SCRISOARE
CĂTRE ANIMALELE MICI
de AUREL ANTONIE
...Cam
în această perioadă s-a agravat şi conflictul lui cu încăperea.
Tot stând cu ochii în tavan, încercând să nu citească, număra
pereţii şi pipăia cu privirea toate colţurile, petele, parchetul,
canatul ferestrei mari şi a celei mici şi pânditoare şi toate
celelalte amănunte pe care până atunci nu le luase în seamă. El
considerase că trăieşte într-o cameră normală făcută pentru a
locui în ea. Abia în lungile nopţi de nesomn, observase că şi
aceasta avea o viaţă proprie cu totul independentă de a lui,
paralelă şi chiar ostilă. Da, ostilă ! Era un fapt pe care-l
descoperea cu surprindere şi cu oarecare teamă. Cum să nu-ţi fie
teamă când afli atât de târziu în ce condiţii ai locuit până
acum. În locul unui sentiment ocrotitor şi reconfortant de
siguranţă pe care trebuia să i-l sugereze interiorul, iată că se
pomenea între patru pereţi indiferenţi şi reci care, dacă nu
luaseră încă nici o atitudine împotriva lui, o făcuseră numai
şi numai din distreţ. Un dispreţ suveran pe care camera nu încerca
nici măcar să-l ascundă. Poate că nu aştepta decât un gest
necugetat din partea lui pentru a trece la atac. Omul îşi rememoră
toate acţiunile în care era implicată camera şi constată că
intuiţia îl împiedicase să săvârşească ceva care ar fi putut
să-i rănească acesteia orgoliul. Existau, probabil, şi încăperi
mai blajine, dar el nu putea garanta. Putea, cel mult, presupune.
Dacă până acum nu-şi făcuse astfel de probleme ci trecuse cu o
uşurinţă condamnabilă pe lângă ele, de acum, gata ! S-a
terminat cu inconştienţa. Va trebui să-şi reconsidere punctul de
vedere asupra lor. Despre camerele în care locuise înainte de a se
muta aici nu putea afirma dacă au fost binevoitoare sau nu. Şi nu
putea întrucât, neacordându-le atenţie atunci, acum era greu ca,
bazându-se numai pe memoria lui care, în paranteză fie spus, nu era
dintre cele mai bune, să-şi dea seama de atitudinea acestora.
Ba
uneori avea senzaţia stranie că nu el şi-ar fi ales această
locuinţă ci că încăperea l-a ales pe el. În perfidia ei, s-a
interesat de felul lui de a fi de la celelalte locuinţe pe unde mai
trecuse şi, aflând cât de naiv şi de îngăduitor era, a uneltit
să-l atragă aici şi să-l aibă ca locatar. Cât de târziu
ajungea să înţeleagă că tot timpul nu făcuse decât jocul
încăperii care-l manevrase după bunul ei plac. Şi, în loc să ia
atitudine să întreprindă ceva concret pentru a repune lucrurile la
ordiea lor firească, el dezertează împreună cu scaunul pe culoar
unde te trage curentul şi trec vecinii.
De
acolo, de pe scaun, judeca încăperea cu foarte multă
obiectivitate. O judeca şi o găsea vinovată pentru că era
închisă, nereceptivă la problemele existenţei lui. Nu participa
la dorinţa lui de a fi liber, independent şi obiectiv. Era prea
legată de celelalte camere din bloc, participând la viaţa şi
zgomotele lor secrete şi de neînţeles, interesându-se prea puţin
de el care era personajul central. Mai ales când stătea pe culoar.
Era absentul de care încăperea avea nevoie pentru a fi, la rândul
ei, liberă, independentă şi obiectivă.
Încercase un timp să facă
abstracţie de cameră şi de problemele pe care aceasta i le ridica
şi să adoarmă numărând pereţii, muchiile, colţurile, dar nu
reuşise. I se părea straniu să constate că la numărătoare îi
ieşeau cinci pereţi când în realitate nu erau decât patru.
