Doru Pruteanu şi Dan Merişca
Omul cel tăcut, inelul și fata blondă
Citeam şi priveam din când în când vacile - câte mai rămăseseră - care păşteau pe câmp, omul acela tăcut venise, se aşezase lângă mine şi întorsese capul ca să se uite la soarele turtit al după-amiezei; nişte copii mici se jucau pe marginea drumului cu o cartuşieră goală, pe care o trăgeau după ei prin iarbă, îl vedeam cu coada ochiului, ce putea dori de la mine ? eram obişnuit ca atunci când se opreşte cineva lângă mine să-mi ceară ceva. Cu vreo două săptămâni în urmă venise un ofițer android - era lovit la mână şi i-am putut vedea, pentru o clipă, acolo, înăuntru, mai multe fire roşii şi albastre şi nişte mecanisme fine care se mişcau atunci când îndoia degetele - mă întrebase unde sunt oamenii, i-am spus că pe-acolo, prin sat, fiecare pe la casa lui şi m-a strigat maică-mea să aduc nişte apă de la fântână, plecasem lipăind prin praf cu picioarele goale lăsându-l pe ofițerul care-i căuta pe oameni cam nedumerit.
Cred că ofițerul acela îi convinsese pe cei din sat să-şi ia, care ce putea, și să fugim în pădure, trebuia să vină armata acolo; chiar înainte de a pleca, au venit două blindate cu şenile trăgând și niște tunuri grele după ele, au intrat în curte şi apoi în grădină dărâmând un gard, au urcat dealul şi au început aproape imediat să tragă înspre oraş. Soldații roboți - eu cel puțin nu am văzut nici un om printre ei - care veniseră în urmă s-au apucat să cotrobăie prin casele părăsite, fuseseră programați să prade tot ce găseau în cale şi continuau să o facă, chiar dacă nu mai aveau pentru cine, comandanții le muriseră; n-au avut prea mult noroc, a venit altă armată, în timp ce cealaltă fugea mâncând pământul în mod disciplinat, soldații nou veniți s-au apucat şi ei de cotrobăit, au strâns tot ce mai rămăsese, erau murdari, multora le lipseau piese componente, mai mult îți stârneau mila, erau însă conduşi de oameni.
Omul venit pe neaşteptate s-a ridicat și a plecat fără să scoată vreun cuvânt. Nu mult după aceea au apărut câțiva soldați roboți şi un ofițer. Îl ştiam. Acum vreo cinci zile fusese la noi și băuse cu tata şi cu alți câțiva ofițeri care erau tot oameni, au băut, s-au certat, tata voia să-i împace, unul din ei a plecat înfuriat prin spatele casei, iar ăsta de care vă spun, îl împușcase liniştit prin fereastra astupată de camuflaj cu un covor şi niște ziare; neavând altceva mai bun de făcut, cel care ieşise se oprise în dreptul ei, începuse să-l înjure şi să-l amenințe, zicea că o să se ducă la ăilalți, că, ori aici, ori dincolo, tot aia era, că cine mai înțelegea cine cu cine luptă, totul dispăruse, nu mai exista comandamentul, nu mai existau statele, nici măcar lumea, cineva care să-şi spună lumea, ofițerul asta negricios şi cam la fel de înalt ca taică-meu, scosese pistolul şi-l împuşcase direct în gură. Bunicu' care povestea întâmplarea vecinilor doritori să-l asculte, se mira:"cum de ochise aşa de bine ? să tragi cuiva trei gloanțe la rând prin aceeaşi gaură, când cel ochit cade sau se mişcă, oricum, fără măcar să-l vezi, ştiți, fereastra aia astupată din spatele casei." Ceilalți ofițeri îşi goliseră repede paharele și plecaseră lăsându-l pe mort sprijinit de perete, cu capul căzut într-o parte, năclăit de sânge, iar vântul îi răsfira la întâmplare părul. Pe urmă se certaseră şi între ei, cred că ceilalți plecaseră în altă parte, rămăsese doar ăsta şi mai mulți roboți, pe jumătate distruşi, cu care se plimba încolo şi-ncoace prin sat, tata spunea că în altă parte nici nu mai erau oameni sau, oricum, rămăseseră foarte puțini, oraşele nu mai erau, rachetele sau dacă nu, bombele le răseseră de pe fața pământului, şi că tot noi, ăştia, țăranii aveam să rămânem până la urmă, cu noi nu avea nimeni nimic, noi nu făceam război ca aceia din oraşe, care muriseră mai toți și aveau, până la urmă, să moară toți, în timp ce hoardele de roboți vor fi continuat încă să se bată fără rost între ei până n-ar mai fi rămas nici unul, ce, parcă oamenii ştiuseră de ce se bat ?...
