sâmbătă, 18 martie 2017

solul albastru...

Randunici 4

               SOLUL ALBASTRU

                                        (povestire neştiinţifico fantastică)
                                                      - de ROBERT YOUNG -
                               (https://en.wikipedia.org/wiki/Robert_F._Young )


          ''Planetoplanul se ivi din vâltoarea Universului şi, greoi, se aşeză pe nisipurile albastre ale Pământului.
         Căpitanul Freempf deschise trapa de coborâre. Ieşi în lumina scânteietoare a dimineţii pământeşti şi, cu sete, îşi umplu plămânii cu aerul îmbătător, de puritatea cristalului. În depărtare, ca nişte cioburi colorate de sticlă, inundate de razele puternice ale soarelui se vedeau numele oraşului mort.
         Privirea comandorului se însenină: ''Pământul - gândi el - Iată-te, deci, cum eşti, Pământ...'' 
         Ceilalţi trei participanţi la istoricul zbor ieşiră unul după altul din navă şi se aliniară în faţa căpitanului Freempf. Câtva timp ei priviră în jurul lor curioşi.
-Albastru - oftă, în sfârşit, Berp.
-Într-adevăr, albastru - se miră Fardel.
-Ia te uită, albastru - pufni Pampf.
-Păi, sigur că da, albastru - zise moale comandorul. Doar au atestat şi astronomii noştri că albastrul pătrunzător al Pământului nu se poate explica numai prin existenţa atmosferei. Trebuie să existe un anume component albastru chiar pe învelişul solid al planetei. Acum, ştim, e chiar solul.
              Se lăsă într-un genunchi şi ciupi cu veneraţie pulberea de jos, iar aceasta i se fărâmă între degete ca o ceaţă albastră. Comandorul se ridică, îşi scoase cascheta şi încremeni aşa, inundat de lumina soarelui, cu părul răvăşit în vânt, cu privirea aţintită în zare, - un simplu marţian care a avut cinstea de a purta prin volburile neştiute ale Universului triumful ştiinţei marţiene.
               O uşoară tristeţe îi umplu inima comandorului şi gândurile i se întoarserăla planeta natală. Îşi amintea de verile plăcute, mângâietoare de pe Marte, cu serile lor leneşe, cu conversaţiile liniştite, lipsite de grabă, la un pahar de limonadă aurie, în cerdacul bunicii.
                Comandorul simţi în ceafă un oftat uşor al cuiva. Se întoarse brusc:
-Despre ce e vorba, Berp ?
                Berp îşi drese vocea:
-Vă cer iertare, sir - zise el răguşit. Noi vrem să spunem că o asemenea descoperire s-ar cuveni să... vreau să spun, sir, zborul a fost foarte lung, iar lui Pampf şi  Fardel, ba chiar şi mie, sir, mi s-a uscat zdravăn gâtul... ăăă... de fapt ne-au cam lăsat şi nervii, sir, şi ne-am gândit să...
                Se întrerupse brusc sub privirea rece a comandorului.
-Bine. Puteţi deschide o ladă cu poşirca aia păcătoasă a voastră, dar numai o ladă, e clar ? Şi încă ceva. Dacă găsesc o singură sticlă aruncată anapoda să murdărească peisajul acesta încântător, o să încremeniţi la carceră toţi trei.
-Dar unde să le punem, sir ? Dacă le lăsăm pe navăva creşte consumul de combustibil la start şi aşa n-avem prea mult.
                 Comandorul căzu o clipă pe gânduri.
-Îngropaţi-le în pământ - spuse.
            ...Îşi amintea cu precizie chipul soţiei. Iat-o, stă înaintea lui, ascultă şi... mănâncă. Dar nu ştia ce anume mănâncă. E drept, după cum îşi amintea, ea mânca totdeauna.
