SOLUL ALBASTRU
(povestire neştiinţifico fantastică)
- de ROBERT YOUNG -
''Planetoplanul se ivi din vâltoarea Universului şi, greoi, se aşeză pe nisipurile albastre ale Pământului.
Căpitanul Freempf deschise trapa de coborâre. Ieşi în lumina scânteietoare a dimineţii pământeşti şi, cu sete, îşi umplu plămânii cu aerul îmbătător, de puritatea cristalului. În depărtare, ca nişte cioburi colorate de sticlă, inundate de razele puternice ale soarelui se vedeau numele oraşului mort.
Privirea comandorului se însenină: ''Pământul - gândi el - Iată-te, deci, cum eşti, Pământ...''
Ceilalţi trei participanţi la istoricul zbor ieşiră unul după altul din navă şi se aliniară în faţa căpitanului Freempf. Câtva timp ei priviră în jurul lor curioşi.
-Albastru - oftă, în sfârşit, Berp.
-Într-adevăr, albastru - se miră Fardel.
-Ia te uită, albastru - pufni Pampf.
-Păi, sigur că da, albastru - zise moale comandorul. Doar au atestat şi astronomii noştri că albastrul pătrunzător al Pământului nu se poate explica numai prin existenţa atmosferei. Trebuie să existe un anume component albastru chiar pe învelişul solid al planetei. Acum, ştim, e chiar solul.
Se lăsă într-un genunchi şi ciupi cu veneraţie pulberea de jos, iar aceasta i se fărâmă între degete ca o ceaţă albastră. Comandorul se ridică, îşi scoase cascheta şi încremeni aşa, inundat de lumina soarelui, cu părul răvăşit în vânt, cu privirea aţintită în zare, - un simplu marţian care a avut cinstea de a purta prin volburile neştiute ale Universului triumful ştiinţei marţiene.
O uşoară tristeţe îi umplu inima comandorului şi gândurile i se întoarserăla planeta natală. Îşi amintea de verile plăcute, mângâietoare de pe Marte, cu serile lor leneşe, cu conversaţiile liniştite, lipsite de grabă, la un pahar de limonadă aurie, în cerdacul bunicii.
Comandorul simţi în ceafă un oftat uşor al cuiva. Se întoarse brusc:
-Despre ce e vorba, Berp ?
Berp îşi drese vocea:
-Vă cer iertare, sir - zise el răguşit. Noi vrem să spunem că o asemenea descoperire s-ar cuveni să... vreau să spun, sir, zborul a fost foarte lung, iar lui Pampf şi Fardel, ba chiar şi mie, sir, mi s-a uscat zdravăn gâtul... ăăă... de fapt ne-au cam lăsat şi nervii, sir, şi ne-am gândit să...
Se întrerupse brusc sub privirea rece a comandorului.
-Bine. Puteţi deschide o ladă cu poşirca aia păcătoasă a voastră, dar numai o ladă, e clar ? Şi încă ceva. Dacă găsesc o singură sticlă aruncată anapoda să murdărească peisajul acesta încântător, o să încremeniţi la carceră toţi trei.
-Dar unde să le punem, sir ? Dacă le lăsăm pe navăva creşte consumul de combustibil la start şi aşa n-avem prea mult.
Comandorul căzu o clipă pe gânduri.
-Îngropaţi-le în pământ - spuse.
...Îşi amintea cu precizie chipul soţiei. Iat-o, stă înaintea lui, ascultă şi... mănâncă. Dar nu ştia ce anume mănâncă. E drept, după cum îşi amintea, ea mânca totdeauna.
Comandorul încercă să-şi abată gândul la ceva mai plăcut şi începu să reflecteze asupra posibilităţilor de reîntoarcere pe Marte. Dar îi apăru înaintea ochilor nu marea triumfătoare a oamenilor de la rachetodrom, ci chipul sever al inspectorului de la Ajutorul Cosmic care, fără milă, îi reţinea din premiilepe care le lua, impozitul pe capitaţie, impozitul pe aer, impozitul pe lemn, impozitul pe iarbă şi impozitele pentru primul război mondial, pentru al doilea război mondial, pentru al treilea război mondial şi pentru al patrulea război mondial. ''Care este logica să plătesc eu impozitele pentru nişte războaie în care au luptat tatăl său, bunicul, străbunicul şi rasstrăbunicul ?'' gândi el cu tristeţe. Se mai gândea să mănânce şi să bea ceva. Îi privi cu invidie pe Berp, Pampf şi Fardel. Pe ăştia-i doare-n cot de impozite. Îi doare-n cot de toate. Sar şi ţopăie în jurul grămezii de sticle goale, ca nişte sălbatici şi deja au şi croit un cântecel deşucheat despre nisipurile albastre ale Pământului. Căpitanul Freempf ascultând cuvintele i se înroşiră urechile, iar apoi şi chipul îi deveni purpuriu.
