PLUTONIA
Încet, foarte încet, Adam se trezea. Se formase în el un reflex la graniţa dintre voluntar şi involuntar, toate celulele lui cerebrale se împotriveau cu tenacitate trezirii şi, chiar şi după ce era pefect conştient, rămânea multă vreme cu pleoapele strânse, ca şi cum ar fi vrut să păcălească un supraveghetor atent al profunzimii somnului său.
Ca de obicei, se trezea mai obosit decât se culcase; adesea adormea foarte greu, îi era teamă să-şi piardă cunoştinţa, îi era teamă să nu mai fie şi îi era teamă şi de vise. Aşa se scurgeau nopţile lui, între spaima de a adormi şi spaima de a se trezi, întretăiate de spaima din vis. Uneori creierul şi ochii chinuiţi cedau pe neaşteptate şi atunci adormea pe unde se găsea, câte douăzeci de ore în şir.
Lumina cenuşiu-lăptoasă a zorilor umplea dormitorul, materializa mobilierul somptuos, imensele oglinzi veneţiene, sfeşnicele de aur, cele două blănuri de urs polar, pe care le descoperise în magazinul acela de pe strada trei (ea ţipase de bucurie când le văzuse), Rembrandt-ul (sau cam aşa ceva) puţin sfâşiat într-un colţ şi cu rama crăpată, atârnat deasupra patului princiar. Cu toată abundenţa de suprafeţe reflexante, lumina săracă nu izbutea să stârnească vreo scânteiere, totul lucea stins, potolit.
Se sculă cu grijă, ca să nu o trezească, şi se duse la fereastră. Ca şi ieri, ca şi alaltăieri, ningea constant, cu aceiaşi fulgi mari de culoarea penelor de porumbei, norii joşi, vineţii şi imobili, alcătuind un strat compact, dens şi apăsător, ca o placă de fontă. În depărtare se zărea oraşul.
Ascultă o vreme liniştea. Nu se auzea decât respiraţia ei, apoi i se auzi şi vocea răguşită şi nesigură:
-Vino lângă mine ! Mi-e frig.
Era frig într-adevăr. În şemineu nu mai erau decât cenuşa şi nişte tăciuni aproape stinşi.
-Mai bine fac focul, răspunse Adam.
Se duse în hol, luă toporul şi intră în sufragerie.
-Scrinul chinezesc să-l laşi, strigă ea din dormitor. Cu restul fă ce vrei, şi-aşa mi-e greaţă de ele.
Adam puse ochii pe un armoar de nuc frumos încrustat, pentru că nu era prea mare şi n-avea nici metal prea mult pe el. Smulse mai întâi uşile din balamale şi le crăpă cu lovituri dibace. Apoi sfărâmă şi restul.
''O să ajungă vreo două zile''. Intră în dormitor cu lemnele în braţe.
Şemineul era bine construit, ca de altfel întreaga casă, aşa că încăperea se încălzi repede.
-Chibriturile sunt pe terminate, mormăi în timp ce se îmbrăca. Trebuie să mă duc să mai aduc.
Se sculă şi ea, îşi puse capotul albastru de mătase şi coborâră la bucătărie. Adam mai aduse nişte aşchii, făcu focul în chiuveta de marmură, care fusese odată albă, şi atârnă oala cu apă de pironul gros bătut în perete.
-Nu prea mai sunt nici conserve, spuse femeia trântind uşa frigiderului. Vezi, poate de data
asta găseşti ceva mai acătării, că de fasole cu carne m-am săturat.
-Bine, bine. De la o vreme-ncoace nu-ţi mai convine nimic.
Până deunăzi îi conveneau chiar prea multe. Îl pusese să care de prin toate vilele mai bine păstrate zeci de lucruri - mobile, haine, covoare, aurărie, tablouri, televizoare, videofoane, un frigider enorm - cuprinsă parcă de un delir al acumulării.
În serile când el se întorcea din oraş, îl aştepta în toalete fastuoase.
Erau totuşi seri frumoase şi liniştite. Stăteau amândoi la masa lungă, cu sfeşnicele aprinse, mâncau conserve şi beau vin scump. Atunci descoperise că o iubeşte. Nu bănuise că s-ar putea întâmpla şi una ca asta în ziua în care o găsise rătăcind pe strada 15 în zdrenţe, plină de arsuri şi de răni, mergând năucită ca un automat. Mai târziu, lumânările se terminaseră şi el n-a mai căutat altele, pentru că tot cam atunci se sfârşise şi dragostea lor.
O apucaseă isteriile. Liniştea desăvârşită o înnebunea. Când rămânea singură, începea să strige şi să spargă lucrurile. Din milă, Adam căutase cu îndârjire şi găsise până la urmă, în ruinele unor clădiri impozante, un aparat încă în stare de funcţionare care putea emite un flux neîntrerupt de bip-uri. Când o apucau năbădăile, Adam dădea drumul la aparat şi ieşea din cameră spunându-i: ''Ascultă ştirile, draga mea, şi ai să te linişteşti.'' Într-adevăr, ţârâitul monoton al contorului Geiger avea un ciudat efect liniştitor asupra ei; asta până când s-a consumat bateria..
Apa din oală dădu în clocot. Adam luă un castron de aur masiv şi vru să-l umple cu apă fierbinte.
-Apa e pentru ceai, nu pentru bărbierit, zbieră ea deodată şi începu să plângă cu sughiţuri.
Adam îşi văzu de treabă, scenele acestea făceau parte din peisaj.
După un timp ea se potoli şi-i spuse cu un ton aproape normal să mai aducă apă, voia să spele nişte lucruri după-amiază.
Era răcoare afară.
