sâmbătă, 11 februarie 2023

Darne și Charis

 


                            Darne și Charis

                                                    de George Gănescu


    Darne îmi surâse trist. 

    Interviul nu se desfășurase așa cum aș fi dorit; era într-adevăr celebritatea cea mai dificilă pe care o întâlnisem. Părul aproape alb; ochii albaștri cu sclipiri întunecate; bărbia proeminentă distonànd oarecum cu expresia melancolică. Un taciturn greu de scos din izolarea sa. Un om cu seisme interioare dificil de analizat. Crețurile mărunte și unghiurile feței îi dădeau un aer care nu promitea bunăvoință. Când zâmbea însă...

    Era instructor șef la un Centru de lansări galactice, Planul galactic D, și auzisem prea multe povestindu-se despre el pentru a nu mă simți ispitită să îl întâlnesc. Știam că evită publicitatea dar nu-mi închipuiam să fie atât de inabordabil. Am reușit să-l prind, totuși, în pauza unor verificări și l-am rugat să salveze o proaspătă reporteră.

-- Să salvez ?! Păi, asta-i specialitatea mea !...

     Și, pentru că nu dădusem vreun semn că aș pricepe despre ce-i vorba, m-a invitat să iau loc.    

--Am să mă justific - a rostit el c-o ironie detașată - Am să relatez un caz de salvare... Poate ar fi cazul să merg mai în trecut, nu ? Ești încă tânără, n-ai de unde să știi anumite lucruri...

     În treacăt fie spus, știam destule, dar n-am făcut imprudența să-l fac atent. Mi-am compus o fizionomie naivă și l-am ascultat.

--Plecasem în cea de-a treia Expediție. Cred că eram într-o stare sufletească cât se poate de amestecată: fericit și îngrijorat. Charis, prima mea soție, originară de pe planeta Eryx (după numele muntelui mitologic) suportase tocmai operația de adaptare la condițiile pământene. Asistasem personal la dificilele operații-laser, la modificarea unor caractere ereditare, a funcțiunilor care se pretau la anumite schimbări. N-aș putea să-ți explic în detaliu prin cè-am trecut eu, prin ce-a trecut ea -- mai ales ea ! E suficient să îți amintesc că numele Charis i se potrivea cum nu se poate mai bine. Era, într-adevăr, o zeiță a grației și frumuseții, o făptură pe care orice pământean ar fi adorat-o. Nu mai vorbesc de mine ! Mă amețise atâta fericire. Până a pleca cu a treia Expediție am fost ca un om drogat cu pilule de beatitudine. Devenisem altul și, dacă n-ai fost până acum îndrăgostită, nu prea văd cum ți-ai putea imagina starea mea de atunci. Exista însă o problemă; "Cordonul vital", cum îl numesc specialiștii. Operația se putuse efectua numai cu acest preț. Forța bioplasmatică a scoarței cerebrale, indicii ei psihici erau în strânsă dependență de ai mei, trăia oarecum prin mine, dacă vrei o comparație mai directă. Pentru o perioadă de timp, aceasta urma să fie o condiție absolut obligatorie și nu ezitasem să-i ofer din zestrea mea "pranică". Bineînțeles, fuseseră necesare tot felul de teste, de intervenții chirurgicale -- și la mine -- dar câte nu se fac în ziua de azi ! Pe vremea aceea eu fusesem o premieră terestră, nimeni nu se mai încumetase la așa ceva.

     În cazul plecării mele intervenea însă o complicație. Cordonul acesta al vieții duble, comune, cum era și normal, urma să se subțieze. Ca atunci când te desparți de o persoană dragă; imaginea se șterge din ce în de mai mult, se pierde, chiar dacă legăturile sufletești sunt aceleași.

     Cam asta era situația la noi, curentul meu nervos care se scurgea către ea, pe nevăzutele canale de iubire, era supus, în cazul plecării mele, unei pierderi pe traseul atât de lung al cosmosului. 

     Totuși trebuia să plec ! N-aveam încotro, făceam parte dintr-o echipă care nu putea fi descompletată, nu puteam refuza. Mai ales că nu consideram pericolul prea mare. Dar... Doi într-unul înseamnă multă fericire, e adevărat, însă și prea multă nefericire, uneori. Mi-am dat seama de asta prea târziu.