-Ei, ajunge, copii ! - strigă el. Terminaţi-vă sticlele, ardeţi lada şi marş pe navă. Mâine ne aşteaptă o zi grea.
Berp, Pampf şi Fardel săpară ascultători patru rânduri de gropi şi acoperiră cu nisip albastru micii soldăţei de sticlă. Apoi arseră lada şi, urându-i comandorului oapte bună, dispărură în navă.
Comandorul stătu culcat multă vreme în întunericul cabinei sale, gândindu-se la soarta pământenilor - la minunata civilizaţie creată de ei, care s-a născut şi a murit, fără a lăsa nimic în urmă-i în afara amintirii evocate de acea grămăjoară de ruine. În sfârşit, adormi.
În dimineaţa următoare căpitanul Freempf se apropie de treapta de ieşire, o deschise şi... înlemni. Drept în faţa navei el văzu douăzeci de arbori de bere. Întâmplarea îi puse instantaneu în mişcare creierul. Căpitanul Freempf nu mai văzuse până atunci arbori de bere. La drept vorbind, nici măcar nu auzise vreodată de existenţa lor. Dar ce alt nume potrivit aţi putea da unei plante mari cu aspectul deplin al unui arbore încărcat de sticle cu luchid chihlimbariu care atârnă din crengi ca nişte fructe gata pentru cules ? În tânăra livadă abia apărută era o veselie în toată legea. În afară de asta, judecând după rândurile de grămăjoare proaspete de pământ de la marginea livezii, noile seminţe fuseseră deja semănate. Toate astea nu le putea înţelege. De neînchipuit era faptul că tocmai pe Pământ putea exista un asemenea sol, din care într-o singură noapte au putut să răsară din nişte sticle goale, arbori de bere. O bănuială sumbră despre soarta pământenilor îi încolţi în minte.
Pampf se apropie de comandor cu paşi uşori ţinând cu veneraţie în fiecare mână cţte o sticlă.
-Gustaţi, Cap' - îi spuse el cu limba împleticită. Să crăp eu dacă aţi băut în viaţa dumneavoastră ceva mai minunat.
Comandorul, cu o privire zdrobitoare, îl puse la locul său.
-Eu sunt ofiţer, Pampf - îi strecură el printre dinţi. Ofiţerii nu beau bere.
-A-a-am uitat, sir, sunt vinovat.
-Vinovat ?! Nu ăsta e cuvântul, Pampf ! Cine ţi-a dat dumitale dreptul -şi prietenilor dumitale - să mâncaţi... a-a-asta... să beţi fructe pământeşti nesterilizate ? Ascultă, Pampf, dumneata, în calitate de chimist al expediţiei, erai obligat în primul rând să iei probe de sol. Mi se pare că eşti peste măsură lipsit de cea mai elementară curiozitate ştiinţifică.
-Asta nu mai are nici un sens, sir. Un sol în care seara plantezi o sticlă goală de bere şi dimineaţa găseşti un astfel de arbore, nu poate fi decât produsul unei ştiinţe care ne-a depăşit cu un milion de ani. Deduc, Cap', că lumina solară reflectată de suprafaţa Lunii, ajungând pe Pământ dă solului puterea de a face ca tot ceea ce semeni în el să răsară.
Comandorul tresări:
-Ai spus, tot ?
-Sigur, sir. Noi am semănat sticle goale de bere şi am obţinut arbori de bere. Păi, nu-i aşa?
