emisfera vie...

        

                    

                       EMISFERA VIE

                                                   de ION HOBANA

              După două ceasuri, obosisem de atâtea culori şi miresme. Ghidul meu (benevol) a înţeles şi mi-a propus să încheiem explorarea celebrului Golden Gate Park. Am acceptat, cu mai multă grabă decât s-ar fi cuvenit după canoanele bătrânei Europe şi ne-am îndreptat spre parcajul unde lăsasem ''Mercedes''-ul albastru. La început de noiembrie, era cald ca în plină vară românească.

-Normal, a zâmbit Dolora. Suntem pe ţărmul Pacificului. Până la Marea Neagră e o veşnicie. Sau o jumătate de zi de zbor...

              Însoţitoarea mea îşi amintea cu nostalgie de Mamaia şi de pădurile Bucovinei, pe care le cunoscuse în 1972:

-Câtă linişte, câtă frumuseţe, a suspinat ea. Ca în Muir Woods. Păcat că n-ai timp să mergem şi acolo.

              N-aveam timp, într-adevăr. A doua zi plecam la Hollywood, unde mă aştepta Forrest Acherman. Forry şi vila lui transformată într-un muzeu unic al sience fiction-ului mondial.

              Dolora şi-a consultat ceasul-brăţară, apoi m-a privit cu ochii ei căprui-închis, care mi se păruseră, la început, negri:

-E aproape 1 ! Nu ştiam de ce mi-e foame.

              S-a instalat la volan şi mi-a deschis portiera, anunţându-mă:

-Lunch la Cliff House. O să-ţi placă !

              Ne-am oprit la marginea falezei, în faţa unei clădiri cu aspect funcţional.

-Aici era înainte cu hotel. A ars până la temelie.

              Gustul americanilor pentru catastrofe...

              Chiar de la intrare m-a întâmpinat orbitorul ''smile'' al fostelor şi actualelor glorii ale ecranului care au onorat restaurantul cu prezenţa lor. La-m regăsit în sala de mese, unde fotografiile tapetau literalmente pereţii. M-aş fi oprit să citesc câteva dedicaţii dar Dolora m-a luat de braţ, conducându-mă către o masă liberă.

-E locul cel mai potrivit ca să admiri Seal Rocks.

              Din foci n-a mai rămas decât numele. Cele trei stânci adăposteau acum câteva colonii de pescăruşi. În timp ce le priveam, o chelneriţă ne-a adus lista şi ne-a turnat în pahare apă de la gheaţă. Am comandat catfish şi o sticlăde Chablis, în dorul Muscatului de acasă.

              Savuram peştele şi garnitura lui, un mare cartof copt, cu un bulgăre de unt, când Dolora mi-a atras atenţia asupra unui bărbat care stătea nu departe de noi. M-a izbit contrastul dintre coroana de păr alb, strălucitor şi faţa arsă de soare.

-Profesorul Seaman, mare specialist în biologia marină. Vrei să-l cunoşti ?

              Am ridicat din umeri:

-Crezi că am avea ce discuta ?

-E un conviv fermecător, m-a asigurat Dolora. Când trăia tata, venea des pe la noi. Fuseseră colegi de an şi de echipă.

-Fotbal ?

-Basball. Îmi aducea scoici şi corali. Îmi spunea...

-Hallo, Doll !

              Am tresărit. Cel despre care vorbeam se apropiase pe nesimţite de masa noastră.

-Hallo, Bill ! Îţi prezint un oaspete din România.

              M-am ridicat, ne-am strâns mâinile şi l-am invitat să ia loc. Am vrut să-i torn vin dar m-a oprit:

-Nu schimb băutura.

              Ivită nu ştiu de unde, chelneriţa săvârşise ritualul umplerii paharului cu apă şi aştepta comanda.

-Un scotch dublu, te rog, i-a spus profesorul şi s-a întors spre mine. Ce face Nasty ? Mai participă la turnee ?

-Nasty ?

-Aşa-i spunem noi lui Nastaz, a intervenit Dolora. Bill e mare amator de tenis.

-Şi eu sunt. Dar voi ar trebui să ştiţi mai bine ce face Năstase. La Bucureşti îl vedem rar.

-Am fost plecat multă vreme într-o expediţie, s-a scuzat profesorul. Şi n-am prea avut timp pentru emisiunile sportive.