     Și am plecat. Cu cât mă depărtam, cu atât se subția Cordonul prin care transmisiunea fluidică întreținea viața acelei făpturi încă plăpânde. Îmi închipuiam ochii ei adumbriți, mi-o imaginam acolo, în salonul astronomic, cu mâini palide regăsite în aer, cu privirea trecută dincolo de tavanul transparent, înspre hăul încrustat cu milioane de ochi gânditori, statorniciți parcă de eternitate. O statuie de ceară modelată lângă un foc prea violent, unde se subțiază și dispare în adierea molcom-sonoră a brizei artificiale. Câteodată, în timp ce astronava înghițea distanțele, o vedeam aievea stând nemișcată sub cerul care continua să-și deschidă potecile prin infinite luminițe pâlpâitoare, acei licurici izolați pe fondul de păcură, inaccesibil celor mulți.

     Nemișcată și concretă. Ca un suflu oprit brusc pe-o suprafață de sensibilitate rațională. Și simțeam cum acel suflu cald mă îmbărbătează, mă susține. Aveam într-adevăr nevoie de așa ceva, nu numai eu, ci toți, eram cu toții prizonieri. Știi câte ceva despre Planeta Verde, de asta ai auzit, sunt sigur. Am să mă opresc numai la situația disperată în care ne-am aflat la un moment dat, la eforturile colective și, mai ales, la ceea ce m-a costa pe mine; la consecințele acestor eforturi.

     Saut reușise în a zecea zi a captivității noastre să-mi arunce câteva vorbe care-mi lămuriseră puțin rostul lungilor zile petrecute în subteranele Planetei Verzi.

--Vor să ne oblige la supunere totală - șoptise Saut și mă bizuiam pe perspicacitatea sa în astfel de situații. 

     Din păcate, despre ceilalți supraviețuitori ai navei "MOUX", nu aflase nici el nimic. Am căutat atunci să fac o scurtă reconstituire a situației în care ne aflam de la coborârea noastră de către razele trimise în întâmpinarea navei. Din doisprezece membri, câți număra echipajul, patru muriseră imediat, doi erau aproape paralizați, ceilalți șase se aflau izolați unul de altul, excepție făcând Saut care, dispunând de-o forță mentală deosebită, făcea pe translatorul între noi și războinicii verzini. Doctorul Ionic fusese adus o dată cu mine. Nu ne putuserăm spune mare lucru. Apoi nu-l mai văzusem. Nici pe el, nici pe Rina, nici pe Ursi, nici pe Falcis, șeful Expediției și specialist al zborurilor cosmice din planul D.

     Curios în această nenorocire era tratamentul verzinilor care nu ne făceau nici bine, nici rău; pur și simplu așteptau -- ce anume nu știam încă; poate să crăpăm din propria noastră inițiativă. Numai că nu eram prea dispuși la aceasta. Mă gândeam în primul rând la Charis. Știam ce pericol o aștepta. Putea muri la orice consum exagerat, la orice pierdere de forță nervoasă depășind limita admisibilului. Măsuram cu pași mărunți încăperea goală cu atmosferă verzuie, așa cum erau de fapt toate lucrurile, toate vietățile de pe această planetă luxuriantă în vegetație, cu clădirile aidoma fuselor, fără niciun fel de colțuri, cu verzinii lipsiți de orice căldură, veșnic încruntați, cu fețele triunghiulare, aproape fără buze, în care ochii verzi-gălbui ne priveau constant cu aceeași căutătură, cu părul ca lișița, căzut în plete bogate pe umerii firavi și aplecați în față -- ceea ce le dădea aspectul unor gheboși răutăcioși și dizgrațioși. 

      Prima astfel de față mă aruncase într-o uimire amestecată cu silă. Verzinii rostogoleau sunetele prin gura lor largă și subțire dând impresia unui scârțâit de ușă neunsă. Deși atmosfera era respirabilă simțeam cum venele de la tâmple îmi zvâcnesc ca niște explozii ritmice în sânge, în creier. Mă prăvălisem atunci în iarba ascuțită, țepoasă. O căldură mă pătrunsese deodată, cerul gurii mi se umpluse de flăcări uscate, atunci o văzusem în fața pe Charis, chipul ei răvășit și chinuit; cu un efort de voință m--am rupt din imobilizarea care mi se strecura în tot corpul și acoperea treptat fiecare părticică din mine. Trebuia să mă mișc, trebuia să supraviețuiesc. Așa gândeam, așa îmi impuneam mai înainte de a fi imobilizat de verzini cu căngile lor dirijate de la distanță -- niște căngi cu laturi care se modelau după mărimea costumelor noastre. Apoi ne-au pus în față niște lanterne cu o lumină groasă, apoasă, ușor de suportat de ochi dar nu și de creier. Falcis căzuse ca o frunză veștejită brusc și planată câteva clipe încoace și încolo. Apoi îmi venise și mie rândul. După ce ieșisem din cercul de amețeli, de sub greutatea care-mi învăluise până atunci fruntea și ceafa, mă gândisem din nou la Charis, nu știam dacă rezistase șocului. Când mi-a apărut în gând, mi-am dat seama că a supraviețuit. Asta mi-a dat încredere, m-a ajutat să trăiesc, să vreau să trăiesc.

     Aparent, ideea a venit din senin. Probabil însă că a fost mult timp rumegată de subconștientul meu; și când dormeam și când eram supuși măsurătorilor -- verzinii făceau fel și fel de teste cu noi. Înghițeam mâncarea cu o îndârjire pornită dintr-un adânc parcă mai profund decât instinctul de conservare. Mă mișcam în limitele îngrădirii trasate de razele albicioase și dense, căutând mijlocul, posibilitatea care a izbucnit brusc, nerăbdătoare să se materializeze. Au început exercițiile, focalizarea intensă de gânduri din diverse puncte, pe diferite canale. Legătura cu Saut am făcut-o aproape imediat. Recepționa ușor și-mi transmitea gândurile lui cu o claritate extraordinară. La început mi-a fost chiar teamă să nu fie vorba de o amăgire, să nu iau cumva drept gânduri recepționate, propriile mele speranțe. Dar nu, m-am convins curând că nu era vorba de-o părere. Comunicam între noi aproape ca și cum ne-am fi aflat față în față. În loc de sunete, de vorbe, vehiculam gândurile.

--Ști că vor să ne transforme în verzini? 

--În verzini ?     

--De ce nu ? 

      Când Saut făcea asemenea aprecieri -- deplasate după părerea mea --, imaginea lui se tulbura, nu-i mai puteam păstra în minte imaginea, gândurile se tulburau și ele. 

--Trebuie să luăm legătură cu ceilalți - îl ìntrerupeam eu.

--Să încercăm cu cei paralizați. Voi încerca mai întâi să-i vindec; îmi trebuie însă ajutorul tău. Ne vom uni gândurile și forța mentală va fi astfel mai puternică.

     Apoi a urmat salvarea expediției, însă consumasem și forța necesară Charisei; propria ei energie era insuficientă. Corpul ei în curs de adaptare necesita un consum mare. M-am frământat zile întregi, știam că este aproape o crimă ce urmează să fac; apoi am întrebat- o, nu știu dacă m-a auzit, dacă mi-a prins apelul... Și i-am luat din viața ei pentru a-mi salva semenii, pentru a salva Expediția. Și am salvat-o, am anihilat forțele razelor, le-am ecranat printr-un zid masiv de gânduri combinate, razele verzinilor nu erau altceva decât biocurenți; verzinii își canalizau propria lor voință spre noi prin intermediul unor aparate de direcționate - în același timp și amplificatoare. Niciun înveliș, niciun sistem de protecție nu poate rezista voinței gândurilor care pot pătrunde peste tot. Ceea ce vedeam ca lumină groasă și albicioasă era doar sistemul de orientare, care aducea pe culoar, pe un "cablu" cu pierderi minime, voința verzinilor. Dar le-am distrus-o folosind propria lor armă și pentru că nu ne puteam compara cu cantitatea lor de voință, iar nici nu aveam aparatajul necesar de canalizare și amplificare, am folosit surpriza, tactica unor vechi luptători care nu atacau decât prin surprindere forțe dispersate. Apoi am pus mâna pe "lanternele", pe "reflectoarele" lor și situația s-a schimbat. Din anumite puncte de vedere eram mai evoluați decât ei. Dispuneau de multe cunoștințe, mai ales de distrugere și anihilare a materiei prin forța psihică însă erau lipsiți de imaginație, de darul combinațiilor, se repetau, învățau bine un lucru și pe acela îl făceau la nesfàrșit, din ce în ce mai bine, mai puternic. O fisură în această organizare perfectă a lor îi puneau în fața unui fenomen pe care nu îl puteau înțelege decât cu greutate, de cele mai multe ori tardiv.