-Hm - făcu gânditor comandorul. Se-ntoarse brusc şi intră în navă. Toată ziua şi-o petrecu în cabină copleşit de gânduri. Când soarele apuse, comandorul ieşi din navă şi, la adăpostulnopţii, îşi îngropă toţi banii care erau păstraţi în compartimentul din spate. Iniţial, îi păru rău că nu adusese mai mulţi dar apoi se gândi că, principial asta nu are absolut nici o importanţă, întrucât, odată cu primele roade ale arborilor, va dispune de un uriaş fond semincer.
Dar în dimineaţa următoare, când căpitanul Freempf ieşi grăbit din navă îndreptându-se către mica sa grădină experimentală nu găsi acolo nimic în afara straturilor albastre făcute de el în ajun. Mai întâi îl cuprinse o adâncă deznădejde, apoi gândi: ''Probabil cu banii, asta e mai complicat. E posibil să nu fie mai uşoară cultivarea unor plante, producătoare de bani, decât să-i câştigi.'' Comandorul privi cu invidie livada de arbori de bere răsărită viguros peste noapte cu crengile îmbietor încărcate de miraculoasele roade.
Ieşi în luminişul însorit şi se opri cu respiraţia încărcată. Drept în faţa lui, trei minotauri păroşi beţi criţă, făceau tot felul de figuri caraghioase cu picioarele încovrigate, răcnind din fundul bojogilor un cântec dezmăţat despre nisipurile albastre ale Pământului, cântec în care-şi făcuse apariţia deja şi cel de al doilea cuplet. Văzându-l pe comandor, ei îşi întererupseră dansul neobrăzat, îl priviră timp de vreun minut, cu privirea înceţoşată, apoi îşi văzură iar de ale lor.
Acum căpitanul Freempf nu se mai îndoia în privinţa soartei care îi urmărise pe pământeni, nimicindu-i. Dar ce s-a întâmplat, se întreba el cu arborii pe care aceştia i-au cultivat. El era un om cu o minte analitică foarte sitematizată şi răspunsul nu se lasă mult timp aşteptat: locuitorii Pământului, bând conţinutul lichid al fructelor, polenizau în acelaşi timp coaja lor de sticlă şi, plantându-le înapoi în solul albastru, obţineau arbori noi. Cât timp n-a fost rupt echilibrul ecologic, totul s-a desfăşurat absolut normal, potrivit acestei fericite simbioze. Dar pământenii, se vede, au pierdut simţul măsurii şi fatala suprasaturaţie i-a dus la moarte, iar arborii, nefiind în stare de autopolenizare, treptat, treptat au dispărut.
Da, da, tragică soartă. Dar oare moartea treptată sub povara impozitelor este o existenţăcu mult mai firească ?
Toată ziua comandorul îşi frământă mintea chinuindu-se să afle care ar fi posibilitatea de polenizare a biletelor de bancă şi, în sfârşit, pierzându-şi orice brumă de speranţă, dădu din mână şi, alergând în cabină, trase cu hotărâre de uşiţa furniruită a barului.
În acel moment năvăli în cabină şi trio-ul acela nenorocit. Fardel făcu un pas moale înainte.
-S-s-sir, începu el, abia mişcându-şi limba în gură -- t-t-trebuie să v-v-vă aducem la c-c-cunoştinţă, că... n-n-noi... nu mai avem de gând... s-s-să ne întoarcem p-p-pe Marte.
Comandorul se întoarse cu asprime:
- Căraţi-vă în livada voastră mizerabilă şi lăsaţi-mă în pace ! - răcni el.
Când echipajul, ţinându-se de pereţi, părăsi cabina, căpitanul Freempf scoase din bar o sticlă şi, din câteva înghiţituri, o dădu gata. Apoi, clătinându-se, coborâ de pe navă, semănă sticla goală şi se aşeză să aştepte roadele.
Soarele dimineţii îl găsi pe comandor stând în acelaşi loc, cu un zâmbet blând pe buze. Entuziasmat, veghea creşterea primului său puiet plăpând de arbore de gin, care se înălţa vioi din nisipurile albastre ale Pământului.
(ROBERT YOUNG,''SOLUL ALBASTRU'')
(traducere de Anatol Ghermanschi)
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... sper că a fost o lectură plăcută !
sursa desenului - rândunica:
http://www.qbebe.ro/utile/desene_de_colorat/pasari
