miercuri, 31 octombrie 2018

sayõnara...

... am hotărât să iau o pauză !
... vă doresc, din toată inima, multă sănătate şi mult succes în viață !
... pupic !

luni, 29 octombrie 2018

întâmplarea...

Gib I. Mihăescu
                             ÎNTÂMPLAREA

    Docarul luneca acum ca o pată galbenă, fugară,  prin noaptea codrului. De cum îi înghițise pădurea, roatele încetaseră deodată să mai scrâşnească pe pietrișul drumului. Dăduseră de pământ viu. Copitele celor doi cai voinici izbeau în plin şi loviturile se succedau mai repede; iar zgomotul lor părea de astă  dată mai învăluit.
     Luna, pe a cărei tovărășie, în plimbarea aceasta nocturnă, mai ales doamna Glogovan pusese tot temeiul, întârzia la întâlnire. Deasupra, pe fâşia de cer dintre două linii de arbori, stelele ieşeau cu nemiluita din ascunzișurile negre. Bucuroase parcă de întârzierea lunii, se lăsau până deasupra pădurii, în ghirlande de lumini. Se înghemuiau, se ciocneau între ele stârnind flăcări vagi şi momentane; unele, mai îndrăznețe, se pierdeau şi cădeau lăsând în urmă dâre de artificii; altele, mai sfielnice, abia scoteau ochiul de insectă din viziunile tainice închizându-l înspăimântate, pentru a-l redeschide iarăşi, peste puțin, cu aceeaşi teamă tremurătoare. Şi necontenit spuzeau din veşnicie, forfotind tăcute şi strălucitoare.
     Ea privea extaziată magica splendoare urmărind cu multă luare-aminte jocul lighioanelor de foc care îi părea atât de asemănător cu al lighioanelor pământului. Și era fericită să descopere, odată cu minunea revărsării de aur, minunea ochilor ei care puteau descifra atâtea lucruri, de nepătruns pentru alții, în misterul hieroglifelor înstelate.  
                           🔰🔰🔰🔰🔰🔰
     Dar până să se întoarcă de pe drumul umblat de fantasmele trecutului, caii repezi trecuseră de mult lugubra priveliște. Docarul zbura înainte în lumea de neguri. Tropăitul copitelor era acum aşa de repede, de regulat, că parcă nici nu mai exista pentru urechile celor doi călători. Încolo nimic, decât tăcerea profundă a stelelor care se lăsaseră atât de jos, că puteai să vezi ramurile de vis ale copacului infinit, pe care se coborâseră în jerbi de chiciură. Nici cel mai mic zgomot, nici cel mai neînsemnat foșnet de frunză. Nici un sforăit de cal; se părea că zdravenele animale visau de asemeni, dormitau profund, mișcând picioarele în goană automată.
    Şi deodată, de undeva din pădure, țâşni o lumină searbădă, poleind toți copacii cu străveziul ei de vis, înfăşurând trunchiurile în scutere de hârtie argintată. Glogovan avu impresia copilărească că i se desface dinainte o imensă pădure cu pomi de Crăciun.
-Luna ! şopti doamna Glogovan fermecată.
    Lumina se mări şi acoperi totul în aur topit; stelele într-o clipă se urcară pe ramurile copacului infinit şi dispărură în muşuroaiele lor. Doar cele mai mari, mai greoaie, n-avură timp și rămaseră locului, pălite de lumina hipnotică.
    Caii se înveseliră. În plină goană, se uitară cu înțeles unul la altul, înclinând rând pe rând din cap şi izbucniră într-un nechezat zgomotos şi puternic de râs.
    Acum drumul drept se lămurea până hăt-departe, în lungul lui. Şi nimic, nimic neobişnuit nu se vedea într-acolo până puteai cuprinde cu ochii.
    Glogovan prinse să fluiere uşor printre dinți un refren favorit. Lumina umplea tot mai mult şleahul, ca şi când ar fi vărsat-o cineva cu găleata. Dar îndată inima lui se poticni în piept. Colo, drept, sun un copac izbit în plin de luna ce se ridicase deasupra pădurii, văzu o fantasmă nemişcată, ceva cu seamăn de om.
    Pădurea se lăsa aci puțin în clin şi caii o porniseră nebunește. Tropotul lor era neregulat acum, paşii li se amestecase. Din când în când păreau că-şi mai spun câte ceva la ureche, aprobând din cap sau ridicând repetat botul rânjitor în semn de negare............
                                    (Gib I. Mihăescu, "Întâmplarea")
                      (https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Gib_Mihăescu)
                        Nuvela o puteți citi în întregime şi aici:
http://www.viatasiopera.ro/opere/mihaescu-gib/nuvele/intamplarea.html
... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina (https://povestiripescurt.blogspot.com) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday" !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este:"Întâmplarea" de Gib I. Mihăescu !

sâmbătă, 27 octombrie 2018

generalul...