                 Comandorul încercă să-şi abată gândul la ceva mai plăcut şi începu să reflecteze asupra posibilităţilor de reîntoarcere pe Marte. Dar îi apăru înaintea ochilor nu marea triumfătoare a oamenilor de la rachetodrom, ci chipul sever al inspectorului de la Ajutorul Cosmic care, fără milă, îi reţinea din premiilepe care le lua, impozitul pe capitaţie, impozitul pe aer, impozitul pe lemn, impozitul pe iarbă şi impozitele pentru primul război mondial, pentru al doilea război mondial, pentru al treilea război mondial şi pentru al patrulea război mondial. ''Care este logica să plătesc eu impozitele pentru nişte războaie în care au luptat tatăl său, bunicul, străbunicul şi rasstrăbunicul ?'' gândi el cu tristeţe. Se mai gândea să mănânce şi să bea ceva. Îi privi cu invidie pe Berp, Pampf şi Fardel. Pe ăştia-i doare-n cot de impozite. Îi doare-n cot de toate. Sar şi ţopăie în jurul grămezii de sticle goale, ca nişte sălbatici şi deja au şi croit un cântecel deşucheat despre nisipurile albastre ale Pământului. Căpitanul Freempf ascultând cuvintele i se înroşiră urechile, iar apoi şi chipul îi deveni purpuriu.
-Ei, ajunge, copii ! - strigă el. Terminaţi-vă sticlele, ardeţi lada şi marş pe navă. Mâine ne aşteaptă o zi grea.
                    Berp, Pampf şi Fardel săpară ascultători patru rânduri de gropi şi acoperiră cu nisip albastru micii soldăţei de sticlă. Apoi arseră lada şi, urându-i comandorului oapte bună, dispărură în navă. 
                    Comandorul stătu culcat multă vreme în întunericul cabinei sale, gândindu-se la soarta pământenilor - la minunata civilizaţie creată de ei, care s-a născut şi a murit, fără a lăsa nimic în urmă-i în afara amintirii evocate de acea grămăjoară de ruine. În sfârşit, adormi.
                     În dimineaţa următoare căpitanul Freempf se apropie de treapta de ieşire, o deschise şi... înlemni. Drept în faţa navei el văzu douăzeci de arbori de bere. Întâmplarea îi puse instantaneu în mişcare creierul. Căpitanul Freempf nu mai văzuse până atunci arbori de bere. La drept vorbind, nici măcar nu auzise vreodată de existenţa lor. Dar ce alt nume potrivit aţi putea da unei plante mari cu aspectul deplin al unui arbore încărcat de sticle cu luchid chihlimbariu care atârnă din crengi ca nişte fructe gata pentru cules ? În tânăra livadă abia apărută era o veselie în toată legea.  În afară de asta, judecând după rândurile de grămăjoare proaspete de pământ de la marginea livezii, noile seminţe fuseseră deja semănate. Toate astea nu le putea înţelege. De neînchipuit era faptul că tocmai pe Pământ putea exista un asemenea sol, din care într-o singură noapte au putut să răsară din nişte sticle goale, arbori de bere. O bănuială sumbră despre soarta pământenilor îi încolţi în minte.
                  Pampf se apropie de comandor cu paşi uşori ţinând cu veneraţie în fiecare mână cţte o sticlă.
-Gustaţi, Cap' - îi spuse el cu limba împleticită. Să crăp eu dacă aţi băut în viaţa dumneavoastră ceva mai minunat.
                  Comandorul, cu o privire zdrobitoare, îl puse la locul său.
-Eu sunt ofiţer, Pampf - îi strecură el printre dinţi. Ofiţerii nu beau bere.
-A-a-am uitat, sir, sunt vinovat.
-Vinovat ?! Nu ăsta e cuvântul, Pampf ! Cine ţi-a dat dumitale dreptul -şi prietenilor dumitale - să mâncaţi... a-a-asta... să beţi fructe pământeşti nesterilizate ? Ascultă, Pampf, dumneata, în calitate de chimist al expediţiei, erai obligat în primul rând să iei probe de sol. Mi se pare că eşti peste măsură lipsit de cea mai elementară curiozitate ştiinţifică.
-Asta nu mai are nici un sens, sir. Un sol în care seara plantezi o sticlă goală de bere şi dimineaţa găseşti un astfel de arbore, nu poate fi decât produsul unei ştiinţe care ne-a depăşit cu un milion de ani. Deduc, Cap', că lumina solară reflectată de suprafaţa Lunii, ajungând pe Pământ dă solului puterea de a face ca tot ceea ce semeni în el să răsară.
                 Comandorul tresări:
-Ai spus, tot ?     
-Sigur, sir. Noi am semănat sticle goale de bere şi am obţinut arbori de bere. Păi, nu-i aşa?