Făcuse chiar şi o schiţă la scară a încăperii şi pereţii
erau patru. Numai când îi număra stând întins pe pat şi
încercând să adoarmă, îi ieşeau cinci. Când a chemat un meşter
să-i zugrăvească, i s-a plâns de această incertitudine şi l-a
întrebat câţi pereţi crede el că are încăperea.
-Şase
! a răspuns zugravul fără să clipească.
Omul a rămas şi mai derutat.
N-a mai continuat discuţia deşi ar fi vrut să-i spună celuilalt
toate necazurile pe care i le căşuna lui încăperea. Oricum el, ca
om umblat, prin specificul meseriei, printr-o mulţime de locuinţe,
a avut posibilitatea să le cunoască şi să le înţeleagă mai
bine. Eventual îi putea da şi lui o mulţime de sfaturi folositoare
despre felul în care poate fi domolită o cameră, ţinută în frâu
şi silită să se poarte civilizat. Dar a rezistat tentaţiei.
Camera şi-ar fi dat seama cât este de slab de vreme ce are nevoie
de ajutor din afară şi ar fi trecut la măsuri represive mai târziu
când ar fi rămas numai ei doi. Faţă de cameră nici un moment de
slăbiciune ! Acum îi părea rău că vorbise în prezenţa ei
despre numărul pereţilor.
Stătea încruntat şi-l privea
pe meseriaş cum lucrează. Zugravul i se părea a fi un adevărat
demiurg al încăperii. Nonşalanţa cu care lovea zidurile cu
bidineaua dovedea că nu-i e defel teamă de pereţi şi de încăperi
pe care le domina şi le supunea. I-ar fi plăcut să aibă detaşarea
meşterului dar asta nu era cu putinţă. Nefiind zugrav, nu avea de
unde să se iniţieze în tainele pereţilor. El nu era decât
funcţionar la stat, cu salariu fix şi cameră cu chirie. Probabil
că şi meseriaşul şi-o fi dat seama cu cine are de-a face
întrucât, la sfârşit, nu voia să-i ia nici un ban. Cu toate
insistenţele, se ţinuse tare. Că n-are acum nevoie de bani, că
vine el mai târziu după ei, că nici n-a făcut mare lucru, că un
prieten e mai valoros decât nişte amărâţi de bani, că va mai
trece el pe aici dacă nu deranjează...
-Puteţi
veni oricând consideraţi că aveţi nevoie de...
-Am
să vin ! Cu siguranţă că am să vin. Eu vă mulţumesc că mi-aţi
oferit prilejul să vă cunosc. La revedere şi să auzim de bine.
După plearea zugravului, omul
şi-a primit pedeapsa. Noaptea, când refuza să citească şi număra
pereţii, îi ieşeau când şase, când trei, ba odată i-au ieşit
chiar şapte. Numai patru nu i-au mai ieşit niciodată. Ori un
asemenea paradox este suficient pentru a te ţine treaz până în
zori. În nopţile de insomnie începuse să-l bănuiască şi pe
zugrav că i-ar fi dereglat ceva pe la pereţi în cârdăşie
evidentă cu încăperea.
Când simţea că nu mai poate
suporta pereţii, revenea la carte. Şi aceasta îl fura cu poveştile
ei şi somnul venea repede. Cu timpul începuse să nu mai dorească
să lupte împotriva ei. Ba avea chiar momente în care o considera
ca pe un adevărat dar ceresc, ca pe un aliat credincios împotriva
surdei rezistenţe pe care o opunea camera. Ajunsese într-o
dependenţă absolută faţă de citit. Uitase aproape cu desăvârşire
de zilele fericite în care stătea şi medita. În fond fiecare om
îşi are viciile sale de care nu se poate dezbăra întreaga viaţă.
El de ce n-ar avea viciul cititului, care e destul de acceptabil, ba
chiar recomandabil.
În afară de plăcerea
lecturii, cartea îi dădea şi o stare de fericire inexplicabilă la
simpla ei atingere. O simţea liniştită, calmă, emanând un fluid
bun. Faptul că-şi schimba în permanenţă conţinutul dovedea o
mare fantezie şi mobilitate spirituală. Ba chiar grijă şi
dragoste faţă de cititor mai ales atunci când îşi modifica
textul în funcţie de starea lui sufletească. În gândurile lui o
scosese din rândul obiectelor întrucât, prin evoluţia ei
surprinzătoare, era mult mai apropiată de o fiinţă. O fiinţă cu
care se putea supravieţui chiar şi într-o cameră duşmănoasă.
Ea nu putea fi încadrată în nici unul din cele câteva regnuri pe care apucase să le cunoască până acum. Făcea parte dintr-un regn
aparte, al cărţii, integrându-se într-o altă dimensiune,
trăgându-se alături de toate celelalte obiecte, refuzând să le
semene. Ea voia cu orice chip să placă şi această trăsătură de
caracter tipic feminină îi dădea omului în suflet un simţământ
de ocrotire şi gingăşie cum nu poţi avea decât de la o carte ce ţi
se oferă mereu alta, mereu nouă, necitită, frumoasă şi
surprinzătoare...
-textul împărţit în mici fragmente a prefaţat fiecare capitol al cărţii-
Primele
referiri la carte le găsim în tăbliţele de piatră descoperite de
Churchword în 1868 într-un vechi templu budist din India. Stând
mai mulţi ani în zonă se împrieteneşte bine cu preotul templului.
Acesta îi dezvăluie că tăbliţele au fost scrise în urmă cu
peste 25000 de ani în Ţara Mu de unde au ajuns în Birmania şi
apoi în templul în care se găseau acum şi unde au fost păzite
vreme de cincisprezece milenii. Tot după sfaturile preotului, care
îi arată cum trebuiesc interpretate semnele misterioase de pe
tăbliţe, Churchward reuşeşte să le descifreze. Printre altele,
textul lor incomplet pomeneşte şi de o carte minunată pe care o
avea regele Ţării Mu şi din care citea zilnic. Aşa cum au fost
salvate tăbliţele de piatră, probabil că a scăpat şi cartea,
fiind adusă în Birmania de unul dintre puţinii supravieţuitori ai
dezastrului ce a scufundat într-o noapte, în urmă cu 16000 de ani,
continentul Mu sub valurile Pacificului.
Referindu-se
la aceeaşi perioadă, manuscrisul maya ''Codex troanus'' descifrat
de Brasser de Bourbourg, ne relevă că Ro-Mu, regele celor zece
popoare ce locuiau pe continentul Mu, mergea o dată pe an în
fiecare din cele şapte oraşe ale ţării şi citea mulţimii din
carte.
Tot
în această perioadă de început cartea este pomenită în
''Listele Regale de la Larsa şi Nippur'' ca aparţinând lui
Enmenluanna, regele din Badtaibir, cel care a trăit 43000 de ani.
-#-
Aşa
după cum ne relatează Solon în manuscrisul pe care i l-a lăsat
lui Dropides, pe la anul 500 i.e.n., a fost condus de un bătrân
preot egiptean în casa cărţilor de pe lângă templul închinat
zeiţei Neith, purtătoarea de scut ce veghea sarcofagele. Aici el
găseşte şi cartea în care se citeşte istoria Atlantidei.
De
la Dropides, manuscrisul ajunge la Critias cel Bătrân de la care
ajunge la Critias cel Tânăr care îi povesteşte lui Platon despre
Atlantida cam la 167 de ani de la vizita făcută de Solon în casa
cărţilor.
-#-
Aşa
după cum ne spune Josephus Flavius în fundamentala sa operă
''Bellum judaicum'', în plin deşert al Iudeei, în grotele de pe
valea aproape secată a Wadi Qumran-ului, acolo unde aceasta se
scurge în Marea Moartă, trăia printre esenieni un oarecare profet
Menahem. Citind ani mulţi din cartea de temelie a comunităţii,
numită HGW, el prezice lui Irod, care era pe atunci copil, că va
ajunge rege al iudeilor. Atunci când tânărul a ajuns Irod cel Mare
l-a chemat la el pe Menahem şi, acoperindu-l cu daruri, l-a rugat
să-i spună câţi ani va domni, dar Menahem nu i-a putut preciza
durata întrucât, simţindu-se bătrân şi nemaivăzând să
citească, îi dăruise cartea învăţătorului său Iuda.
În
timpul unei plimbări, Iuda îl vede pe Antigonos, fiul regelui
hasmodeu Ioan Hyrcan, urcând spre Templu. Vederea acestuia îl
umple de amărăciune şi le spune ucenicilor săi într-ale
prorocirilor, care-l însoţeau, că sfânta cartea profeţiilor a
început să greşească. El ştia că astăzi Antigonos va muri în
Turnul lui Straton care se afla la peste 600 de stadii depărtare.
Ori, acum e trecut cu mult de amiază şi Antiginos e viu. Dezamăgit,
îi dăruieşte cartea lui Simon şi renunţă la profeţie. După
plecarea lui, vine un om care-i anunţă că Antigonos a fost ucis
într-un loc subteran numit tot Straton.
Simon
îi prezice lui Archelaos, fiul lui Irod cel Mare, că domnia lui va
lua sfârşit şi că va fi ucis. La cinci zile de la prezicere,
Archelaos primeşte poruncă să vină la Roma să-l întâlnească
pe Augustus. Archelaos, înainte de a pleca, îl ia cu el pe Simon
pentru a-l avea aproape. Temându-se pentru viitorul lui, Simon îi
dă cartea lui Josephus Flavius care în acea perioadă făcea
ucenicia la esenieni. Ajuns la Roma, Archelaos e detronat şi trimis
în exil.
Josephus Flavius, urmând
învăţăturile cărţii, ajunge comandantul fortăreţei Iotapat.
În urma unui asediu de 47 de zile, fortăreaţa cade în mâinile
romanilor conduşi de Vespasian şi Titus. Ajuns prizonier, îşi
salvează viaţa prezicând lui Vespasian şi Titus că vor ajunge
împăraţi. Vespasian, neîncrezător, îl întreabă de ce nu a
prevăzut şi căderea fortăreţei şi luarea lui ca prizonier.
Flavius răspunde că această profeţie a făcut-o la timpul ei.
Interogând mai mulţi prizonieri, Vespasian află că într-adevăr
Josephus Flavius afirmase că fortăreaţa va cădea după 47 de zile
şi că el va ajunge viu în mâinile romanilor. Impresionat de
siguranţa profetului, Vespasian îl ia cu el la Roma. Nemaiavând
cui să lase cartea, întrucât cei ce scăpaseră fugiseră în
peşterile din munţi, Josephus Flavius o ia cu el la Roma unde,
studiind-o, învaţă să tămăduiască oamenii cu ajutorul
pietrelor preţioase.
Iniţiindu-se în aceste taine
şi având, probabil, acces şi la carte, Berossus compune mulţi ani
mai târziu un tratat referitor la virtuţile plantelor şi ale
pietrelor.
-#-
După cum ne povesteşte
Epifaniu în ''Istoriile'' sale, curtea ar fi încăput pe la anul
255 în mâinile lui Kubricos, fiul sclavului Tonak. Fiind cumpărat
la vţrsta de 7 ani de o văduvă bogată din Babilon, acesta găseşte
în casa ei cele patru cărţi ale lui Terebint, numit şi Buda, ce
le compusese în Egipt din ordinul lui Scythianus, un negustor
filozof ce-şi făcuse instrucţia în India. Kubricos fură una
dintre ele şi învaţă singur să citească. Devenit foarte
înţelept, îşi schimbă numele în Mani şi se duce la curtea
regelui Persiei. Cum fiul regelui era bolnav, Mani încearcă fără
succes să-l vindece cu ajutorul cărţii. Prinţul moare şi
Kubricos este aruncat în închisoare de unde scapă câţiva ani mai
târziu şi se retrage într-o cavernă din Turchestan. Aici, sub
influenţa cărţii, scrie un tratat de magie cu chipuri simbolice ce
au degenerat mai târziu în jocul de Tarot.