Dănuț Ungureanu
                                         GENERALUL

                   1. VIAȚĂ DE FAMILIE

     Băiețelul cel mic al Generalului privi cu ochi critic rămășițele carbonizate ale albaștrilor. Erau risipite alandala pe toată masa de joc şi constituiau într-adevăr un spectacol în stare să-ți producă o rară satisfacție. Întregul lor echipament de luptă fusese fie scos din uz în primele minute ale conflictului, fie capturat de către verzii pe care băiețelul cel mic al Generalului îi alinie în pripă ținându-le un mic discurs solemn, după care  îi strânse cu amândouă mâinile şi îi aşeză grăbit în cutia viu colorată pe al cărei capac stătea scris cu litere de-o şchioapă:"Războinici-- joc pentru copiii între patru şi zece ani." Apoi alergă entuziasmat spre bucătărie de unde năvălise irezistibil mirosul acela de plăcintă cu mere.
-Eduard, se auzi vocea severă, obişnuită să ordone, a tatălui tău, Generalul. Eduard, pe unde umbli ?
      Eduard se opri țopăind într-un picior, gata-gata să răstoarne şi să spargă frumosul tun de 75 mm din porțelan care se afla pe măsuță.
-Ți-ai terminat lecțiile ?
-Da, tati, le-am făcut pe toate. Da' acum îmi cumperi ? Mi-ai promis săptămâna trecută. Am fost şi cuminte. Îmi cumperi ?
-Of, Eduard, îl dojeni tătâne-său exasperat, ai să mă bagi în pământ ! De unde să scot eu acum atâția bani ? Ce să faci tu cu minirachetele cu rază medie de acțiune ? N-ai atâtea jocuri frumoase ? Şi "Hai să ne luptăm", şi "Războinicii", şi "Fum şi scrum", şi, şi...    
-Tatiii... Dar verzii ies mereu învingători . Nu ştiu cum se face că de fiecare dată albăstrii se luptă ca nişte cizme. Dacă aş avea două, tati, doar două ! Sau măcar una ! Hai, tatiii !
-Asta pentru că n-ai citit cu atenție instrucțiunile jocului. Ai folosit varianta Berger ? Dar manevrele lui Torn ? Vezi ? Bine, bine, nu mai bâzâi, o să mai vorbim despre asta poate săptămâna viitoare. Până atunci poți să te joci cu microfocoasele nucleare ale maică-ti. Ei tot nu-i mai trebuie acum, că am scăpat de gândaci. Ei, ia să-ți văd temele !
      Generalul luă caietele din mâna ascultătoare a băiețelului său cel mic şi începu să le parcurgă rapid cu un ochi expert.
-Ah, ah, Eduard, izbucni la un moment dat. Şi doar ți-am spus ! Acest mod de abordare a problemei este total eronat. Ce caută aici artileria ? Şi aici, uite ! Pentru ce ai folosit numai jumătate din stocul de bombe ? N-ați mai rezolvat acest gen de probleme la şcoală ?
-Ba da, ba da, bodogăni Eduard încruntăndu-şi posomorât mutrişoara. Dar eu nu sunt maior ca domnul profesor. Eu sunt încă mic şi...
-Ei, ce să mai lungim vorba, puse punct Generalul. Mergi şi rezolvă din nou problema şi să ştii că, dacă n-o faci, diseară nu vezi filmul de război de pe canalul patru ! Fii atent, ce naiba, urmărește eficiența nu spectaculosul ! Hai, du-te, că am treabă !    
      Și în timp ce Eduard o porni abătut spre celălalt capăt al încăperii, Generalul se aplecă din nou deasupra unui caiet cu coperțile groase pe care o mână nervoasă scrisese:"Teoria conflictuală aplicată statelor mici şi mijlocii". Timp de aproape o jumătate de oră mormăi şi făcu tăieturi cu creionul, ştergându-şi din când în când nasul. Nu ridică ochii decât atunci când în încăpere intră soția sa.
-Scumpule, spuse ea plină de feminitate, mergem diseară ? Nici nu ştiu cu ce-o să mă-mbrac...
-Unde, dragă ?
-Cum unde ? Suntem invitați, ai uitat ? Vin şi vecinii noştri, familia generalului de vizavi, şi prietena mea, sora generalului din capătul străzii şi...
-Oh, desigur, scuză-mă, cât pot fi de distrat ! Dar ia stai ! Vine şi nesuferitul acela de...      
-Din păcate, cred că da. E din ce în ce mai greu de suportat, de când i-au publicat "Războiul fulger în condițiile spațiului cosmic". Mare scofală ! Când o să-ți termini tu lucrarea...
-Lasă, lasă, făcu Generalul cu modestie. Dar unde-i Eduard ?
      Eduard lăsase baltă mormanul de caiete şi fugise afară împreună cu alți câțiva zeci de copii ca să privească cu ochii umezi de bucurie obişnuitul rond de la ora 15 al bombardierelor. Cât erau de mari şi de frumoase ! Apoi începură să se joace de-a războiul atomic. Eduard juca rolul personajului care lua decizia fatală. Generalul deschise gura să-l strige dar tocmai atunci portița din gardul de sârmă ghimpată scârțâi şi printre parapeții de saci cu nisip îşi făcu apariția băiatul său cel mare. Venea ținut strâns de umăr de către profesorul de bombe cu neutroni, un om foarte sever. Generalul văzu figura plouată a băiatului şi conchise cu resemnare că iar a făcut o boacănă.
-Domnule General... ?      
-Da, da, e fiul meu, ce-a mai făcut de data asta ?
     Băiatul cel mare al Generalului rămase stingher, apreciind cu coada ochiului înălțimea pantelor de beton din spatele casei şi calculând în gând cam de câte mişcări ar fi nevoie ca să le sară. În sfârşit, la capătul unui sfert de oră chinuitor, tatăl său îşi conduse oaspetele, îl vârâ pe Eduard în casă şi se întoarse, roşu de mânie, să dea ochii cu vlăstarul său cel mare.
-Care va să zică, iar mă faci de râs pe la şcoală. Şi de data asta ai făcut-o lată de tot. Până când o să-mi tot pun obrazul pentru tine ? A ?
     Trase aer în piept şi rosti sentința:
-Cred că-ți dai seama că ai terminat-o cu distracțiile săptămâna asta. Gata şi cu tancocrosul, gata şi cu filmele de război, gata și cu muzica belicoasă ! Te fac eu om !
-Dragul meu, interveni blând soția sa, nu te enerva, n-are rost să exagerăm. Doar şi tu ai fost copil odată !  
-Dar eu n-am scris niciodată cuvinte urâte pe ziduri ! răcni ca scos din minți Generalul și o porni furios spre cealaltă încăpere.
      În clipa când uşa pocni înfundat ca un obuz de mortier, mama îşi privi fiul cu reproş. Apoi oftă şi, mângâindu-l pe creştet, iertătoare ca orice mamă, îl duse în bucătărie şi îl aşeză în fața farfuriei în care plăcinta încă mai era caldă.
-Partea cea mai stupidă a chestiei, spuse el abia stăpânindu-şi lacrimile, e că habar n-am ce înseamnă dar l-am scris pentru că îmi plăcea cum sună. Spune şi tu, mamă, ce poate să însemne aia "Pace" ?
                   2.PEDEAPSA
     În ziua execuției sale, Generalul avu sentimentul copleșitor al neputinței. Avusese în mână armate. Sute de mii, milioane. Adesea, cu un zâmbet discret în colțul gurii, îi plăcea să spună că ucisese stele. Ceea ce în mare parte era adevărat.
     Zorii cețoşi ai unei zile, ce se anunța mohorâtă, pătrundeau încet printre gratiile subțiri ale celulei confortabile, dând întregii scene un aer puțin dramatic. Generalul se sculă încet de pe patul extensibil şi se privi în oglindă. I-ar fi plăcut să întâlnească acolo trăsăturile frământate ale victimei, întruchiparea viziunii sale preferate, un martir tragic şi demn totodată. Ceea ce văzu însă avu darul de a-l debusola puțin. Dormise bine în ultimele nopți, nu făcuse efort şi avea încă un apetit care cu ani în urmă l-ar fi adus în pragul obezității. Din oglindă îl privea acum calm un bărbat de vârstă mijlocie, cu părul uşor încărcați pe tâmple. De la înălțimea celor o sută şaptezeci şi şase de centimetri ai săi, Generalul îşi făcu o trecere în revistă destul de severă şi oftă mutându-şi privirea spre fereastră pe care se furişau acum ultimele umbre ale nopții. Lucru ciudat, se simți deodată liniştit, ușurat, de parcă o greutate imensă s-ar fi ridicat de pe piept. Cu gesturi metodice îşi făcu toaleta şi-şi aprinse un trabuc mititel. Nori groşi de fum albăstrui îl învăluiră.
    "Am văzut destule la viața mea", reflectă el parcă puțin înveselit.
     La ora şase fără zece minute veniră să-l ia. Păreau destul de derutați, apoi condamnatul îşi dădu seama că nu sunt decât nişte bieți oameni sculați cu noaptea-n cap pentru a îndeplini nişte formalități plicticoase. Şi culmea, se simți nițel înduioșat de soarta lor.
     La şase şi cinci totul ar fi putut fi gata pentru ca micul grup să părăsească încăperea dar gesturile lor nesigure îl întârziară mai mult decât ar fi fost nevoie. Scos din sărite, preluă comanda şi cu o mână sigură îşi jucă magistral rolul, ultimul său rol. Trecând pragul uşii metalice care nu scârțâia deloc cum ar fi fost de dorit, Generalul aruncă o ultimă privire încăperii în care îşi petrecuse ultimele douăsprezece zile. Din această cauză se poticni îmbrâncindu-i pe ceilalți, restabilindu-şi cu greu echilibrul. Dar nimeni nu zise nimic.
      Aerul rece de afară îl ameți pentru câteva clipe şi Generalul se simți cuprins de euforie. Privind în jur, văzu arborii tunşi regulamentar ai închisorii, frunzele, cerul, norii grei de pâclă pândindu-i fiecare gest. Văzu ferestrele zăbrelite, pereții scorojiți și o băltoacă mare într-o scobitură a asfaltului. Simți adierea răcoroasă care-i mângâia încheieturile şi un iz necunoscut, prozaic. Ar fi vrut să le arate, să le spună, să-i facă atenți, în fine, să-i determine să-i împărtăşească emoția dar, privindu-i, Generalul îl surprinse pe unul dintre ei înăbuşindu-şi un mic căscat. Nu zise nimic şi-şi continuă drumul cu bărbia în piept, cu paşi mici, încercând inconştient să imprime grupului o cadență.
      Avusese în mână armate. Ce ştiau ei...
      La şase şi douăzeci ajunseră în mica piață unde de două zile geniştii improvizaseră scena ultimei apariții a Generalului. Părea o construcție destul de solidă, în ciuda economiei exagerate de material. Generalul se simți mulțumit de competența băieților şi-şi promise să le păstreze un ultim gând. Apoi îşi revizui părerea. Apropiindu-se, îl văzu pe cel căruia fără îndoială avea să-i adreseze ultimul său gând. Şedea imobil în mijlocul platformei de lemn sintetic, cu picoanele depărtate, privindu-l. Tunica neagră de stofă aspră îi flutura uşor în boarea dimineții. De sub gluga încrețită spre vârf, ochii lui mați, opaci, îl fixau cu intensitate pe General şi acesta, fără să se piardă cu firea, îşi continuă investigația coborându-şi privirea pe paloșul greu de oțel care odihnea între mâinile caraghios de delicate, lipsite de protecția unor mănuşi. "De ce fără mănuşi ?", se trezi întrebând Generalul care ar fi vrut ca totul să fie în regulă la propria-i execuție, şi atunci micul grup se opri brusc făcându-l să se poticnească din nou. Începu să bată tărăgănat o tobă dar, nevăzând pe nimeni, Generalul îşi dădu seama că e doar o înregistrare.