      După eliberarea noastră, prima mea grijă a fost să-i transmit Charisei cât de multă energie vitală. Prea târziu. Nu, nu murise. Numai că nu putuse suporta dintr-o dată niște vibrații, niște unde așa puternice, eu nu avusesem posibilitatea să apreciez prea bine distanța aceea enormă, nici să dozez viața pe care i-o trimiteam; apoi propriile mele gânduri suferiseră o ciudată  schimbare -- prea multe influențe, apoi aerul în care mă aflasem, poate și adaptarea mea la mediul de acolo...   

      Când m-am întors, Charisa era o față verzuie, triunghiulară, cu păr lățos de culoarea și consistența lintiței; cu ochi gălbui și pielea de un verde murdar întrerupt ici și colo de înțepături albe. Era de-o hidoșenie pe care nici verzinii nu o puteau atinge. Era produsul mai multor influențe planetare, o hibridare nefericită și respingătoare. Cănd am văzut-o, deși fusesem prevenit, am crezut că mă fărâmițez în mii de scântei de furie, milă, durere, toate amestecate, învălmășite în toate ungherele corpului și sufletului meu. Au fost cele mai cumplite momente prin care am trecut. Îmi vedeam propriul meu ideal de frumusețe, iubire, transformat într--o arătare bizară și respingătoare. Cănd m-a privit, când am văzut în ochii pe care-i  iubeam atâta, deveniți acum pete gălbui, chinuite, când am văzut, zic, luminițele acelea de dragoste și dorință care emanau și se târau spre mine cu rugă umilă, am vrut să fug, să urlu, să intru în pământul pe care mi-l dorisem atâta ! N-am făcut nimic din toate astea. Poate că m-am gândit la sacrificiul ei, sacrificiu pe care îl făcuse numai pentru mine, pentru a deveni pământeană.

       Mi-am impus buzelor să nu se strâmbe, brațelor să n-o respingă, ochilor să nu o străpungă, picioarelor să nu o ia la goană. Și-a apropiat fața punctată de a mea, pielea de iarbă colorată, gura subțire, întreaga ei făptură care primise noi tipare date de Planeta Verde și trimise de mine, inconștient, către ea... Da, cred că era mai bine de o mie de ori să moară sau să mor eu înainte de-a o revedea așa cum arăta. Și-ar fi cruțat atâtea umilințe, atâtea frământări, sforțări, pierderi inutile de timp și energie. Curând, n-a mai avut nevoie de acel Cordon care ne legase, era suficient de puternică pentru a nu mai fi legați unul de altul. Când, în cele din urmă, a înțeles clar că o revenire nu-i posibilă, că totul trebuia distrus, a plecat lăsând în urmă doar amintirea ei tragică întovărășindu-mă prin toate peregrinările mele astrale...

      Darne rămase îngândurat. Părea că urmărește o prezență reală. Charis fusese reînviată și readusă lângă el, nașterea ei continua să-l țină legat cu un Cordon care nu putea fi încă dezlegat. Cu un Cordon invizibil prin care viața, o viață ciudată, continua să circule în ambele sensuri: Charis și Darne, Darne și Charis...


                                          "Darne și Charis"      

                                         - George Gănescu -

             ( http://editura-alaya.ro/category/16-in-memoriam/ )

... dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine o porție de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiștii domeniului, ìn decursul timpului)!

... sper că a fost o lectură interesantă ! 


 



 

vineri, 10 februarie 2023

Jurnalul (301)

💚 ... azi  vineri, 10 februarie,  ora 14, 26...

💚 ... a venit zăpada și de câteva zile ger (cum era puțin, de Bobotează, înainte...) ca lumea: -9, -9, -10, -11... 

💚 ... fotografii pe care le-am ținut de la prima ninsoare și primul val de frig:  



💚 ... mi-am făcut iar o mămăliguță, cu brânză topită și smântână - pentru a mă înveseli puțin mai mult:


...și a funcționat 👍.

💚 ... urmărind un film documentar parcă "Telematinel", m-a amuzat încercarea mexicanilor de a aduce mișcarea în școli: "bancicletele" !...pare distractiv dar i-am văzut pe elevi pedalând cu picioarele (plictisiți sau enervați de noțiunile din clasă...sau mulțumiți...) destul de mult...mi-a plăcut mult ideea !!!