Reîntors la curtea regelui
persan Ormuz, îşi câştigă bunăvoinţa acestuia citindu-i din
carte. Regele Behram, care aude de minunata carte, trimite soldaţii
să-l aducă la curte. Prins şi dus în faţa regelui, este învinuit
de erezie. Cartea i se confiscă şi este jupuit de viu în anul 277.
-#-
Citind ''Istoria eresurilor''
scrisă de Maimbourg, aflăm că în anul 686 cartea aparţinea lui
Iezid, Califul Sarazinilor. La curtea lui sosesc doi iudei magi din
Fenicia care-i fac următoarea profeţie:''Tu vei trăi mult timp şi
vei guverna 30 de ani numai dacă vei nimici din tot Califatul tău
icoanele şi tot ceea ce creştinii adoră''. Principele, orbit de
această profeţie, nu ezită un singur moment a promite ceea ce
voiau ei şi imediat dădu un edict prin care se poruncea să se
sfarme toate icoanele şi să se şteargă toate picturile din
Califatul său. Edictul nu avu nici un rezultat căci Califul muri în
acelaşi an. Moartea lui Iezid fiind considerată ca o dizgraţie a
cerului, Moavi, fratele lui, pentru a se răzbuna, izgoneşte pe
jidovi din Califatul său. Aceştia pleacă dar nu înainte de a
ascunde în desagii lor şi cartea după care veniseră.
Cu cartea în traistă, cei doi
iudei rătăcesc până ce întâlnesc un negustor ambulant sărac,
pe nume Leon Comon, viitorul împărat Leon Isaurul. Aceştia îi
proorocesc că va ajunge împărat şi, cum el nu voia să creadă
nicicum, îi spun să-şi schimbe numele şi-i dădură cartea cu
împrumut punându-l să jure că le-o va restitui când îşi va
atinge scopul. Luându-se după învăţăturile cărţii, Leon intră
în armata lui Sisinius în Isauria.Trmis în Tracia se remarcă în
luptele contra bulgarilor şi e ridicat la rangul de Spătar
Imperial, apoi ajunge Mare Prefect al întregului Orient. În anul
717 refuză să se supună noului împărat, Teodosiu, ce fusese
ridicat de flota răsculată. În fruntea armatei sale din Orient,
care-l proclamă Imperator, Leon pătrunde în Constantinopol la 25
martie 717. Nouă ani mai târziu, când
cei doi iudei rătăcitori vin să-şi recupereze cartea, Leon îi
atrage în bibliotecă la o discuţie cu 12 profesori învăţaţi
şi, în timp ce aceştia dezbăteau problemele iconoclastiei, îi
încuie şi dă foc bibliotecii.
-#-
Aşa cum istoriseşte Petru
Siculus, trimisul împăratului Basiliu Macedon în Armenia, în
''Historia Maniehaeorum qui dicuntur pauliciani'', pe la anul 659, un
diacon, se întorcea din Siria superioară. Ca răsplată pentru
buna găzduire, acesta îi lasă la plecare o carte pe care o
procurase în călătoriile sale. Inspirat de învăţăturile
cărţii, Constantin îşi schimbă numele în Silvan şi începe să
predice în Armenia.
La anul 660, după ce îşi
căpătase destui adepţi, Constantin întemeiază o comunitate
căreia îi dă numele de Macedonia. Nemulţumit de noua comunitate,
împăratul Constantin Pogonatul trimite o armată sub conducerea
generalului Simon împotriva lor. Silvan este prins şi supus la
grele torturi. Înainte de a muri, el dă cartea lui Simon. După ce
o citeşte, Simon îşi schimbă numele în Tit, îl trădează pe
împărat şi ia conducerea comunităţii.
În anul 690, Tit este ars
pe rug şi cartea ajunge la urmaşul său Gegnesiu ce-şi schimbă
numele în Timoteiu. La moartea lui, în anul 745, o lasă fiului său
Zaharia care fiind analfabet nu-şi schimbă numele şi renunţă la
conducere în favoarea unui oarecare Iosif căruia îi dă cartea.