              Apoi a sosit whisky-ul şi am început să discutăm despre expoziţia ''Leonardo go back to Vinci'', pe care o văzusem cu o zi înainte la Berkeley. Pe Seaman îl izbiseră schiţele care subliniau similitudinile dintre capetele de oameni şi cele de animale. Remarcasem şi eu această preocupare obsesivă, întrebându-mă cum o tolera Inchiziţia... Subiectele nu ne lipseau. Am vorbit despre greva controlorilor de zbor (decolasem de la Chicago cu o întârziere de două ori academică), despre ''Undeva în timp'' (filmul preferat al Dolorei), despre naveta spaţială (se anunţase o lansare iminentă). După al treilea pahar, profesorul m-a privit solemn şi mi-a declarat că vrea să-mi arate cât mă preţuieşte:

-Mergem la mine să ascultăm o înregistrare incredibilă.

-Nu se poate, Bill, s-a împotrivit Dolora. L-am învitat pe Ion la cină. Vino şi tu, cu înregistrare cu tot. Marsha o să se bucure.

-Dar n-am caseta la mine.

-O luăm în drum.

              Peste jumătate de oră, eram o picătură în şuvoiul de automobile de pe Golden Gate. Dincolo, în Marlo County, peisajul mi-a amintit de Stresa: fundalul împădurit, serpentinele, vilele risipite în verdeaţă...

              Dolora locuia în tiburon. Din livingul spaţios vedeam oraşul, pe ţărmul dimpotrivă, estompat de ceaţa subţire. Mă scufundam într-un fotoliu de piele şi ascultam zgomotele uşoare iscate în bucătărie, unde Dolora şi fiica ei, Marsha, pregăteau cina. Profesorul nu mai avea chef de vorbă. Stătea în picioare, lângă uşa-fereastră, răsfoind albumul pe care-l adusesem gazdei. A tăcut şi în timpul mesei. Apoi, când Marsha s-a retras ca să vadă serialul, a scos din buzunar caseta.

-Câteva cuvinte, ca să înţelegeţi ce va urma, ne-a spus el. Întâmplarea s-a petrecut în Oceanul Indian, toamna trecută. Colegul meu, profesorul Evans, voia să demonstreze utilitatea căştii cu membrană respiratoare în cercetarea subacvatică. El...

-O clipă, Bill, l-a întrerupt Dolora. Ce-i cu membrana asta ?

-Ai să afli imediat, a liniştit-o Seaman. Aşadar, Evans şi-a început imersiunea la ora unsprezece dimineaţa. În afara echipamentului obişnuit, luase un aparat de filmat şi un harpon electric. Din momentul în care a dispărut sub apă, am conectat receptorul de ultrasunete, pentru a putea urmări şi înregistra experimentul. Am aici o copie a înregistrării.

              A apăsat pe clapa de pornire, şi, după câteva secunde, am auzit o voce plăcută, baritonală:

-''Mi s-a cerut să vorbesc tot timpul, pentru a oferi celor care trebuie să decidă un document convingător. Am să vorbesc – cu toate că mi se pare cam ridicol. În definitiv, am încercat casca lângă ţărm şi nu văd de ce n-ar funcţiona în larg. Compoziţia apei este aceeaşi... Mă cufund încet, atent mai mult la respiraţia mea decât la ceea ce se petrece în jur. De altfel, nu se petrece nimic deosebit. O uşoară degradare a luminii, peşti... Cât despre rechini... aş arunca harponul ăsta inutil, dacă n-aş şti că e trecut în inventarul domnului Weather. Apropo: domnule Weather, să ştii că apa e caldă. Costumul cu care mă îmbiai m-ar fi făcut doar să mă simt ca într-o armură prea strâmtă – şi cu miros de cauciuc. Respir la fel de uşor ca la suprafaţă. Am deprins tehnica: o inspiraţie lungă, permiţând filtrarea unei cantităţi suficiente de oxigen din apă, şi o expiraţie bruscă, pentru a sili bioxidul de carbon să treacă prin membrană. Mă gândesc, furios şi amuzat totodată, la muştiucul pe care trebuia să-l strâng între dinţi ca să primesc amestecul suspect din rezervoare. Inventatorii acestei substanţe macromoleculare sunt nişte binefăcători ai umanităţii... subacvatice. Am obosit. Am impresia că debitez un monolog interminabil dintr-o piesă proastă. Sper să vă plictisesc destul ca să fiu răzbunat. Am ajuns la fund. Lumina curge de sus, ţesând o broderie tremurătoare pe nisipul în care labele mele de cauciuc lasă urme stranii. Dacă distinsul meu confrate Greenwood ar trece pe aici, ar scrie îndată un articol despre iminenta descoperire a unui nou şi senzaţional reprezentant al faunei bentice... Respir. În jur, aceeaşi monotonă viclenie a oceanului: animale care par plante, plante care par animale... Notează, colega Seaman: un ''Equus Punctatus'' cu două înotătoare dorsale! Am vrut să-ţi împrumut casca mea... când mă întorc. Vreau să mai fac câteva salturi pe deasupra tufişurilor de corali. Poate stârnesc vreun rechin care stă la pândă, ca să n-am impresia că harponul ăsta... Stop !... Nu, nu e vorba de magnetofon. Îmi luasem prea mult elan şi era să trec de un prag submarin, dincolo de care... Un abis ! Un adevărat abis !... L-am văzut şi pe batigramă dar credeam că ne-am oprit la o distanţă mai respectabilă. Ciudată senzaţie ! Parc-aş fi pe terasa lui Empire State Building, într-o zi cu ceaţă. Privirea mi se pierde în penumbra lăptoasă din abis. O penumbră lăptoasă... Sună nepotrivit, nu ? Impropriu. Şi totuşi, vă asigur că nu e o simplă metaforă. Lumina se topeşte, se difuzează în straturile mai adânci ale apei. Un clarobscur veritabil, fără contribuţia generaţiilor de pipe flamande. Mi s-a făcut deodată frig. Domnul Weather poate să jubileze. Dacă nu cumva e o iluzie... Nu, termometrul n-are iluzii. Un salt de cinci grade e un lucru foarte real. Probabil un curent rece... Asta ce mai e ? Ceaţa lichidă se îndeseşte. Penumbra se transformă treptat în întuneric. Un întuneric urcând parcă din abis. Halucinaţie ?... Mercurul a coborât cu încă cinci linii. Nu poate fi vorba de un curent... Şi nici de o întunecare, cum credeam. O imensă masă neagră a străpuns foarte încet penumbra lăptoasă şi se apropie de pragul pe care mă aflu. O văd din ce în ce mai bine. Şi e din ce în ce mai frig... Poţi să mă invidiezi, colega Seaman: filmez acum o emisferă gigantică, de culoare cafeniu închis, pulsând slab în lumina ireală din adânc. O masă gelatinoasă amorfă, pe a cărei suprafaţă netedă se aprind şi se sting luciri forforescente... Ţin aparatul cu degetele amorţite de frig şi filmez. Fără filmul acesta nu m-ar crede nimeni. O emisferă vie !... Pe lângă ea, şarpele de mare e la fel de banal ca teoriile distinsului meu confrate Greenwood. Mi-e din ce în ce mai greu să vorbesc. Frigul... şi nu numai el. Parcă mi-au amorţit şi gândurile... Emisfera se apropie... Îngheţ... Am scăpat aparatul... Harponul... Explozie de lumină... M-a atins...''

              Banda a continuat să se deruleze, în gol. Seaman a oprit casetofonul:

-Scafandrii noştri au coborât imediat, au ajuns la pragul submarin şi au dat peste aparatul de filmat. Profesorul dispăruse.

-Şi n-au găsit nici o urmă ? a întrebat Dolora, vădit tulburată.

-Am înregistrat şi relatarea unuia dintre scafandri, Frank Turnbridge. Vreţi s-o ascultaţi?

-Nu ne mai fierbe, Bill!

              Un alt glas, răguşit, poate de emoţie:

-''Să mă bată Dumnezeu dac-am văzut o groapă mai păcătoasă !... Bietul domn Evans vorbea despre nu ştiu ce <penumbră>. O figură de stil, parcă aşa se zice. Aţi trecut vreodată pe lângă o mlaştină din care ies aburi urât mirositori... Aşa era ! Simţeam şi mirosul, cu toate că aveam pe mine ditamai costumul, nu o prăpădită de cască... Mi s-a părut şi mie că apa e cam rece dar până să mă uit la termometru... ori s-a încălzit la loc, ori fusese doar o închipuire... La fel cu aburii din groapă. Când m-am uitat prima oară, erau mai întunecaţi, mai negri. După aceea... Să fi coborât dihania profesorului ?... Cam asta ar fi. Şi să nu uit: povestea cu emisfera cafenie, am mai auzit-o acum cinci ani, într-o cârciumă din Sidney. Un flăcău, cam afumat, se jura că a văzut cu ochii lui un rechin intrând în animalul ăsta, ca un cuţit fierbinte într-un calup de unt. Spunea că de atunci s-a lăsat de meserie... Dacă mă-ntrebaţi ce cred, am să vă răspund că un scafandrier adevărat nu se teme de o bucată de gelatină, fie ea cât Madison Square Garden''.

-Al doilea scafandru a confirmat relatarea lui Turnbridge, a spus Seaman, scoţând caseta din aparat şi punând-o pe masă. Ceea ce nu ne-a ajutat să descifrăm misterul.

-Şi filmul ? l-am întrebat.

-Din păcate, pelicula era voalată.

-Poate că la contactul cu solul submarin...

              Seaman nu m-a lăsat să continui:

-Aparatul era în bună stare. Iar developarea a fost efectuată într-un laborator specializat.

-Atunci o sursă radioactivă ?

-Contoarele Geiger-Muller au rămas mute în zona observaţiei.

              Dolora, care urmărise cu atenţie schimbul de replici, a profitat de pauză:

-Ce-i cu flăcăul din Sidney ?

              Profesorul a râs scurt:

-Cuţitul fierbinte în calupul de unt ?... Un reportaj de senzaţie într-un supliment duminical. Autorul credea că a găsit explicaţia dispariţiei căutătorilor de perle de pe ''Yamata Maru'' şi ''Felton''. Parcă oceanul n-ar fi plin de rechini, murene, calmari...

              Am părăsit fotoliul şi am făcut câţiva paşi prin încăpere. Amorţisem stând încordat, în aceeaşi poziţie. M-am oprit în faţa profesorului:

-Şi dacă a fost o halucinaţie ?

-Mi-am pus şi eu întrebarea. Dar fişa medicală a lui Evans nu oferă nici un temei pentru această supoziţie. Şi mai e ceva...

              Profesorul s-a oprit, parcă ezitând.

-Fără suspensii, Bill ! a protestat Dolora.

-Mai e o întâmplate din 1878, consemnată în jurnalul de bord al navei ''Stratowne''. Cunosc textul pe dinafară:

              ''La 8 grade 50' latitudine şi 84 grade 5' longitudine estică, ne-am întâlnit cu goeleta <Pearl>, aflată într-o zonă de acalmie. La o jumătate de milă în dreapta goeletei s-a ridicat deodată o imensă masă cafenie. Privită prin binoclu, ea apărea cu totul deosebită de toate vietăţile marine cunoscute. Un om înarmat cu o puşcă (mai târziu am aflat că era căpitanul goeletei) a tras câteva gloanţe în această masă, care a început să se agite. Suprafaţa ei era atât de mare, încât a răsturnat goeleta. Îndreptându-ne în grabă spre locul catastrofei, n-am putut salva decât cinci oameni, cu toate că oceanul era liniştit.''

              Seaman şi-a tras răsuflarea şi ne-a privit interogativ. Am ridicat mănuşa:

-Pare să fie aceeaşi specie, care ar putea include şi krakenul din vechile texte.

-Sunt convinsă că Bill ştie la ce te referi, a intervenit Dolora. Dar mai sunt şi eu pe aici.

-În secolul XVI, Olaus Magnus nota apariţia unui animal marin lung de o milă şi semănând mai mult cu o insulă.

-Similiorem insulae quam bestiae, a citat profesorul, cu strania rostire anglo-saxonă a cuvintelor latine. Iertaţi-mi accesul de erudiţie !...

              Am reluat:

-Legenda spune că episcopul de Nidros a dat peste un astfel de animal care dormea la suprafaţa apei. Luându-l drept o stâncă uriaşă, a pus să se ridice un altar pe spinarea lui şi a oficiat o slujbă religioasă. Când s-a întors pe ţărm, krakenul s-a scufundat în adâncuri. Un alt prelat – Pontoppidan, episcop de Bergen – susţinea că un regiment ar putea să manevreze în voie pe trupul unui asemenea Leviatan...

              Epuizasem exemplele pe care le păstram în memorie de pe vremea când pregăteam o emisiune despre şarpele de mare. Am sorbit din paharul cu suc de portocale, aşteptând comentarii.