💚 ... fac focul, gătesc, citesc... singurele mari mișcări/sport: când aduc lemnele de la atelier (magazia cu lemne), apoi când merg la magazin (a treia casă de lângă mine...😃)... vai, ce de mișcare 🙃🙂...pe unde s-a format strat de gheață, am presărat cenușă (alunecuș îndepărtat...)

💚 ... am mai descoperit cărți - în format pdf - destul de interesante pentru lectură: și ușoare, iubiri romantice, dar și ceva mai grele, ce mă cam duc spre filozofie 🙃🙂

💚 ... cât am stat pe la tv (mai rărit, ce este drept...) am urmărit amărăciunea care este acum prin țările afectate de cutremure (Turcia, Siria,...), inundații și alunecări de teren (Bolivia)... lecții de viață cumplite: pentru ei, că le trăiesc, real... dar și pentru noi, cei ce privim, de la distanță...     

💚... am simțit un îndemn pentru o achiziție, poate pentru alții puțin bizară: un ceas pentru o cameră aflată în partea de nord a casei... ca să am o mișcare, chiar și pe bază de baterie, în casă și să aducă ceva divertisment, în caz de plictiseală, când trec pe acolo... 

💚 ... aaaa, era să uit: muzica de la "Sanremo 2023": (https://it.m.wikipedia.org/wiki/Festival_di_Sanremo_2023)... 

... cutremur (și în Italia sunt mișcări în perioada aceasta...), frig dar muzica te încălzește... 

💚 .... recunosc, prima grijă a familiei când ne-am mutat la țară, la casă, a fost asigurarea facultativă a casei...și apoi, când a venit și cea obligatorie, și în caz de cutremur... nu pentru posibilii bani returnați cândva (Doamne,  ferește-ne de cutremur și de altele...!) ci pentru liniștea noastră!

💚 ... totuși, joi după-amiază, pe PRO CINEMA, am revăzut un film:"O iubire perfectă":

💚 ... un alt film documentar despre Irlanda (cea din Anglia și cea liberă) pe TV5 Monde ("Nous, les europeens")...vorbeau despre sărăcia familiilor irlandeze, de școli DIES (sau am reținut greșit numele...) unde se ocupă de elevi (inclusiv masă pentru prânz) ca să urmeze școala, au o legătură strânsă și cu familiile lor... 

💚 ... ceva din lumea niponă:



luni, 6 februarie 2023

Mutația...


                                          

        Revista Dilema

  -Interviu cu ANDREI PLEȘU -

 

    ...Erau oameni obișnuiți, nu erau figuri pe care istoria le reține neapărat, dar vedeam limpede, încă de pe atunci, diferența de comportament dintre ei și ceea ce începuse deja să devină, după război, "noua lume". Era o uriașă diferență între felul de a vorbi, de a trăi, de a se purta cu cei din jur și ceea ce vedeam eu în afara familiei, în societate.

  ...Generația mea s-a născut într-o lume violent ruptă de lumea de dinaintea ei...

  ...Eu cred că, din păcate, suntem mai schimbători decât am vrea. Dar nu destul de schimbători pe cât ar trebui...

  ...Călătorim mai ușor și în condiții mai bune, comunicăm mai ușor și în mai multe feluri, trăim mai confortabil, așa că, da, e o lume mai bună, se vede clar. Dar vedem la fel de clar că acest gen de "bunătate"poate modifica sufletele și în rău sau, în orice caz, nu le îmbunătățește neapărat. Dar știu bine că orice progres tehnologic din istorie a fost cu două tăișuri, iar cel puțin unul dintre cele două tăișuri trebuie "luat sub control"...   

  ...progresul...Asta înseamnă... că e bine să știm că, odată cu el, vin și posibile primejdii care trebuie prevenite...trebuie să prevenim, să ne păzim, să ne bucurăm de progresul tehnologic, re-gle-men-tându-l.  

  ...Aș cupla... tema trecutului cu nevoia noastră de modele, cu nevoia noastră de a admira... nevoia de stabilitate, de criterii, nevoia de fundal consacrat, pe care te poți baza când judeci și acționezi într-o lume care, prin natura ei, e schimbătoare...  

  ...nevoia de "tradiție"... trado, tradere ...a transmite...

  ...iar... traditio însemna și învățătură...

  ...tradiția nu este doar o privire curioasă spre trecut, ci și un apel către cei care au ceva să ne învețe și de la care noi avem ceva de învățat... Nu te formezi fără să preiei lucruri și nu numai, generic, de la oamenii de dinainte, ci și din marile realizări culturale ale istoriei...