În anul 775, cartea ajunge
la Baanes. Contra lui Baanes luptă Sergiu care îl învinge, îi
fură cartea, îşi schimbă numele în Tihic şi se retrage în
oraşul Argum în Armenia locuită de saracini. De la el, cartea
trece prin mâinile lui Mihail, Canacaris, Ion, Vasile, Zosim,
Teodot.
Împărăteasa Teodora,
dorind cartea pentru fiul ei Mihail al III-lea ce fusese proclamat
imperator, trimite armata sub conducerea lui Karbeas pentru a o
recupera de la Teodot. După un măcel în care pier peste o sută de
mii de apărători ai cărţii, Karbeas pune mâna pe carte dar
refuză să se mai înapoieze cu ea în Constantinopol şi fuge spre
Argum unde întemeiază două aşezări: Amara şi Tefira.
După moartea lui Karbeas,
Chrisocheres, ce rămâne în locu-i, distruge mai multe oraşe
greceşti ajungând în anul 867 până în Efes. Înfrânt de
armatele imperiale la Batira este ucis şi cartea ajunge, adusă de
un soldat din gardă, în posesia imperatorului Ion Tzimischis.
Acesta o aşează în pentapyrgion printre bijuteriile coroanei în
uriaşa sală a tronului unde a rămas până la venirea cruciaţilor.
-#-
În ianuarie 1212, ciobanul
Etienne de prin părţile Vendome-ului, în vârstă de 12 ani,
ridică o armată de 30000 de cruciaţi minori cu care speră să
traverseze Mediterana şi să elibereze sfântul mormânt. Papa
Inocenţiu al III-lea îi trimite lui Etienne cartea împreună cu
binecuvântarea sa, scăpând din vedere că micuţul cioban era
analfabet. Neputând profita de învăţăturile cărţii,
cruciatul îşi îmbarcă armata în Marsilia pe şapte corăbii
dintre care două naufragiază în recifele insulei Sf. Petru.
Celelalte cinci vase reuşesc să ajungă în Alexandria unde cei
20000 de cruciaţi rămaşi în viaţă sunt vânduţi ca sclavi.
Astfel cartea ajunge în
mâinile sultanului Egiptului, Al-Kamil, de unde nu este recuperată
decât 17 ani mai târziu de către împăratul Frederic al II-lea al
Germaniei, în timpul domniei căruia s-a născut la Viena un
vasilisc.
-#-
În jurul anului 1970, aşa
cum ne povesteşte Borges în neasemuita ''Carte de nisip'', cartea
încăpuse pe mâinile unui scoţian din Orcade, negustor ambulant de
biblii. Se pare că acesta o obţinuse de la un paria dintr-o mahala
a Bikanirului. În schimbul Bibliei lui John Wiclif şi a unei
insignifiante sume de bani, negustorul dădu cartea numitului Jorge
Luis Borges, ce locuia pe atunci în Buenos Aires, la etajul patru al
noului imobil din strada Belgrano. După câteva luni, necesare pentru
a se convinge că această carte e mai mult decât poate suporta un
muritor fără riscul de a-i deveni sclav, Jorge Luis abandonează
cartea în nesfârşitele subterane ale bibliotecii de pe strada
Mexico.
-#-
Aşa cum stă scris în
opera lui Aurel Antonie ''Scrisoare către animalele mici'', pe la
anul 1983, cartea ajunsese în mâinile unui om atât de insignifiant
încât istoria i-a uitat şi numele, dacă i l-o fi ştiut vreodată,
sau dacă acel om o fi avut vreodată un nume. Urmărit de o ceată
întreagă de cititori dornici să i-o smulgă, omul a trecut
printr-o oglindă de Murano luându-şi cartea cu el.
(AUREL ANTONIE,''SCRISOARE CĂTRE ANIMALELE MICI'')
pentru fiecare uşă închisă