-Hm - făcu gânditor comandorul. Se-ntoarse brusc şi intră în navă. Toată ziua şi-o petrecu în cabină copleşit de gânduri. Când soarele apuse, comandorul ieşi din navă şi, la adăpostulnopţii, îşi îngropă toţi banii care erau păstraţi în compartimentul din spate. Iniţial, îi păru rău că nu adusese mai mulţi dar apoi se gândi că, principial asta nu are absolut nici o importanţă, întrucât, odată cu primele roade ale arborilor, va dispune de un uriaş fond semincer.
                    Dar în dimineaţa următoare, când căpitanul Freempf ieşi grăbit din navă îndreptându-se către mica sa grădină experimentală nu găsi acolo nimic în afara straturilor albastre făcute de el în ajun. Mai întâi îl cuprinse o adâncă deznădejde, apoi gândi: ''Probabil cu banii, asta e mai complicat. E posibil să nu fie mai uşoară cultivarea unor plante, producătoare de bani, decât să-i câştigi.'' Comandorul privi cu invidie livada de arbori de bere răsărită viguros peste noapte cu crengile îmbietor încărcate de miraculoasele roade.
                      Ieşi în luminişul însorit şi se opri cu respiraţia încărcată. Drept  în faţa lui, trei minotauri păroşi beţi criţă, făceau tot felul de figuri caraghioase cu picioarele încovrigate, răcnind din fundul bojogilor un cântec dezmăţat despre nisipurile albastre ale Pământului, cântec în care-şi făcuse apariţia deja şi cel de al doilea cuplet. Văzându-l pe comandor, ei îşi întererupseră dansul neobrăzat, îl priviră timp de vreun minut, cu privirea înceţoşată, apoi îşi văzură iar de ale lor.
                        Acum căpitanul Freempf nu se mai îndoia în privinţa soartei care îi urmărise pe pământeni, nimicindu-i. Dar ce s-a întâmplat, se întreba el cu arborii pe care aceştia i-au cultivat. El era un om cu o minte analitică foarte sitematizată şi răspunsul nu se lasă mult timp aşteptat: locuitorii Pământului, bând conţinutul lichid al fructelor, polenizau în acelaşi timp coaja lor de sticlă şi, plantându-le înapoi în solul albastru, obţineau arbori noi. Cât timp n-a fost rupt echilibrul ecologic, totul s-a desfăşurat absolut normal, potrivit acestei fericite simbioze. Dar pământenii, se vede, au pierdut simţul măsurii şi fatala suprasaturaţie i-a dus la moarte, iar arborii, nefiind în stare de autopolenizare, treptat, treptat au dispărut.
             Da, da, tragică soartă. Dar oare moartea treptată sub povara impozitelor este o existenţăcu mult mai firească ?
             Toată ziua comandorul îşi frământă mintea chinuindu-se să afle care ar fi posibilitatea de polenizare a biletelor de bancă şi, în sfârşit, pierzându-şi orice brumă de speranţă, dădu din mână şi, alergând în cabină, trase cu hotărâre de uşiţa furniruită a barului.
              În acel moment năvăli în cabină şi trio-ul acela nenorocit.  Fardel făcu un pas moale înainte.
-S-s-sir, începu el, abia mişcându-şi limba în gură -- t-t-trebuie să v-v-vă aducem la c-c-cunoştinţă, că... n-n-noi... nu mai avem de gând... s-s-să ne întoarcem p-p-pe Marte. 
               Comandorul se întoarse cu asprime:
- Căraţi-vă în livada voastră mizerabilă şi lăsaţi-mă în pace ! - răcni el. 
               Când echipajul, ţinându-se de pereţi, părăsi cabina, căpitanul Freempf scoase din bar o sticlă şi, din câteva înghiţituri, o dădu gata. Apoi, clătinându-se, coborâ de pe navă, semănă sticla goală şi se aşeză să aştepte roadele. 
              Soarele dimineţii îl găsi pe comandor stând în acelaşi loc, cu un zâmbet blând pe buze. Entuziasmat, veghea creşterea primului său puiet plăpând de arbore de gin, care se înălţa vioi din nisipurile albastre ale Pământului.
                   (ROBERT YOUNG,''SOLUL ALBASTRU'')
              (traducere de Anatol Ghermanschi)  
Randunici 4










... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... sper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica:
http://www.qbebe.ro/utile/desene_de_colorat/pasari

vineri, 17 martie 2017

jurnalul (191)

Astăzi ... vineri,17 martie, ora 17.50
Am trecut ... deja de jumătatea lunii martie şi nu am scăpat încă de frig ! doar din când în când am avut câteva ore cu soareeeeeeeeee...
Gânduri-gânduri ... perechi de gânduri (când pline de optimism, când mai puţin...) ! ce pot să fac într-o săptămână cam amestecată (drumuri pe la oraş, ploi, frig...) ?!  
Am descoperit ... că există un site ( www.zelist.ro ) ce preia situaţia blogurilor ! uimită, am citit despre ''prietena-japoneză'' (http://www.zelist.ro/bloguri/prietena-japoneza.blogspot.com/posturi.html ) şi că este într-un clasament, undeva, la poziţia 8476 (http://www.zelist.ro/bloguri ) - când în ''urcare'', când în ''coborâre'' prin imensitatea de bloguri !
Revistele ... ''frunzărite'' de mine, în ultima perioadă, sunt din domeniul SF (de fapt realizez o mică ''curăţenie'' în căutarea acelor ce mi-ar fi utile doar prin bucătărie, la aprinderea focului... uf ! ce să fac ? 
Am intrat ... în primăvară - asta se simte ! dar aş vrea, din toată inima, să ajungem în perioada aceea mai veselă, mai înflorită !
Hainele mele ... sunt din ce în ce mai înjumătăţite - dar tot nu mă pot lăuda că mi-e cald şi bine şi cu hăinuţe puţine !!! încă !!!
Munca ... a fost din domeniul călătoriei la oraş (responsabilitate mare, griji, efort fizic şi psihic, ca totul să fie bine pentru familie)... pentru că facem focul doar dimineaţa (şi se menţine căldura în casă până a doua zi), am mai rărit şi cu spartul buturugilor... doar ieri, am avut o ''rundă'' de luptă - ajutată de prietenul meu mare şi greu, toporul - cu câteva buturugi ! azi, ce e drept, am fost prin grădina mare, însoţită de: toporişcă, araci, băţ ajutător, fire pentru legat... şi am pus aracul - cât am reuşit eu de adânc, în pământ - (cu ajutorul toporiştei şi băţului ajutător) şi am legat de el, viţa-de-vie... şi aşa pe la fiecare viţă-de-vie !  în fiecare seară, golesc apa din canalizarea bucătăriei (ca de obicei!)... 
Săptămâna ... nu s-a mai putut lăuda cu zone noi săpate, de mine, prin grădini pentru că a plouat des...
Bodyguarzii ... sunt fericiţi când se văd unul pe altul - când apare un picuţ soarele, Leu iese din casă ca un mare şef şi, în drumul său pe la el prin vechea căsuţă, prin grădini - adevărat control -, este însoţit, în mod respectuos, de Puiu... apoi, Leuţu doarme liniştit în pătuţul lui din atelier până pe seară când, trece frumos la uşa terasei pentru somnul de noapte, în casă !
Casa ... este încă aglomerată de noi toţi - pentru că nu prea avem ce face pe afară, încă ! 
Aici: am ales un filmuleţ ce m-a binedispus !

joi, 16 martie 2017

după o sută de ani şi...

... continui cu poeziile celui ce a fost Rabindranath Tagore:                 
         http://www.thefamouspeople.com/profiles/rabindranath-tagore-42.php
         http://www.poetseers.org/nobel-prize-for-literature/tagore/
''Un lung tren ne pare viaţa.
  Ne trezim în el mergând,
  Fără să ne dăm noi seama,
  Unde ne-am suit şi când.
  Fericirile sunt halte,
  Unde stăm câte-un minut,
  Până bine ne dăm seama,
  Sună, pleacă, a trecut.
  Iar durerile sunt staţii !
  Lungi, de nu se mai sfârşesc
  Şi în ciuda noastră parcă,
  Tot mai multe se ivesc.
  Arzători de nerăbdare,
  Înainte tot privim,
  Să ajungem mai degrabă
  La vreo ţintă ce-o dorim.
  Ne trec zilele, trec anii,
  Clipe scumpe şi dureri,
  Noi trăim hrăniţi de visuri
  Şi-nsetaţi după plăceri !
  Mulţi copii voioşi se urcă.
  Câţi în drum n-am întâlnit,
  Iar câte-un bătrân coboară,
  Trist şi frânt, sau istovit.
  Vine-odată însă vremea,
  Să ne coborâm şi noi.
  Ce n-am da atunci o clipă,
  Să ne-ntoarcem înapoi ?
  Dar pe când, privind în urmă,
  Plângem timpul ce-a trecut,
  Sună goarna VEŞNICIEI:
  Am trăit şi n-am ştiut.''