Dincolo de râu, lângă drumul spre oraş, se zăreau o mulţime de automobile de toate tipurile, unele într-o stare de plâns, altele arătând destul de bine. De când se plictisise să golească rezervoarele tuturor maşinilor pe care le găsea intacte, Adam venea întotdeauna din oraş cu una la remorcă pentru drumul următor. Nu reuşise să găsească un depozit de benzină neatins.
Umplu găleţile şi se întoarse. Ea se potolise de-a binelea, acum trebăluia liniştită. Mâncară fasole cu carne şi băură ceai. Apoi el se ridică şi îşi luă rucsacul aruncat într-un colţ.
-Mă duc în oraş, să văd ce găsesc.
-Vezi, poate dai şi de nişte ţigări. Şi nişte reviste... îi mai strigă ea din uşă.
x
x x
Se întoarse seara, târziu, cât pe-aci să fie prins de furtună. În afară de tăcere, cel mai mare pericol era furtuna. În atmosfera intens ionizată, fulgerele umpleau parcă tot cerul, iar trăsnetele se ţineau lanţ. Un om, alergând pe câmpie, n-ar fi apucat să parcurgă 20 de metri înainte de a fi carbonizat.
Avusese o zi bună. Adusese compot de ananas, sardele şi carne de porc conservată. Chibrituri, ţigări şi reviste luase de la tutungeria de pe bulevard, pe jumătatre cufundată în sol, de unde se aproviziona de obicei.
După masă stătură până seara târziu întinşi în pat, fumând tăcuţi.
-Adam, spuse ea într-un târziu, iartă-mă, poate sunt nebună, poate e o prostie ceea ce spun, dar... n-ar fi bine să... avem un copil ?
El tăcu o vreme, trăgând din ţigară.
-Nu, spuse. E cu adevărat cea mai mare tâmpenie pe care ai spus-o până acum.
Şocată de asprimea tonului, se ghemui ca de frig.
-Dar, Adam, suntem atât de singuri...
-Şi ce dracu vrei ? explodă el, n-ajunge că suntem doi în rahatul ăsta, nu, doamna se simte singură, în trei i se pare mai interesant. Da' pe el l-ai întrebat dacă vrea să se nască într-o lume ca asta, din nişte părinţi ca mine şi ca tine ?
Aruncă ţigara şi scuipă scârbit pe blana albă de lângă pat.
-Uneori mă întreb ce l-o fi apucat pe bunul Dumnezeu de ne-a ales tocmai pe noi; nu suntem nici cei mai buni dintre oameni, ca să primim viaţa ca o favoare divină, nici cei mai răi, ca să fim pedepsiţi să mişunăm în gunoiul ăsta. Am fost şi suntem nişte nimicuri. Un ratat şi o isterică...
Ea aşteptă cu răbdare să treacă valul de furie.
-Totuşi, Adam, gândeşte-te, poate şi el va moşteni imunitatea noastră, poate noi doi suntem destinaţi să fim întemeietorii unei specii noi, care să ia totul de la capăt...
-I-auzi ! Ar mai lipsi să te cheme Eva, ca totul să fie perfect, da ? Dar un monstru mititel care să crească mare, nu te-ai gândit c-ai putea să feţi, deşteapto ? Ai habar în ce baie de radiaţie ţi se lăfăie ovarele ? De altfel vorbim ca să n-adormim, la ora asta suntem amândoi mai sterpi decât nişte pari din gard.
Ea începu să plângă molcom, cu capul în pernă.
-Măcar spune-mi că ai vrea să ai un copil cu mine, scânci printre suspine
Adam îşi aprinse o nouă ţigară, suflând cu voluptate fumul spre tavan. Scândurile din cămin ardeau pocnind molcom.
Deodataă ea se ridică în capul oaselor cu o expresie de zile mari întipărită pe faţă.
-Adam, în lumea asta eu nu mai pot... nu mai vreau să trăiesc, zise transfigurată.
-Draga mea, ai la dispoziţie o mulţime de moduri elegante de a trage cortina. N-o să fiu eu cel care să te împiedice. În ce mă priveşte, nu mă înnebunesc cine ştie ce nici după cealaltă lume, aşa că schimbările nu m-au afectat prea mult, ba, dimpotrivă, aici cel puţin e cu-adevărat linişte.
Vocea lui rece şi lemnoasă o îngheţă.
-Adam, noi nu îmbătrânim, oare... suntem nemuritori ?
-Aşa s-ar părea, cel puţin cât avem ce mânca. Moşul cu barba lungă şi albă s-o fi gândit să ne facă şi pustiul ăsta de bine. Nu-i nimic... stăm şi aşteptăm, timp avem, slavă Domnului.
-Ce mai aşteptăm, Adam ?
-Nu se ştie niciodată, poate vin nişte extratereştri şi ne capturează pentru vreo grădină zoologică. Suntem la urma urmei nişte exemplare rarissime. Ce rarissime, unice !
Tăcură îndelung.
-Crezi că suntem într-adevăr singurii ? Auzi !... spuse ea brusc, ce-ar fi să plecăm, să căutăm pe tot continentul, poate mai sunt şi alţii ?
-Ar trebui să te duc cu mine în oraş într-o zi, ca să-ţi piară cheful de voiajuri. Şi ştii că n-avem benzină...
Tăcu.
-Poate, dacă într-o zi descopăr vreun depozit intact... Dar n-are nici un sens, fetiţo, încearcă să pricepi că suntem singuri, singurei... Toată lumea e a noastră, mai spuse el, întorcându-şi brusc faţa către fereastră.
Într-un târziu adormiră. În noaptea aceea, Adam visă marea.
(CRISTIAN TUDOR POPESCU, ''PLUTONIA'')
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... sper că a fost o lectură plăcută !
sursa desenului - rândunica:
