vineri, 27 iulie 2012

învăţământul japonez...

          Încercând să aprofundez cunoştinţele mele despre Japonia, tot ce am citit despre viaţa de pe arhipelagul nipon, orice domeniu are reglementări clare şi respectate de toată populaţia!
          Unde se dezvoltă acest spirit japonez, cu tendinţe spartane?
          Am găsit că învăţământul - ca de altfel orice activitate din Japonia - nu este o joacă! Totul este corect stabilit şi orice încălcare a reglementărilor este aspru pedepsită dar ... şi mult mediatizată - pentru a fi un exemplu! Din copilărie, educaţia unui japonez este pentru respect, muncă, disciplină, răbdare, punctualitate, perseverenţă, amabilitate, ţinerea promisiunii făcute ... obiceiurile japoneze, codul etichetei în comportamentul social şi ierahia socială ... 
         Cerinţe respectate în şcoli: uniformă (fiecare şcoală are uniforma sa - existănd concursuri ca de modă, între şcoli!) şi o ţinută decentă, (telefoanele sunt pentru adulţi-nu pentru elevi!), ore de şcoală, ore de sport în cadrul cluburilor, ore pentru efectuarea temelor primite!
         Manualele şcolare sunt scrise de firme particulare dar sunt autorizate de Ministerul Învăţământului!
         Şcolile unde învaţă un elev (în cei 9 ani) sunt aproape de casele de locuit şi astfel elevul poate merge pe jos până la şcoală - în unele zone pe elevii mici  îi iau de acasă învăţătorii, cu randul, şi îi duc la şcoală!- Un elev este învăţat cum să devină mai independent, nu este voie să vină părintele cu maşina ca să îl aducă/ sa îl ia pe elev!
         Am găsit că învăţământul japonez este structurat astfel:
     -creşă, cămin, grădiniţa
     -şcoală elementară (6 ani)
     -curs inferior-gimnaziu (3 ani)
     -curs superior-liceu şi şcoli tehnice (3 ani)
     -şcoli post-liceale, universitate.
          Primele 9 clase (de la 6 la 15 ani) sunt invăţământ obligatoriu şi gratuit. Exista în paralel şi învăţământul în şcoli particulare-cu plată, taxele fiind adaptate la căştigurile părinţilor!-. Studiile superioare sunt învăţământ cu plată.
          Admiterea la liceu este foarte dură! La examen se testează cunoştinţele elevului la 5 discipline de bază, pe trei ani de studiu. Conform rezultatelor obţinute, se face repartizarea spre licee mai departe: cei cu rezultate modeste sunt îndrumaţi spre licee tehnice de unde, după absolvire, se angajeaza. Cei cu rezultate bune sunt îndrumaţi către licee teoretice, iar cei cu rezultate foarte bune (dotaţi mai aparte ca inteligenţă) sunt îndrumaaţi către licee speciale ca performanţă!
          Admiterea la facultate implică un examen foarte greu. Pentru a se pregăti mai bine, elevii studiază după cursuri în şcoli suplimentare. Cu un an înainte de terminarea universităţii, încep studenţii să-şi caute slujba/serviciul.
          Astfel doar în câteva cuvinte, am putut să îmi fac o impresie despre viaţa unui copil, începând de la primii paşi într-o creşă şi până la absolvirea studiilor finale !!!  Cuvinte care pot reflecta: MUNCĂ! DISCIPLINĂ! SERIOZITATE! COMPETITIVITATE!
          La aşa cerinţe pentru elevi, cerinţele pentru un învăţător/profesor sunt la fel de mari!
          Profesorii, ca să poată preda, obţin un 'permis de profesor' şi un post prin susţinerea examenului dar se rotesc - în cadrul şcolilor de acelaşi nivel - la 2-3 ani! Sunt evaluaţi in funcţie de rezultatele elevilor!
          Ce urmăreşte un profesor japonez în formarea unui elev/student:
-dacă învaţă să înveţe
-dacă ştie să judece singur problemele discutate
-dacă învaţă spiritul de echipă.
          Evaluarea unui elev se face prin teste dar este foarte importantă şi relaţionarea lui cu colegii şi profesorii.
          Şi în învăţământ este la bază învăţătura lui Confucius-de acum 25 de secole-: ' Dacă-mi dai un peşte, voi mânca o zi. Dacă mă înveţi să pescuiesc, nu-mi va mai fi foame niciodată.'
          Limba japoneză este o limbă complexă, bazată pe ideograme...
          În şcoala elementară se începe să se înveţe limba japoneză, adică se învaţă în jur de 1000-1200 semne - semne care se învaţă în primul trimestru de şcoală trecând apoi să înveţe noţiunile specifice disciplinelor şcolare.Dar în paralel continuă să se înveţe caracterele limbii japoneze chiar şi ca student! Absolut necesar este să fie cunoscute 4530 semne! Dar ca să citeşti un ziar trebuie să fie cunoscute 6000 de semne (în ziare şi reviste sunt utilizate semnele 'katakana' pentru transcrierea numelor străine) !
           Concluzie:
           Învăţământul japonez urmăreşte să producă persoane calificate pentru o producţie de calitate, în orice domeniu al vieţii.
           Cred că este stres! Şi cred că apar şi probleme - excepţii de la regulă!

joi, 26 iulie 2012

responsabilităţile din familia japoneză...

     Din toate lecturile mele am aflat că societatea japoneză este paternalistă (adică soţul/tatăl are rolul de şef al familiei - ca un shogun!)...
     Care sunt rolurile/responsabilităţile fiecăruia în cadrul familiei? Centralizând toate informaţiile găsite în lecturi, rezultă acestea:
     Soţul/tatăl munceşte toată săptămâna, de dimineaţa până seara, în noapte- pentru că trebuie să câştige suficient pentru a-şi întreţine familia! De mic, un băiat este crescut în cultul pentru familie şi societate, pentru muncă - un bine pentru familia sa dar mai ales pentru ţară! -... Totul pentru a înţelege responsabilitatea sa ca viitor şef de familie... De mic până la maturitate, învaţă respectul faţă de strămoşi şi religie, faţă de părinţi, faţă de profesori, faţă de compania în care lucrează ... Soţul/tatăl are timp liber pe care să şi-l petreacă cu soţia/familia doar duminica sau în concediul de odihnă! Japonezul nu are cultul acumularărilor materiale, banii sunt utilizaţi pentru a călători cu familia prin Japonia (în special) sau prin lume sau organizând renumitele picnicuri adaptate sezonului şi sărbătorii zilei - japonezii având sărbători multe şi legate de evenimente istorice sau religioase, naţionale sau tradiţionale!
     Şi soţul participă la educarea copiilor!!! 
     Soţia/mama este casnică (chiar dacă are studii superioare) ... Este tot timpul bine îngrijită, liniştită, înţelegătoare - pentru aceasta este pregătită din copilărie conform tradiţiei japoneze! - îşi secondează soţul tot timpul, cu inteligenţă şi rafinament! Îşi dedică tot timpul familiei: are grijă de copil/copiii, gospodărie (curăţenie, cumpărături, gătit - tot timpul proaspăt -, etc) , bugetul familiei (se ocupă de gestionarea banilor familiei, adică) ... Pentru copil grija sa înseamnă: îngrijire, educare (diferenţiat pentru fetiţă şi băiat), însoţire la/de la şcoală/ şcoala suplimentară/ orele de sport la clubul sportiv ... Îl învaţă să nu aibă pudoare trupească (trupul oamenilor fiind la fel!)... Îşi educă copilul aproape de stilul spartan (de înţeles pentru că trăiesc într-un mediu nu prea 'drăgălaş': vulcani, taifunuri, cutremure, incendii): mai puţin cocoloşit... Îl învaţă de mic ce înseamnă respectul, munca, disciplina, răbdarea, punctualitatea, perseverenţa, amabilitatea, ţinerea promisiunii făcute ... Îl învaţă obiceiurile japoneze, cum să cunoască şi să respecte codul etichetei în comportamentul social şi ierahia socială ... Îl învaţă cum să-şi dezvolte stăpânirea de sine, în orice împrejurare (tandreţea, dragostea, iubirea, durerea sunt pentru intimitatea sa), sufletul fiind adevăratul loc al intimităţii oamenilor!... 
     Tot soţia este responsabilă şi cu menţinerea relaţiilor cu rudele, vecinii ... toate cunoştinţele familiei...      
     Ca în toate domeniile vieţii japoneze, rolul fiecărui membru al familiei este important, stresant din dorinţa de a perfecţiona totul!  Competiţia este foarte strânsă! 
     Dar în timpurile actuale, stresul enorm poate duce şi la blocaje în viaţa tinerilor!...
     Iar viaţa în oraşele mari fiind mai liberă ..., mai nou, există reprezentanti ai generaţiei tinere care schimbă rolurile: unele fete devin independente având serviciu, fără atracţie pentru căsătorie; unii băieţi caută soţii în Europa sau în ţările din jur (Filipine, etc,)! sunt familii care nu mai vor să aibă copii...!