Ofițerul și soldații s-au oprit şi ei lângă mine şi m-au întrebat dacă nu văzusem un om aşa şi-aşa, era chiar omul meu, cel care se oprise, se aşezase lângă mine şi privise soarele, am ridicat din umeri, nu văzusem nimic, prea eram ocupat cu lectura, ofițerul s-a uitat la cartea mea video încercând să-i silabisească titlul de cristale lichide. În buzunarul unuia din soldați a început să sune un ceas, atunci am observat că ofițerul avea două ceasuri cu celulă solară la mână şi unul de buzunar la piept, i se vedea atârnând lanțul aurit sau de aur, "soldații ăştia îşi bat joc de timp" gândeam privindu-i cum se depărtau, "poartă nu ştiu câte ceasuri cu ei dar nu le place să le scoată, să se uite la ele, scot doar pistoalele şi se împușcă între ei, câțiva vor mai fi rămas, cartuşele îi lovesc la fel de bine şi pe oameni şi pe roboți dacă ştii cum să tragi."
Pe deasupra treceau iarăşi teleghidate, avioanele alea fără nici un om în ele, pline cu bombe, nu erau de-ale soldaților cu ceasuri multe, le trimiseseră ăia care fugiseră lăsând tunurile în grădină şi o grămadă de proiectile, să avem noi cu ce ne juca, le întorsesem şi încercam să ochim linia orizontului, acolo unde răsărea soarele. N-am reuşit să tragem niciodată, poate n-ar mai fi răsărit soarele; până la urmă tot învățam noi cum să le folosim dacă nu i-ar fi trecut prin minte lui Vic să dea foc la benzina de pe jos, nu ştiu de ce au luat toate foc, au explodat toate proiectile de care noi nici nu le atinsesem, a curs țărâna peste jumătate din sat, în vârful dealului a rămas o groapă în care s-a făcut, după primele ploi din toamnă, un iaz mărişor, iar din Vic au mai găsit numai un deget, mai era pe el inelul gros de platină, cred ca era de platină, altfel de ce-ar fi fost aşa de greu, avea în locul pietrei un ecran TV cât unghia de mic, inelul mi-l arătase chiar el, cu câteva zile înainte, când eram în pădure: "de la bunica, numai de nu l-ar vedea, l-am luat din sipet unde-l ținea ascuns". Degetul cu inelul era curat-curat, iar mamele îşi strângeau copiii şi-i numărau, dacă roteai încet ecranul pe inel, puteai prinde douăzeci şi patru de canale, căutasem de mai multe ori şi eu şi Vic dar nu mai transmiteau nici unul, se vedeau şi se auzeau doar paraziți şi dungi, mama lui Victor mai avea vreo nouă copii, moartea lui Victor nu costa prea mult familia măcar aşa, sufletește, dacă la pungă urma să-i sece; de fapt, nici măcar nu mai era vorba de bani, ăştia nu-i mai trebuiau nimănui, acum toate se luau "la schimb". N-am văzut înmormântarea, mă bătuse maică-mea măr şi mă închisese în cămară, am auzit de acolo cum treceau prin fața porții babele plângând ce mai rămăsese din Vic, de ce nu fugise oare Vic atunci când văzuse că ard toate aşa de tare ? Am refăcut şi eu experiența lui, cu niște cartușe în loc de proiectile, putusem să fug. Cred că Vic descoperise sistemul de funcționare a tunurilor, ele, ca şi computerul şi instalațiile părăsite într-o subterană de beton din coasta dealului, fuseseră făcute bucăți şi oamenii le cărau acasă fără să ştie la ce le vor folosi, dar le cărau.
Omul meu tăcut şi soldații roboți cu ofițerul s-au întors, îi vedeam în depărtare cum vin, crezusem că aveau ceva de împărțit cu el, dar nu era adevărat, un soldat ducea în brațe o fată, omul meu cel tăcut plângea încet, fata era blondă, ofițerul o privea din când în când. S-au întors şi teleghidatele, eu m-am aruncat în şanț şi toți au fost omorâți, ei, pentru prima oară, eu, pentru a doua.
("Omul cel tăcut, inelul şi fata blondă", Doru Pruteanu şi Dan Merişca)
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului, în decursul timpului) !
... sper că a fost o lectură interesantă !