        (''BALADA VIEŢII TRECĂTOARE'')
''Acelaşi fluviu de viaţă care aleargă prin arterele mele
  ziua şi noaptea
  curge prin lume şi dansează în pulsaţii ritmate.
              Este aceeaşi viaţă care-şi învolbură prin pulberea
              pământului bucuria în nenumărate fire de iarbă
              şi izbucneşte în pătimaşe valuri de frunze şi flori. 
  Este acceaşi viaţă care pune în mişcare fluxul şi refluxul
  în oceanul-leagăn al naşterii şi-al morţii.
              Îmi simt trupul slăvit de atingerea acestei vieţi universale.
              Şi mă mândresc, pentru că în clipa aceasta în sângele meu
              dansează marele puls al trecutelor evuri.''      
          (''ACELAŞI FLUVIU DE VIAŢĂ'')
http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/t/rabindranath-tagore-6zupcsp/

''singur mergeam pe drumul meu
  la locul nostru de-ntâlnire.
  dar cine-i acesta care mă urmăreşte
  pas cu pas în muţenia beznelor ?
  mă trag din drum alături 
  să mă feresc de umbra lui
  dar el nu-mi scapă urma paşilor, 
  stârneşte, mândru, pulberea în mers
  şi-ngână cu glas tare 
  orice cuvânt care-l rostesc.
  el este eul, eu însumi
  şi, Doamne, de ruşine nici că ştie.
  dar eu roşesc să vin la uşa ta
  cu umbra-i în tovărăşie.''
       (''SINGUR MERGEAM PE DRUMUL MEU'') 
http://www.cerculpoetilor.net/Rabindranath-Tagore.html

''acolo, unde cugetul nu se-nspăimântă
  şi unde fruntea se înalţă în tărie;
  acolo, unde liber eşti de a cunoaşte
  acolo, unde lumea n-a fost parcelată
  între înguşti pereţi domestici
  acolo, unde cuvintele au izvorât
  din adâncimea adevărului adevărat
  acolo, unde truda fără oboseală
  întinde braţe spre desăvârşire
  acolo, unde limpedele rău al raţiunii
  nu-şi pierde firul prin deşertul singuratic
  al obiceiurilor moarte
  acolo, unde spiritul călăuzit de tine
  se-avântă-n largul meu lărgindu-se
  prin faptă şi gândire
  în acest rai al Libertăţii, Tată,
  fă-mi patria să se trezească !
      (''ACOLO, UNDE CUGETUL'')   

''cititorule, cine eşti tu oare
  care-mi citeşti poemele acestea
  şi după o sută de ani ?
  nu-i pot trimite nici o singură floare
  din belşugul acestei primăveri
  nici un singur licăr de aur
  din norii de-acolo, împurpuraţi de lumini...
  deschide-ţi larg uşile şi priveşte afară !
  din propria ta grădină în floare
  culege-ţi doar miresmate aduceri aminte
  de flori pieritoare
  cu o sută de ani mai'nainte,
  şi-n bucuria inimii tale să simţi
  bucuria vie care-ntr-o primăvară
  cu zori diafani
  a cântat şi vocea ei veselă
  şi-a rostogolit-o şi peste o sută de ani.''  
            (''CITITORULE, CINE EŞTI TU...)

soresciene...