marți, 24 iulie 2012

copilăria unei prinţese...

         Am fost atrasă toată viaţa de poveşti cu castele şi prinţese, o lume aparte, necunoscută mie, situată în percepţia mea copilărească ... undeva ... deasupra vieţii cotidiene a tuturor…
         Am găndit, cu minte copilăroasă, că la nivelul unei vieţi de prinţesă, toate trebuie să se întâmple altfel, că trebuie să aibă parte de o viaţă plină de facilităţi...cu posibilitatea de a face tot ce doreşte (o prinţesă are un comportament diafan, dulce, drăgălaş...) într-o lume cu alte reguli...
         Am citit prea multe poveşti, recunosc!
         Am fost atrasă mai mult de latura romantică a vieţii...Era evadarea mea dintr-un mediu nu prea confortabil, o societate cu multe lucruri încurcate, neclare...greu de descifrat pentru mintea unui copil! Ori lumea poveştilor era locul ideal pentru evadare!...
         Am citit enorm de multe carţi fiind atrasă de misterul istoriei, de viaţa multor personaje existente în istoria universală, şi mai ales în istoria ţării mele...încercând să găsesc modele din care să mă inspir în propriul meu comportament social...Tot timpul am căutat standarde mult mai presus, tocmai din dorinţa de a-mi depăşi limitele personale, de a ridica ştacheta realizărilor vieţii mele...
         Dar, acum când scriu, îmi dau seama că modelul cel mai important ales de mine, MIRCEA ELIADE..., m-a impins tot într-o lume de visare, o lume frumoasă...dar departe de viaţa concretă, cum este cea din ţara mea sau de neamul meu şi. mai ales din zona aleasă de părinţii mei pentru a habita! Modelul ales m-a ajutat să îmi modelez voinţa, forţa mentală, să îmi dau seama că pot folosi aceste forţe (=daruri) date de Bunul Dumnezeu dar nu m-a ajutat să mă adaptez la mentalitatea celor din jur! Am iubit şi iubesc oamenii, am dorit şi doresc buna vecinătate cu ei dar nu am învăţat (sau forţa mea interioară nu a acceptat să cedez atât de mult...) cum să am un trai reciproc avantajos!
         Pe propria piele am reuşit să descopăr ce putere mare de influenţă asupra formării unui copil o au atât cei din familie cât şi de cei din jur, apoi la şcoală şi la muncă, pe parcursul evoluţiei ... 
         Dar câţi oameni sunt conştienţi de acest fenomen?!
         Lecturile mele variate m-au ajutat să cunosc oameni de pe meleaguri atât de variate, puţin cam aleatoriu deoarece studiul meu a funcţionat pe baza a ceea ce m-a atras pe moment! Citeam ceva într-o anumită perioadă, nu terminam, treceam la o altă noutate a altui domeniu, după un timp reveneam la lectura anterioară pentru că îmi dădeam seama că era necesar să finalizez pentru a înţelege corect esenţa fenomenului întâlnit!
          Târziu de tot am ajuns să cunosc câte ceva despre membrii familiei regale a României, despre care nu am citit suficient deoarece nu am avut parte de aceste cărţi, nu am avut acces la Internet (compensând astfel lipsa cărţilor) …
          Aşa am descoperit viaţa uneia din cele mai frumoase prinţese din România anilor interbelici...
          Auzisem despre numele Elisabeta, chiar şi despre Palatul Elisabeta! Dar nu ştiam prea multe despre ce se afla în spatele acestui nume!
          Aşa am ajuns să cunosc o parte infimă din viaţa acestui personaj feminin ce a trăit într-adevar într-o altă lume, total diferită de lumea în care eu am trăit şi trăiesc! O lume atât de diferită ca percepte morale, dar şi ca bogăţie fizică şi spirituală! O lume în care România avea o monedă forte, oameni mari politici şi de cultură! Deci, o altă lume!
          Parfumul acelei epoci îmi este tare plăcut dar atât de indepărtat...
          Am aflat puţine informaţii despre această prinţesă considerată ca o adevărată enigmă-după mărturiile epocii-: 'una dintre cele mai ciudate prinţese din Regatul român'.
          În viitoarea familie regală, în 1894, s-a născut ca al doilea copil, într-unul din apartamentele castelului Peleş, la Sinaia... o fetiţă...botezată la 2 luni de către regina I a României cu numele său...Elisabeta.
       
          Dar oare de ce a fost atât de ciudată, de neînţeleasă de cei din apropierea sa? M-am întrebat şi am încercat, pas cu pas, să descopăr cum a trăit şi ce sau cine a avut o influenţă aşa de mare asupra sa?
          1.O influenţă posibilă a avut de la naşa de botez: Regina I a României, Elisabeta!
            Ce ştiu despre regina-poetă?
            Cunoscută ca o mare iubitoare de cultură. O regină boemă ...Cu înclinaţii atât de puternice spre cultură, către frumoasa lume a visării, apropiată de oamenii deosebiţi ai vremii, cu creaţii de valoare, importante pentru bogatia culturală a ţării. Soţia regelui Carol I al României, rege cu o personalitate puternică, milităroasă, regina Elisabeta - numită şi 'mama răniţilor'- a scris şi diverse opere în limbile franceză, germană şi engleză sub pseudonimul Carmen Sylva (ceea ce se traduce din limba latină prin „Cântecul pădurii”): peste o mie de poezii, nouăzeci de nuvele strânse în patru volume antologice, treizeci de opere dramatice şi patru romane . Era o bună cunoscătoare şi interpretă de muzică - canto, pian, orgă; avea în acelaşi timp şi calităţi de pictor. Mark Twain a scris despre această regină: „Acea prinţesă şi poetă germană încântătoare, adorabilă, îşi aduce aminte că florile codrului şi câmpiile «i-au vorbit»”. ...şi ea a fost considerată de unii puţin excentrică ...
          Regina Elisabeta a hotărât să îndrume primii ani ai copilăriei micuţei Elisabeta, Lisabeta...
          Sub influenţa reginei, principesa a deprins înclinaţia către frumos şi pasiunea pentru arte, îndeosebi muzica...
          Sigur că a preluat şi ceva din excentricitatea naşei, dragostea prea mare pentru natură şi... îndepărtarea de oameni ... pe care nu-i accepta aşa cum erau!
           2.Alta influenţă: Elisabeta, Lisabeta pentru cei apropiaţi, şi-a desăvârşit educaţia în sistem privat, fiind singura dintre copiii familiei care nu a urmat cursurile unei şcoli publice. A studiat doar particular, până la 25 de ani.A fost singurul copil al familiei care a fost crescut aparte, departe de rigiditatea mediului scolilor.
              De la vârsta de 5 ani, Elisabeta începe să ia lecţii de pian şi de vioară cu George Enescu, care era unul dintre artiştii protejaţi de Maiestatea Sa, regina Elisabeta I.
              În curând, va descoperi că are talent şi la desen. Peste ani, prinţesa va deveni o pictoriţă sensibilă, însă puţin cunoscută marelui public.
             În scurt timp învaţă să-şi pună singură plăci la gramofon, ascultând zile în şir, în salonul cu oglinzi de Murano, de la etaj, valsuri şi nocturne de Chopin, sonate de Beethoven sau Domenico Scarlatti. Toată viaţa a fost o mare melomană şi o pasionată pianistă. Se spune că întreaga sa colecţie de discuri pentru gramofon, distrusă în anii refugiului familiei regale din timpul Primului Razboi Mondial, ar fi avut astăzi o valoare inestimabila.
             Vorbea bine patru limbi străine şi învăţase arte frumoase, coregrafie, istorie, literatură universală şi muzică.
              Deci, toată copilăria nu a ştiut de colectivitate, de colegi, de bunele şi relele vieţii în grup! ...Şi cred ca a avut în apropiere mai mult persoane mature, care au încercat tot timpul să-i protejeze delicateţea dobăndită locuind într-un asemenea mediu şi în libertatea naturii...
           3.Altă influenţă: Elisabeta şi-a petrecut primii ani din viață în special la Sinaia, la Peleş şi apoi la Pelisor...O zonă de vis...

           Principesa a avut parte de o copilărie de-a dreptul paradisiacă, aşa cum reiese din puţinele mărturii păstrate până în prezent.
           În cartea sa, 'Povestea vieţii mele', Regina Maria îşi aminteşte că: „micuţa avea o piele albă ca laptele şi nişte ochi mari, verzi, mereu uimiţi. Iubea peste măsură florile, încă de când a făcut primii paşi. Deşi era atât de tăcută, îmi povestea că sta de vorbă cu nuferii din heleşteu, cu uriaşele dalii, aliniate lângă peronul din faţa castelului, unde trăgeau şirurile de trăsuri. M-a tulburat şi mai mult când mi-a spus că visează colorat şi că s-a împrietenit cu îngerul ei păzitor. A fost cel mai misterios copil al meu”.
          ...Iarna grea de la Sinaia şi peisajul munţilor din împrejurimi complet albi au fascinat-o încă de mică, amintirea acestor zăpezi tulburând-o până la sfârşitul zilelor...
           CONCLUZIA:
           Deci? Am reusit sa cunosc puţin din copilăria unei prinţese adevărate...care a trait asa cum am zis eu: în altă lume, departe de cea reală?! De aceea nu a fost adaptată lumii în care s-a trezit la maturitate ? 
           Ca prim rezultat al acestei singurătăţi, Principesa participa rar la distracţiile organizate de fraţii şi surorile sale (doar erau 6!), preferând de cele mai multe ori să rămână singură cu câinele său şi să citească. Deseori refuza chiar să ia masa cu familia, găsind întotdeauna diferite pretexe pentru a-şi motiva absența. Tristeţea şi autoizolarea Lisabetei erau în totală opoziţie cu exuberanţa şi voiciunea mamei sale.
           Cred că cei din apropierea ei i-au croit o soartă dificilă! Cum nu şi-au dat seama că au izolat-o?! ... Mediul a fost deosebit într-adevăr, de vis, dar ...şi-a construit o altă lume, total depărtată de cea reală ...  cu atâta talent moştenit (muzica, desen, limbi străine, pictură), nu era normal ca la maturitate, tânăra prinţesă să fie ciudată?! Şi neînţeleasă de cei din jur pentru că ea şi-a căutat satisfacţia personală în obiceiuri total diferite de cele a celor din jurul său... atrasă de cercurile artiştilor vremii...
           Şi cum să se poată adapta la rigorile etichetei propriei familii regale, iar mai târziu ale familie regale din Grecia, ca Regina a Greciei?!         
        Cândva, peste timp, aflată în exil pe Coasta de Azur, Elisabeta îşi amintea într-un jurnal despre copilăria sa:
  'Ce mult te-am iubit, Peleş, raiul copilăriei mele pierdute! Cât de bine îţi cunosc luminile şi umbrele, sunetele şi miresmele, singurătatea fastuoasă! De cate ori respir aerul timpurilor prezente, mă întorc cu mintea în trecut la tine, adăpost al tuturor visurilor şi iluziilor risipite, întrebându-mă, întrebându-te, aidoma poetului: «Unde sunt uriaşele zăpezi de altădată?»...'
                     principesa României, regina Greciei:
Elisabeta Alexandra Josephina Charlotte de Hohenzollern

p.s.:
       Doar în poveşti cu castele, Ilene Cosânzene şi Feţi Frumoşi se poate spune:
             ...şi au trăit fericiţi până la adânci bătrîneţi...
       Realitatea, însă, este crudă şi pentru Împărat şi pentru Proletar... Uneori sunt şi excepţii!