   "Surogat !" scuipă el, scârbit, într-o parte, apoi se ruşină pentru gestul făcut. Cu toate acestea, nimeni nu-l băgă în seamă. Un individ scund, cu chipiu, porni să citească un text, neinteligibil, aşa cum se întâmplă mai întotdeauna. Generalul realiză că, pentru moment, a pierdut rolul principal şi se resemnă să-şi privească partenerul ultimului său joc. De sub glugă, ochii opaci continuau să-l fixeze. Apoi clipiră des.
      Ceilalți îl încadrau tăcuți, imobili, doar cel cu chipiu îşi continua impasibil interminabilul monolog. Păreau cu toții surzi ori cretini aşa cum priveau în gol, nepătrunşi. Generalul ridică din umeri plictisit. La urma urmei, execuția, spectacolul în sine adică, era oricum ratat.
-Mă aştepți de mult ? întrebă şi nu se miră prea tare înregistrând lipsa de reacție a celorlalți.
-Nu, zise Omul negru. El, însă, da, mai spuse, mângâind cu un gest molatec lama scânteietoare de oțel.
      Totul ar fi fost frumos, neasemuit de frumos, dar Generalul văzu firele galbene pornind din mâner, mascate de mâneca largă a tunicii şi realiză dezamăgit banalitatea celor ce aveau să urmeze.
      Îşi imaginase o lovitură seacă la rădăcina gâtului, o arteziană purpurie de sânge. Ochi împăienjenindu-se, buze livide murmurând un ultim cuvânt pe care posteritatea se va căzni să-l descifreze. Trupul zbătându-se uşor şi încremenit pe vecie.
   "Surogat !" îşi zise din nou. În loc de toate astea, avea să aibă parte de cea mai curată şi mai decentă dintre execuții. În momentul când lama îi va fi atins ceafa, dezintegratorul, aflat sub platformă, îl va transforma instantaneu într-o grămăjoară albă de cenuşă fină. Mai rămâneau tunica, scena de lemn, lama metalică scânteind. Simboluri. Doar simboluri. "Am ucis stele odinioară..." se gândi.
                        ***
-Ai iubit ? îl întrebă din vârful buzelor Omul negru.
      Generalul se cutremură de oroare. Toate conveniențele erau călcate în călcate în picioare.
-Eu, se înecă el în propria-i salivă... am fost...
      Apoi se liniști.
-Ei bine, da, am iubit. În felul meu, dacă poți pricepe asta. Am iubit de sute de mii de ori. De milioane de ori chiar. Mi-a fost drag fiecare străpuns, fiecare sfârtecat, fiecare putrezit într-o baltă mocirloasă. Dacă nu i-aş fi iubit, de ce mi-aş fi pierdut vremea cu ei ?
      Respiră zgomotos pe nas, cu un nechezat subțirel, victorios.
-Dar tu ?
-Eu, răspunse Omul negru surprinzător de repede, eu n-am iubit niciodată. Poate doar pe el, uneori, mai zise arătând spre bucata strălucitoare de oțel, în fond e pâinea mea. Şi mă întrebam deseori dacă aş putea iubi moartea ca pe o femeie. Da dar ea mă încornora cu fiecare ins care-şi culca grumazul pe butucul meu. Nu e decât o târfă. Iar pe ei cum aş fi putut să-i iubesc din moment ce-mi făceau asta ?
-Ce ? se miră Generalul.
-Se culcau cu ea. Sub ochii mei. Hm !
      Condamnatul ridică din umeri iritat. Avusese pe mână armate. În spate, ceilalți își terminaseră ritualul şi aşteptau acum imobili, calmi, cu un soi de respect care nu-i spunea nimic. Așteptau ce ?
    "Vite !" pufni Generalul şi bătu nerăbdător din picior.
-La urma urmei, ce-i cu toată mascarada asta ? Am iubit, ai iubit, am fost iubit, cui îi pasă ? Eu sunt victima şi tăișul îl ții tu. Regulamentar. Cine poate schimba ceva ? Am avut în mână...
-Am să-ți spun o chestie, îl întrerupse blând Omul negru.
      În clipa aceea se petrecură simultan două lucruri. Generalul văzu clar câteva frunze desprinzându-se de pe asfaltul murdar, ca luate de vânt, şi poposind cuminți pe ramurile părăsite cu câteva minute mai înainte. În acelaşi timp se simți pătruns de un soi de amețeală, de o învălmăşeală de gânduri şi senzații, cum nu i se mai întâmplase vreodată.
-Dă-i drumul !    
-Multă vreme ai crezut că cel mai greu lucru ce ți se poate întâmpla de-a lungul unei vieți este moartea. Știu, mai zise, simțind încercarea de protest a Generalului, nu te-ai temut niciodată de ea. Ai avut în mână armate, sute de mii, milioane de vieți pe care le-ai jucat. Uneori ai câștigat.  Alteori ai pierdut. Ai avut vreodată sentimentul copleşitor al neputinței ? Ai simțit vreodată gustul grețos al inutilului ?
      Generalul îl înfruntă cu ochii pe jumătate închiși. I-ar fi frânt bucuros gâtul dacă nu s-ar fi temut că asta contravine flagrant rolului său de martir.
-Am să fiu cineva și după ce am să mă culc cu ibovnica dumitale. Voi toți veți continua să alcătuiți un morman jalnic de anonîmi. Puturoşi şi jalnici. Viața mea adevărată începe acum. Nu poți ucide o legendă. Şi stelele pe care...
      Omul negru îl întrerupse din nou. Cu mâna stângă apucă vârful măştii de catifea şi se descoperi încet. Generalul îşi privi îndelung propriul chip, trăsăturile dure, bărbătești, aşa cum le văzuse de dimineață în oglindă. Uitase să mai respire şi începu să se sufoce.
-În virtutea dreptului suprem cu care am fost investit, te condamn acum şi aici să-ți ispășești pedeapsa prin ştergere.
      La ce ar mai putea să-ți folosească moartea unor stele ?
      Din clipa următoare, lucrurile se precipitară. Generalul se văzu încadrat din nou de micul său cortegiu în vreme ce umbrele reîncepură să se alungească. Soarele abia răsărit dintre norii ațoşi, se întoarse din drum şi în cele din urmă dispăru înghițit de zorii cețoşi, mohorâți. Generalul văzu păsările zburănd invers, apoi realiză că ei mărşăluiau de-a-ndoaselea, spre corpul închisorii, intr-o cadență perfectă. Mai apucă să vadă silueta neagră a purtătorului de paloş dispărând după un colț.
      O oră mai târziu îi deschiseră larg poarta închisorii şi, în vreme ce el privea nehotărât zecile de cărări dintre care trebuia să aleagă, puseră în funcțiune Maşina.
      Pe o rază de o sută de ani-lumină asupra abia înfiripatei sale legende, se așternu uitarea. Un amnezoemițător de mare putere, lucrând pe lungimea de undă a personalității Generalului, făcu să dispară instantaneu din toate cunoștințele aflate în interiorul cercului uitării imaginea sa, odinioară atât de vie. Efectul dozei administrate de infernala maşinărie căreia nu o dată Generalul însuşi îi apreciase eficiența, fu atât de categoric încăt până şi câinii pe care îi lovise cine ştie când în coaste, presupunând că l-ar fi ținut minte ca să i-o plătească mai târziu, îl uitară. Obiectele sau textele sau orice altceva ce ar fi putut constitui o dovadă cât de cât palpabilă a vertiginoasei sale existențe fură subit lipsite de suportul ideatic ce le dădea o rațiune de a fi. Şi încet, încet se pierdură şi ele în uitare. Generalul rămase singur.
                          ***
     Începuse din nou să plouă, cu stropi mărunți, lipicioși. Dinspre sud se furişau aburi prelungi, cu răsuflarea unor animale uriaşe.
     Omul se opri nehotărât la răscruce şi-şi şterse fruntea spuzită de picături. Privi cu un ochi ager punctul mișcător care însuflețea pustietatea câmpiei la capătul unuia dintre drumuri, aşteptă liniştit până acesta începu să crească, să-şi dezvăluie identitatea. Când ajunse lângă el, celălalt se dovedi a fi un bărbat scund, vânjos, căruia oboseala i se citea pe chip.
-Noroc ! zise Generalul cu un ton ce s-ar fi voit prietenos. Spune-mi, te rog, care-i cea mai apropiată aşezare omenească ?
     Celălalt se scărpină în creştet bălăbănindu-se încoace şi-ncolo, ca şi cum întrebarea ar fi necesitat o deosebită agerime a minții.
-Tortuma, zise. Da' nu-ş' ce dracu', cu ploaia asta e ceva cale pân-acolo. Eşti străin ?
-Nu mă recunoşti ? răspunse Generalul întrebării printr-un alt semn de întrebare.
     Omul se foi neliniştit, îngrijorat parcă.  
-Nuuu..., spuse, nu-mi amintesc să fi... Da' ia stai ! Nu eşti tu ăla care umblă din colonie în colonie şi ghicește viitorul în râurile chipului ? Te-am văzut odată...
     N-o numerise. Generalul se închise dintr-o dată în el însuşi ca și cum o lespede grea i-ar fi zăvorât ieşirea spre înafară.
-Câtă cale e de-aici până pe Pământ ? şopti.
-De-aici ? În glasul mărunțelului se putea citi neîncrederea. Vreo... două sute de ani-lumină. Da' numai dacă te bagă mahării în seamă. Altfel... Hai, spune, nu eşti tu ăla care...
      Se întoarse brusc, fără nici o legătură, şi o porni zorit spre sud, ca să prindă ultimele spasme ale zilei care murea. Generalul îi privi silueta ponosită scăzând treptat, devenind din nou un punct.
-Am avut pe mână armate ! strigă în urma lui ca un apucat. Şi am ucis stele...
       Nimeni nu-i răspunse.
       La ora şapte şi paisprezece minute intră pe porțile Tortumei. Merse drept înainte timp de vreo jumătate de oră fără ca cineva să-l întrebe ceva. La ora opt fără cinci intră în primul local întălnit şi se îmbătă încet, metodic, cum nu mai făcuse niciodată în viața lui. Patroana, o femeie grasă, cu un neg pe nas, îi turna în răstimpuri în pahar. Mai târziu, după vreo săptămână, o cunoscu mai bine şi se căsători cu ea.  
      Îşi amintea adesea păsările zburând invers şi stelele ucise printre care se găsise probabil şi a lui.
      Muri la optzeci şi trei de ani, într-o dimineață, la orele şase şi douăzeci de minute.
               (Dănuț Ungureanu, "Generalul")
                          
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi  almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului, în decursul timpului) !
... sper că a fost o lectură interesantă !

vineri, 26 octombrie 2018

jurnalul (271)

... Azi ... vineri, 26 octombrie, ora 21.00 !
... Au trecut ... 161 zile... şi trec,  trec, trec fără să țină seama la sentimente...
... Luna octombrie ... mai are puțin şi îşi ia "la revedere" de la noi... dacă nu ar fi fost episodul de "frig de la polul nord", ar fi fost o lună drăguță de toamnă !
... Azi ... este o sărbătoare mare ortodoxă, mâine este tot o sărbătoare mare ortodoxă ! Am fost cu mami la cimitir ! iar în rest, două zile de odihnă ! cam greu pentru că sunt mai mult obişnuită cu munca...
... Analizând ... activitățile ultimei perioade am ajuns la concluzia că, deşi vreau să gândesc bine toate etapele unei activități, tocmai când zic că este bine - atunci dau 'greş' !!!  şi plătesc cam scump greşeala !  oftez !!!  dacă ar durea prostia, cred că aş țipa într-una... asta e !
... Puiu ... cred că a devenit mai bătrâior: face prostii mai des... parcă uită câte ceva bine învățat înainte ! cum să-l pedepsim ?! ne pare rău de el - nici noi nu suntem prea grozave !!!
... Bucătăria ... este mai des locuită: mami pregătește cafea după cafea (noroc că le face slăbuțe...) şi apoi este îngrijorată:"Ce mâncăm noi azi ?" (deşi de-abia a terminat de mâncat...)! cum nu facem efort prea mare (ca vara...), cred că o să ajungem în primăvară ca 2 butoiaşe... mai trist va fi cu hainele când nu vom mai încăpea în ele... dar ne va trece repede supărarea pentru că mami va face o cafeluță !!!
... Munca mea ... s-a redus în această săptămână doar la cumpărături, la scos apă din canalul bucătăriei (la 2 zile...) ! nu prea greu şi monoton... aşa,  am schimbat un elastic la pantalonul de pijama (mă cam strângea...) şi i-am mutat+cusut un nasture la pantalonul mămicuței ! am uitat să scriu că duminica trecută am mai primit o tonă de lemne pe care le-am "plimbat" ďe la poarta grădinii mari până lângă atelier, afară... o parte din ele (cele mai subțiri😊😃😊) le-am spart luni cu toporul şi mami le-a transportat direct pe terasă - de unde le-am transportat mai repede în casă pentru a face focul... şi am făcut focul în fiecare seară !!!
... Noutatea săptămânii ... sunt dovlecei lungi-lungi-lungi (unul avea un metru!!!) pe care i-am descoperit privind într-o curte (ca să-i vedeți mai bine, trebuie să măriți imaginile):

luni, 22 octombrie 2018

invazia mahalalei...