... pentru că azi sunt într-o mică pauză (ieri am spart iar la buturugi că este tot frig, iar azi-noapte a plouat...) mă aplec, cu drag, ca să citesc versuri transcrise de mine în caieţele...
... într-o perioadă, mi-au plăcut (şi încă îmi plac !) versurile uneori triste, alteori amuzante ale lui Marin Sorescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Sorescu ):
Din viaţa acestor oameni
Lipsesc mai multe secţii,
Iar altele, cum ar fi
Bunăstarea materială, fericirea şi norocul
În istorie,
Sunt slab reprezentate.
      Nu întâlneşti nici o monedă,
      Pentru că, neavând aur şi argint,
      Ţăranii şi-au gravat anual chipul
      În boabe de mei, de grâu, de porumb
      Care nu s-au păstrat...
Păsări împăiate
Ar fi putut ei, ce e drept, aduce destule,
Dar le-a fost milă să ucidă
Privighetoarea, ciocârlia, mierla şi cucul
Care le cântau fără bani toată viaţa, 
Şi toată moartea.
        Era primitivă,
        Antică, medievală,
        Apar ca una singură, 
        Fiindcă, neştiind carte, ţăranii
        N-au băgat de seamă că între aceste epoci
        Există deosebiri fundamentale.
Aici exponatele cele mai numeroase
Sunt bordeiele
De la munca pământului
Ţăranii intrau direct în pământ,
Să se odihnească.
Din loc în loc între bordeie
Sunt intercalate răscoalele:
A lui Doja, a lui Horia, Cloşca şi
Crişan, a lui Tudor,
Construite de data asta la suprafaţă
Cu un uimitor simţ al simetriei
Arhitectonice.
          Vizitatori,
          Nu atingeţi sărăcia şi tristeţea
          Aflate-n muzeu
          Sunt exponate originale
          Ieşite din mâna, din sufletul şi din rărunchii acestui popor
          Într-o clipă de încordare şi spontaneitate
          Care a durat
          2000 de ani.
                 (''MUZEUL SATULUI'')            
Între idealurile oamenilor
Şi realizarea lor
Întotdeauna va exista
O diferenţă de nivel
Mai mare
Decât cea mai înaltă cascadă.
             Se poate folosi raţional
             Această cădere
             De speranţe,
             Construindu-se pe ea ceva
             Ca o hidrocentrală.
De la energia astfel câştigată,
Chiar dacă n-o să reuşim 
Să ne aprindem decât âigările,
Tot e ceva,
Pentru că, fumând, ne putem gândi serios
La nişte idealuri şi mai grozave.
                 (''PERPETUUM MOBILE'')  
''Ce mai faci ?''
Într-o bună zi Luna
A întrebat Pământul.
       De milioane de ani
       Îl tot vedea muncindu-se,
       Mutând mările dintr-un continent 
       Într-altul,
       Experimentând gheţuri şi vulcani
       Şi stricând zilnic o grămadă de munţi.
       ''Ce mai faci?''
       A repetat ea.
Pământul a răspuns obosit şi grav
''O amoebă.''
        Atunci Luna a încruntat din sprâncene, 
        S-a făcut că înţelege
        Misterul creaţiei şi al vieţii
        Şi a plecat mai departe gândindu-se:
        ''Fleacuri de-ale bărbaţilor.''    
                (''O amoebă'')
De la înălţimi ameţitoare
Cad pleoapele 
Seara,
După o zi atât de lungă.
         Ţi-e şi frică să le dai drumul
         Le auzi izbindu-se de margini
         Şi vuind
         Ca nişte pietre aruncate în fântână
         Părăsite de adânci ce sunt. 
                   (''Seara'' )

răgaz...

 ... o minunată poezie din creaţia lui William Henry Davies
             (https://en.wikipedia.org/wiki/W._H._Davies ):
''Ce-i viaţa asta, dacă-n griji scăldat,
  Nu ai răgaz de stat şi de visat?
  N-ai timp să stai sub ramuri de copaci

  Privind la turmele de oi şi vaci;
  Trecând prin codri n-ai timp să vezi unde
  O veveriţă nucile şi-ascunde,
  Pâraiele-nstelate în amiezi
  Sticlind ca bolta în al nopţii miez.
  Să prinzi ocheada Mândrei nu ai când,
  Nici să-i priveşti picioarele dansând;
  S-aştepţi până îmbogăţeşte gura-i
  Surâsul ce-l stârni căutătura-i.
  Rea-i viaţa asta dacă-n griji scăldat
  Nu ai răgaz de stat şi de visat…
''
       (WILLIAM HENRY DAVIES, ''RĂGAZ'')
    http://poezii.citatepedia.ro/de.php?a=W.H.+Davies

marți, 14 martie 2017

preţul modernităţii...

... lecturile pe internet m-au îndrumat spre cele scrise de cel ce a fost Natsume Soseki
(http://www.japantimes.co.jp/culture/2016/11/26/books/hidden-heart-natsume-soseki/#.WMhjtNKGNdg ):
            ''Singurătatea este preţul pe care trebuie să-l plătim că ne-am născut în această perioadă modernă, atât de plină de libertate, de independenţă şi de propriul nostru egoism.''
                        (Natsume Soseki, ''Sărmana inimă a oamenilor'')
                      http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Natsume+Soseki 


despre Pompoko...

... nu este prima oară când descopăr mici secvenţe din acest film de desene animate dar acum mi-am dedicat mai mult timp descoperirii mai multor date despre acest film !
... ''Pompoko'' (https://fr.wikipedia.org/wiki/Pompoko )!
... am căutat pe internet mai multe despre acest film japonez: regizorul este Isao Takahata...
... în anul 1995, filmul ''Pompoko'' a  primit premiul ''Cristal du long métrage'' la festivalul din Annecy:     
 https://fr.wikipedia.org/wiki/Festival_international_du_film_d'animation_d'Annecy !
... subiectul filmului (pe scurt)- http://nezumi.dumousseau.free.fr/film/pompoko.htm -:
        ''În anii 1960, pentru că era o mare lipsă de locuinţe, se lansează un program de construcţii pentru a transforma o zonă rurală în oraş, mai ales în Valea superioară Tama (NV de Tokyo). Dar în pădure locuiesc animale printre care Tanukii (=asemănători cu ratonii)... 
<<Despre aceste animale se spune (în legende) că trăiesc în societate şi pot să stea pe picioarele din spate. Uneori au chiar războaie între ele. Tanukii pot trăi mult timp, până la o mie de ani şi foarte rar sunt în prezenţa oamenilor (pe care ei consideră o specie inferioara).>>
         Pentru că zilnic se distrugea astfel spatiul lor vital, Tanukii au decis să se unească şi să oprească asta. Prima prioritate era de a merge pentru a spiona adversarii. Pentru aceasta Tanukii trebuie să se transforme în oameni. Cândva reuşeau această metamorfoză, dar încet-încet aceste puteri magice s-au pierdut din generaţie în generaţie. Cei tineri încep un training intensiv - arta de a se transforma - şi cel mai talentat va pleca în expediţie şi să decidă singur cum poate provoca accidente pe şantierele de construcţii (din Valea superioară din Tama)!!! 
         Pagubele succesive nu-i descurajează pe lucrătorii locuinţelor din Tama...
         Tanukii hotărăsc schimbarea tacticii: vor încerca, prin iluzii, să trezească teama superstiţioasă în sufletele oamenilor (copil infernali sau femeia fără faţă) ! Această tactică va produce dezordine printre oameni ! Dar nu ar fi fost de ajuns:  Tanukii au apelat la trei maeştri pentru a produce o super-iluzie ce ar urma să sperie întregul oraş... 
         Începe antrenamentul intensiv...  
         Dar oare această luptă nu este în zadar ? Tanukii vor fi condamnaţi la dispariţie sau la asimilare ? 
         Finalul poveştii este echilibrat: oraşele nou construite, în Valea din Tama, sunt mai frumoase decât Tokyo, cu parcuri mari în care Tanukii, ce vor plăti preţul adaptării, ar putea supravieţui...''
... pe youtube nu am găsit filmul întreg doar fragmente ce mi-au arătat Tanukii cei drăgălaşi în lupta lor de supravieţuire !


luni, 13 martie 2017

de-ale Bizanţului...