  ...Tradiția presupune continuitate, presupune o prelungire vie a trecutului... să iei în calcul și valori mai vechi, diferite de ale tale. Tradiția, în fond, este o ofertă care ți se face și pe care ești liber să o valorifici cum vrei, așa cum îți valorifici talantul. Oamenii pe care eu i-am cunoscut, "oamenii vechi", îmi transmiteau ceva ce și ei primiseră, o ofertă pe care ei deja o acceptaseră. Și resimt ca pe o datorie să dau și eu, mai departe, ceea ce am acceptat și am primit de la ei. Tradiția - în sensul de "a da, a înmâna" al lui trado, tradere -  are două faze, ca respirația. Inspiri și expiri. Primești și dai. 

  ...nimic nou nu se poate afirma dacă nu implică un anumit procent de continuitate, dacă nu se așază...în suita unei căutări tradiționale, adică în curgerea organică a timpului căreia nu i se poate sustrage...

   ...Nu poți da decât celui care cere, celui care așteaptă să primească. Nu poți da cuiva care nu vrea nimic de la tine sau, dimpotrivă, e enervat de ceea ce ai putea să-i dai....conflict de generație...exclusivism de generație...

  ...Orice valoare...poate deveni un blocaj...

 ...Avântul reformist, avid de nou cu orice preț...se întoarce împotriva propriilor lui scopuri...schimbarea radicală a raporturilor dintre profesor și elev...ideea e că trebuie să mergi la școală destins, ca la joacă...depășește tradiția și o declară incorectă dar nu cred că e un mod de a produce valori, oameni întregi...

  ...toți avem și bune și rele...Sigur că putem stabili și restabili ierarhii între cei de dinaintea noastră... Eu cred că util cu adevărat e să vedem ce anume e formator pentru noi  din ceea ce ei ne-au transmis.

  ...Întotdeauna a existat o diferență de viziune între generații, îndeobște numită "ruptură"... Doar că acum, din câte văd, e vorba de altceva. Acum nu mai e vorba de o ruptură de generație, e vorba de o mutație. Ceva major s-a schimbat în funcționarea societății, dar și în funcționarea lăuntrică a fiecărui om. 

  ...ți se spune deodată tot ce vrei și ce nu vrei...cer să mi se respecte și dreptul de a nu fi informat total, până la destrămare mentală...

  ...Nu mai există decât angajare, acțiune și reacție promptă sprijinite, de obicei, pe o judecată tăioase.

 ...Astăzi, trăim, mi se pare, într-un prizonierat al noutăților. Și al unui relativism încântat de sine: nu mai există nici "mamă-tată", nici "masculin-feminin", nici "regulă-libertate", nici "alb-negru"...

  ...Ideologia de azi te face să crezi că ești mai liber decât ieri...

  ...Patima ideologică de azi e...periculoasă...pentru că propune"generoase" soluții egalizatoare: "nu mai accept ca lumea să fie împărțită în masculin și feminin" sau "nu mai accept să se facă diferențe între oameni chiar dacă în mod evident sunt diferiți" sau "nu mai vreau <mama și tata>, vreau <părinte 1 și părinte 2>", etc... 

   ...Astăzi gândirea - fie și derapantă - e înlocuită cu gata-gânditul, cu un metabolism mental de tip fast-food...imediat pe înțelesul oricui....ți se livrează ca produse deja înțelese, ...tu trebuie să spui doar da sau nu...

  ...Ideea de politețe a ieșit din actualitate...comportă-te cum îți vine pe moment...Fii tu însuți în orice moment ! 

  ...diferența dintre regulă identitară și capriciu "original"...

  ...N-ar trebui să fim încântați de ceea ce se schimbă ci de ceea ce rămâne după ce se schimbă ce e de schimbat, pentru că asta este chiar structura de susținere a tipului de ființă care suntem...

  ...Nu poți trăi fără rădăcini.                            

                                  

           

... interviul integral realizat de Sever Voinescu în revista "Dilema" :

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/acum-nu-mai-e-vorba-de-o-ruptura-de-generatie-e-2238954.html

        Andrei Pleșu -https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Andrei_Ple%C8%99u -

        Sever Voinescu -https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Sever_Voinescu -


...postarea participă la jocul-provocare "Citate favorite" găzduit de Suzana 

-https://suzanamiu.blogspot.com/2023/02/citate-favorite-157-cele-patru.html -