Octavian Paler
                     INVAZIA MAHALALEI
          20 noiembrie 1992

    Fără să pretind că mahalaua este locul unde-mi place cel mai mult să trăiesc, mă gândesc cu o anumită tandrețe la anii în care am cunoscut pe viu lumea lui G. M. Zamfirescu. Deci, nu mahalaua administrativă o am în vedere când mă tem de invazia mahalalei în viața noastră politică şi în anexele ei, ci mahalaua moravurilor, mahalaua limbajului, mahalaua retoricii adică demagogia, mahalaua moralei adică lipsa de scrupule, mahalaua care locuiește uneori chiar în centru şi chiar în bine păzite sedii oficiale. Un mahalagiu într-un carutier periferic poate fi pitoresc. Un mahalagiu în politică te pune, însă, pe gânduri. Unde vom ajunge dacă idei esențiale, ca democrație şi stat de drept, vor fi împinse în mahala ? Ce se va întâmpla cu noi dacă sentimente definitorii, ca sentimentul național, vor fi împinse tot acolo, în mahala ? Ce "stat de drept" vom avea dacă infractorii ajung miniștri, iar foştii torț ionari devin senatori ? Ne vom mahalagiza cun toții sau vomai trăi sub o dictatură a mahalalei ?
      Desigur, azi putem să spunem, când ne e scârbă, că ne e scârbă. S-a schimbat şi caracterul alegerilor. Ele au devenit libere deşi gurile rele zic că funcționează încă principiul lui Stalin. "În alegeri, nu contează cine cu cine votează. Important este cine şi, mai ales, cum numără voturile." Dar, în unele privințe, în loc să scadă, răul s-a "liberalizat". Revoluția a fost împinsă într-un soi de mahala a democrației. Economia de piață ne-a fost oferită, până în prezent, doar ca paradis al învârtiților. Altău mahala. Refacerea satelor româneşti, pustiite de colectivizare, e deviată, treptat, într-o recooperativizare camuflată, adică într-o mahala de socialism "original". Cultura e tratată cu o indiferență activă care ajută mahalaua maculaturii şi a prostului gust să se lățeau că acoperind ca o maree murdară valorile. În loc să evoluăm de la rău la bine, de la imoralitate la morală, de la în justiție la dreptate, asistăm la o ruinate periculoasă a speranțelor. Sărăcim spectaculos, numai mahalaua "înfloreşte" nestingherită.
                  (Octavian Paler, "Invazia mahalalei")      
... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina (http://povestiripescurt.blogspot.com) unde veți găsi mai multe date (şi mai multe postări minunate) !
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday" !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac !
... deci dacă este luni, provocarea este: "Invazia mahalalei" de Octavian Paler !

sâmbătă, 20 octombrie 2018

păianjenii. ..