                       ALEXIADA 

                                    - ANA COMNENA -


1...
            ''Timpul care se scurge fără oprire, într-un necontenit şuvoi, târăşte şi duce cu sine tot ceea ce e pe cale să se întâmple şi cufundă într-un adânc al uitării deopotrivă lucruri ce nu merită a fi istorisite ca şi altele, măreţe şi demne de amintit şi, cum se spune în tragedii, dă la iveală cele ce sunt ascunse şi le ascunde pe cele ce sunt limpezi..''  
                         (''Prefaţă'')
2...       ''...Un trib de sciţi, care erau zilnic atacaţi de sarmaţi, şi-au părăsit căminele şi au coborât spre Dunăre. Trebuind să se înţeleagă cu cei care trăiau în părţile Dunării, cu încuviinţarea tuturor, au început să ducă tratative cu căpeteniile lor, cu Tatos, cel numit Chalis, Sesthlav şi Satzas...; primul ocupa Dristra, ceilalţi Bitzina şi alte cetăţi. După ce au ajuns la o înţelegere cu aceştia, ei au trecut liber Dunărea, jefuind ţinuturile mărginaşe şi cucerind şi câteva locuri întărite. Apoi, rămânând un timp liniştiţi, au arat pământul şi au semănat mei şi grâu...'' 
                                                     (ANA COMNENA, ''ALEXIADA'')


... postarea este propusă de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''ALEXIADA'', ANA COMNENA !

... de ceva timp, mă duce gândul la o lectură de-a mea mai de demult (sorbeam cărţile istorice, romanele istorice...), o carte extraordinară ce povesteşte aşa de frumos despre timpuri atât de îndepărtate...
... cea care a scris cartea este Ana Comnena, prinţesă bizantină (Imperiul Roman de Răsărit), fiica împăratului Alexios I Comnen şi a Irinei Ducas... extraordinar de bine educată - în istorie, matematică, ştiinţă, filizofie grecească, poezie antică (pasiunea ei pe ascuns) -

    (https://g1b2i3.wordpress.com/.../ana-comnenaprintesa-bizantinauna-dintre-primele-fe... )
    (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ana_Comnena )
... cartea se numeşte ''Alexiada''... şi prezintă istoria relaţiilor politice şi a războaielor lui Alexius I,  tatăl său, împăratul Bizanţului... totul era după anul 1048 !!!
... cartea mi-a plăcut mult, mai ales că prezintă, autobiografic, viaţa unui timp atât de îndepărtat, dintr-un Bizanţ de al cărui nume, de-a lungul trecerii anilor, s-au legat multe din viaţa domnitorilor din ţările române...
... Bizanţul a fost învăluit, în gândirea mea, totdeauna de un parfum exotic... ceea ce nu puteam înţelege bine, m-a ajutat mult această carte ce a prezentat, din interiorul zbuciumatului imperiu, atmosfera timpului: organizare şi tradiţii, prieteni şi inamici, cruciade, lupte - da, mai ales atât de multe lupte interne... dar şi multe informaţii privind biserica acelor timpuri...
... sunt multe pasaje în carte în care scrie despre neamurile (cu tot felul de denumiri...) ce populau zonele acelea, despre luptele şi alianţele de moment sau de durată...
... am ales câteva fragmente...

(http://www.black-sea.travel/enigma-celor-trei-despoti-medievali-tatos-seslav-si-sacea/)

duminică, 12 martie 2017

e timp...

... deşi este frig încă... ieri, aseară, azi-noapte şi azi - în reprize de timp - a plouat mult...
... la noapte: Luna Plină...... 
... dar am speranţă ! da, speranţă că va veni iar vremea frumoasă de Primăvară !
... de la doamna Ludmila (Ludmila Vârlan Turcu ):

''E timp de viață nouă în muguri și în flori,
 Din somnul invernal natura se trezește.
 Scăldată-n raze blânde tristețea-și primenește
 Veșmintele nădejdii țesute în culori.
                 Se-ntorc din pribegie cocorii călători
                 Purtându-ne vestirea că vremea-ntinerește.
                 E timp de viață nouă în muguri și în flori,
                 Din somnul invernal natura se trezește.
 Se despletește vântu-n șuvițe de fiori,
 În tandră adiere un cânt divin urzește
 Pe-acorduri de vecie din simfonii celeste
 Cu vocea Primăverii ce ne deșteaptă-n zori.
 E timp de viață nouă în muguri și în flori.''

                           ''E TIMP DE VIAȚĂ NOUĂ''
                           - Ludmila Vârlan Turcu -