logodnică. Să nu vă cuprindă gelozia. Bărbatul trebuie să știe să ierte. Acum eu n-aş mai fi procedat ca-nainte. Aş vrea s-o iubești întotdeauna. Fie ca istoria mea tristă să nu se mai repete.

-Dar nici soția dumneavoastră nu avea dreptate. Am impresia ca-i plăcea să vă chinuie. Femeia trebuie să fie altfel dacă iubește, bineînțeles. 

-M-a iubit, a protestat cyborgul. Sunt lucruri pe care le cunoşti. Apropo, fiți atent la peisaj. Stâncile Europei, astea nu-s oareşce Alpi de pe la no. Şi cum trebuie să fie femeia după părerea dumneavoastră ?

              Cerul prin hublou se aprinsese într-un roşu tulburător. Expresul încingea aerul. Stâncile erau acolo jos, departe, sălbatice, încă neatinse de civilizație. Aruncau în toate părțile umbre lungi, înfricoșătoare. Expresul se apropia de linia terminală. 

-Femeia trebuie să fie bună - a zis Dvinski. Ca Nastea mea.

-O cheamă Nastea ?

-Da. Dar de ce mă întrebați ?

-Aşa, a zis inexpresiv cyborgul. Într-adevar este o prostie. Probabil că e frumoasă.

-Foarte. Dar nu știu de ce, imaginea feței ei alunecă și nu pot s-o păstrez în memorie. Tot ce țin minte clar este o aluniță pe obraz.

-Aluniță pe obraz ? 

-Da. Are o aluniță pe obraz, mică, lângă ochiul stâng, dar îi stă bine. Numai numele ei de familie nu-mi place. Dar asta se aranjează.Nu-i aşa ? 

-Da' ce nume de familie poartă ?-a întrebat cyborgul, ezitând un pic.

-Numele ? Dvinski i-i-a pus numele. Da' de ce mă întrebați? 

                Cyborgul n-a mai răspuns. Câteva clipe a atârnat liniștea. Şi dintr-o dată s-a rupt. În difuzoare au izbucnit fluierături, mieunări. Era vocea-radio a planetei Jupiter, transformată în sunet. Dar de ce cyborgul a dat drumul la radio fără să răspundă la întrebare ?

            Expresul s-a sprijinit brusc de ceva - asta însemna că ieşiseră parașutele care micșorau restul de viteză.   

             Din nou imponderabilitatea. Fără prevenire, fără invitația de a închide centurile. Suprafața satelitului a țâșnit în sus, s-a întors, s-a răsturnat. Expresul cădea. Cerul a licărit o fracțiune de secundă în vidul încărcat de negru. Undeva departe a răsărit buchetul minunat colorat. Patru flori astrale: parașutele.  

-De de nu scoateți aripile ?

             Cyborgul tăcea. Sau răspunsul lui se înecase în zgomotul radioului. 

-Ce s-a întâmplat ?a urlat Dvinski. Satelitul se întorcea încet în hublou. De jos. Din stânga. Din dreapta. De sus. Iar de jos. Expresul intrase în vrie.

-Ce s-a întâmplat ?

              Niciun răspuns.    

              Ce putea să se întâmple ? "Din păcate nimic." În afară hublourilor, numai cer și stânci. Stânci tot mai aproape și cerul de asemenea mai aproape. Şi răsul sinistru al radioului.        

              Dvinski s-a repezit la tabloul de comandă. Încă nu era prea târziu ca să pornească motorul şi să scoată aripile. "S-a iintâmplat ceva cu cyborgul, vedem noi pe urmă ce-a fost. " Motorul s-a înviorat brusc. Nava s-a cambrat. Dvinski a zburat din fotoliu şi a plonjat în față. Apoi o apăsare, o apăsare şi mai  puternică ce-i strivea fața de hublou.        

              Suprasarcimile îl asurziseră. Dvinski nu putea să simtă dar încă era conștient. Erau fraze care explicau totul:"Roboții sunt buni dar nesimțiți." "De o sută de ori m-am jurat că n-o să se mai repete", "Mă apuca ceva", "Sunt gata să omor pe fiecare,..", "Acum n-aş mai proceda aşa", "Cu mine nu se întâmplă nimic", "O cheamă Nastea", "Şi care este numele de familie .", "Şi are o aluniță pe obraz, nu-i aşa ?".

             Coincidență ? O coincidență stupidă ! Nu, nu ! Nu se poate !

             Dvinski era culcat şi simțea ceva ca o greutate de plumb cum îi apăsa fața de geamul transparent. Nu avea forță să se miște. Ceva plăngea în hohote în difuzoare.

             Jos pietrele rânjeau.

                                              ("Linia terminală",, Mihail Puhov)

                                               -traducere de Valerian Stoicescu-   






... deci dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine câte o porție de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am în bbibliotecă, scrise de specialiştii domeniului, în decursul timpului)!

.... sper că a fost o lectură plăcută!      

vineri, 8 ianuarie 2021

Jurnalul ( 274)


👧Azi ... vineri, 8 ianuarie, ora. 14,27....

👧 Ce ... repede au trecut zilele, nu-i aşa, în perioada aceasta !...

👧 Munca ... mea este aproape aceeaşi în fiecare zi... ca un ritual... ca o lecție pe care trebuie s-o învăț cât mai bine...😀 .... dacă mă gândesc bine, cel mai mult efort îl depun zilnic cu "îmbrăcatul-dezbrăcatul" de "n" ori când ies-intru în casă...😀.... şi sunt destule "straturi" pe mine, ca la varză...😀

👧 Vremea ... se menține înspre mai cald (adică nu este iarnă adevărată doar frig ...)...  în schimb nu ne lasă ploile: când picură, cănd plouă puternic. ..

👧 Am descoperit .... cât de gustos este piureul obținut din cartofi fierți pe plita sobei şi culoarea este mai plăcută, gălbuie (secretul lui Polichinelle)...

👧 Pisicile ... încearcă să fie tot mofturoase... dar eu le dau tot "boabe", sâc !

👧 Puiu ... este un "şef de trib" simpatic... s-a obişnuit ca să le tolereze pe pisici...dar într-o zi, l-am prins când voia să facă "pipi" intr-un vas în care le pun de măncare pisicilor.., l-am oprit la timp, l-am certat... nu a mai repetat gestul... dar le face, periodic, vizite pe la"adăpostul" lor, le "analizează" mirosurile...😀.. în rest, doarme (îl invidiez adesea...)!...din când în când ridică capul şi mă studiază: mănânc sau ce fac ?!   

👧 Noutăți ... nu prea am.... aștept un pachet de la surioara mea (trimis dinainte de Crăciun....) dar cred că pachetul are covid.... mai circulă puțin, mai stă la izolare, mai circulă puțin... deci - răbdare multă ! 

PS. Acum ninge !!!