Gheorghe Păun
                                  PĂIANJENII


     Individul cu trenciuri şi fondat şi fața gălbejită se uita lung la vitrina magazinului de jucării. Trenulețe, păpuşi, pistoale. Nu avea aerul unui tată. Nici unchi nu părea a fi. Semăna mai degrabă cu un cioclu şi cam asta şi era. Tresări şi îşi strânse reverele în mâini, parcăsta pentru a-şi proteja gâtul de frig. Din blocul de vizavi ieşea un tânăr. Cobora în fugă treptele. Se împiedică probabil și se prăbuşi lovindu-se de caldarâm. Rămase nemișcat.  Individul, cu trenci ponosit şi mutra de cioclu, scoase din buzunar un fel de tabacherăștia și şopti către ea:"OK,  boss. Trimite maşina." Accidentatul nu mișca. Din gură i se scurgea un fir de sânge. Puținii trecători ai acelei ore se opriră câteva clipe, cei mai curajoși şi mai puțin grăbiți, încercară să-l ajute. Nu aveau cum, tânărul îşi pierduse cunoştința. Nu murise încă dar nu mai avea mult. Se auzi sirena unei maşini. Din ea coborâră doi infirmieri în  halate, îl ridicare pe rănit pe o targă, îl urcară în maşină şi-i puseră o mască de oxigen. Cioclu la îşi frecării palmele, intră în holul blocului din care ieşise victima şi apăru peste câteva secunde cu o valijoară metalică în mână. Era generatorul de înfășurate cu care destrămase țesuturile hepatice ale tânărului.
                                             £££
     "Institutul de teoria numerelor anunță cu adâncă durere încetarea din viață, în urma unui tragic accident, a eminentului cercetător Henry Clark Shulman, cel care cu un an în urmă a uimit lumea tematică prin rezolvarea uneicelebre probleme privind numerele prime, iar în ultimul timp anunțase rezultate importante în direcția soluționării problemei lui Fermat. Dispariția colegului şi prietenului nostru este o grea pierdere pentru Institutului şi pentru cercetarea matematică. Corpul neînsuflețit al celui care a fost Henry Clark Sherman va fi depus în rotonda Casei Centrale a Matematicienilor pentru ca aceia care l-au cunoscut şi admirat să-şi poată lua rămas bun de la cel ce ne părăsește atât de timpuriu."
                                            £££
-Ei, cum merge ?
-Ca de obicei. Nici o problemă deosebită.
-S-a integrat ?
-Perfect. Au început deja schimburile de informații.
-Când credeți ca va intra în lucru ?
-Peste câteva zile, după ce-şi reface toate conexiunile. Ştiți, a stat aproape douăzeci de minute în comă. Dar nu vă faceți griji ! Totul merge bine. Nu avem nici o emoție. De altfel, toată echipa e în sală, nu se poate întâmpla nimic necontrolat.
-Bine. Mulțumesc !
     Colonelul închise videocasetofonul și se lăsă cu ceafa bine parfumată pe spătarul de piele al fotoliului. Bătu încetișor cu unghia prelungă a degetului mic în marginea biroului. Era mulțumit, acțiunea reuşise. Putea să-l sune pe general, să-i raporteze. Întârzie mai mult de un minut anticipând laudele, invitația la masă, mâna călduță, catifelată a generalului, cu pielea moale, subțire, roză, străngându-i mână, vocea blândă, clară şi insinuant spunându-i și altădată:"Am apreciat totdeauna flerul şi buna dumitale organizare, intuiția şi norocul în acelaşi timp. Oriunde se produce un accident, ai un om pe aproape. Flerul şi norocul dumitale ne ajută foarte mult. Nu-mi pare rău că te-am propus pentru acest post. Îl meriți. Îți mulțumesc în numele Comenduirii."                                                 £££
      Secția "Cercetare" a bazei militare X-17 se afla la trei sute de metri sub pământ, sub pădurile de pin ale vestului Karakatoniei. Era formată dintr-o sală principală, câteva zeci de birouri şi laboratoare anexe. Sala adăpostea un calculator supradimensionat, mai puternic decât orice calculator civil, legat cu douăzeci şi patru de creiere de savanți din aproape tot atâtea domenii ale ştiinței utile ştiinței militare. Creierele erau aşezate pe două rânduri în mijlocul sălii, în douăzeci şi patru de alveole acoperite cu câte o cupolă de sticlă. Mii de fire și de tubuşoare multicolore hrăneau aceste creiere şi, în acelaşi timp, le bombardat permanent cu informații şi cu întrebări şi sorbea din ele fiecare gând, fiecare silogism, fiecare sclipire de raționament. Erau legate între ele, oricare cu oricare, şi cu calculatorul. Se verificau unul pe altul, se întrebau, îşi răspundeau, se incitau la a gândi pe câte o problemă dată, colaborau perfect, eficient, cu un randament imposibil de realizat 'altfel'. Consumau de zeci de ori mai puțin ca 'înainte' şi produceau însutit. Calculatorul le ținea în viață urmărindu-le cele mai mici fluctuații ale parametrilor, hrănindu-le după rețete de precizie infinitezimală şi în acelaşi timp servea de interfață între secție şi comenduirea bazei. Ideea - genială ! - fusese a generalului și la numai un an de la umplerea celor douăzeci şi patru de alveole fusese decorat cu "Steaua virtuții", cea mai înaltă decorație militară pe timp de pace. Randamentul secției depăşise cele mai optimiste așteptări.  Nu era problemă, de la mecanică la logică, de la tactică la proiectarea de sateliți, care să nu fie rezolvată în câteva săptămâni de cele douăzeci şi patru de creiere lucrând ca unul. Singurul inconvenient era necesitatea înlocuirii periodice a creierelor - se descompuneau epuizate după cinci-şase luni de muncă - dar de procurarea de înlocuitori se ocupa şeful secției, colonelul Morgan M. Morgan, şi lucrurile mergeau cum nu se poate mai bine. Niciodată vreo alveole nu rămăsese goală mai mult de două zile. Avea intuiție şi noroc colonelul, totdeauna ajungea la locul accidentării unui om de ştiință înaintea Salvării şi înaintea concurenților de la alte baze care îşi creaseră secții de cercetare similare.
                                              £££
     Henry Clark se ridică din pat transpirat, cu ochii holbați, cu gura aplecată într-o parte, scârbit şi înfricoşat. Ceasul suna strident, conștiincios şi impasibil. Visase ? Îşi roti ochii prin cameră. Dulapul, cărțile, perdeaua, ceașcă de cafea, țigările. Visase. Se lăsă pe spate oftând din toată ființa şi un zâmbet mare, liniştit dar strâmb îi înflori pe figură. Îşi trecu degetele prin păr şi îşi frecă pielea capului ciufulindu-se şi mai mult. Visase. Îşi aminti alinierea celor douăzeci şi patru de cupole de sticlă, acoperind tot atâtea alveole ce sprijineau materia pâlpâitoare a celor douăzeci și patru de creiere şi simți că-i vine să vomite. "Exact cum povestea ziaristul ăla prăpăstios. Fir-ar a dracului de treabă, m-au impresionat atâta basmele lui că am început să am coșmaruri... Sunt surmenat probabil..." Sări din pat şi intră în baie. Se rase, se spălă, se îmbrăcămintea, bău un ceai de mentă, îşi luă servieta şi plecă în grabă spre institut fugind parcă de camera în care dormise, fugind de vis.
     În pregul uşii blocului simți cutremurul. Nu, nu se cutremura pământul. Pereții, casele, copacii erau nemișcați. Se cutremură el. Pe dinăuntru. Îşi simțea țesuturile zdrențuindu-se, arterele plesnit de,  celulele făcându-se chisăliță. Avut timp să mai vadă un individ cu un trenci ponosit, gri, cu gulerul ridicat, privind în vitrina magazinului de jucării şi se prăbuşi pe scări. Individul cu trenciuri ponosit şi mutră de cioclu scoase din buzunar un fel de tabacheră şi şopti către ea:"OK, boss. Trimite maşina."
                  (Gheorghe Păun, "Păianjenii")

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția mea de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului)!
... sper că a fost o lectură interesantă !