-Kra-ken, a silabisit Dolora. Ce sonoritate ciudată !

              Seaman a hotărât să reintre în arenă:

-Probabil un cefalopod ale cărui dimensiuni au fost hipertrofiate de observatori şi de cronicari. Dacă nu se va dovedi că legenda se datorează apariţiei sporadice a ''emisferelor vii''.

-Şi dacă nu se va dovedi... O moarte inutilă.

-Ce spui, Doll ? s-a încruntat profesorul.

-Un film voalat... anomalii fizice neconfirmate...

-Voalarea ar fi putut pricinuită şi de o emisie radioactivă organică, a sugerat Seaman. Aşa s-ar explica lucirile fosforescente de pe suprafaţa masei gelatinoase.

-Şi scăderea bruscă a temperaturii ?

              Am îndrăznit să-mi dau cu părerea:

-Poate că ''emisfera vie'' e capabilă să absoarbă radiaţiile infraroşii.

-Speculaţii, dragii mei, speculaţii ! a ripostat amfitrioana noastră, scuturându-şi părul tăiat scurt. Nu e prea puţin, în schimbul unei vieţi ?

              Profesorul s-a lansat într-o apologie a ipotezei ca etapă obligatorie în drumul spre adevăr.

-Şi-apoi, spunea el, ce poate fi mai exaltant pentru un biolog decât descoperirea unei noi specii?...
              Eu tăceam, privind caseta uitată pe colţul mesei. Încercam să mi-l imaginez pe Evans, pornind de la vocea care-mi suna încă în urechi. Mă întrebam din ce aluat trebuie să fii plămădit pentru ca instinctul de conservare să cedeze în faţa dorinţei de a cunoaşte. Tiranica dorinţă care ne-a smuls din peşteri şi ne-a trimis să ne lăsăm urmele paşilor pe fundul oceanului şi în pulberea selenară. 

          (ION HOBANA, ''EMISFERA VIE'')
                 (https://nemira.ro/ion-hobana)
             

          

            

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !

... sper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica:

http://www.qbebe.ro/utile/desene_de_colorat/pasari      

jurnalul (239)

Astăzi ... vineri 02 martie, orele 21.28  

Am ajuns ... deja în martie dar parcă suntem în decembrie-ianuarie... am atât de multă zăpadă... azi a mai venit şi puţină ploaie (câte puţin, de mai multe ori pe zi) aşa ca să se facă... POLEI ! 
Gândurile ... mi-au rămas la un film revăzut aseară, cu un artist ce mi-a plăcut cândva: Patrik Swayze ! ce talent avea !!! 

Am văzut ... că se anunţă la tv că până va trece iarna, o să mai avem căteva episoade de zăpadă şi ploaie, vânt... acum or fi toate la un loc sau câte ceva pe la fiecare... o mai veni gerulllllllllllllll ? 

Bucătăria ... este sediul căldurii ! ca într-un film nebănuit altădată, am fost şi sunt dotată cu găletuşa cu amestec de cenuşă şi gaz pentru aprinderea focului, hârtiuţe (am mai distrus din arhiva personală tot ce nu mi-a mai trebuit...), lădiţă în care am lemnişoare şi cartoane rupte mărunt, pentru aprins focul, lădiţă cu lemne mai mari pentru a continua focul şi lădiţă cu lemne mai groase pentru menţinerea focului toată ziua...ca la NASA - ei au pupitre pentru programarea, pornirea şi  supravegherea zborului rachetelor; eu am de toate pentru pregătirea, aprinderea şi supravegherea focului !!! dar eu am (în plus...) şi 2 vătraie !!! şi uneori, mai am şi fum ! cred că va veni o zi când bucătăria va reveni la rolul ei normal, firesc: doar pentru gătit şi luat masa... 
Puiu ... este principalul beneficiar al căldurii din bucătărie !!!

Sunt ... tot în haine groase... aş putea să iau şi hăinuţe subţiri - aşa de distracţie - dar nu aş rezista prea mult în ele... 
Weekend-ul ... acesta se anunţă doar cu polei ?! sincer, nu ştiu să patinez !  
Munca mea ...  este monotonă dar utilă - ce bună este căldura !!! dar am scăpat de golirea apei din canalizarea bucătăriei - nici nu se vede zona aceea de câtă zăpadă este în grădină !!! azi am avut curaj şi am plimbat zăpada depusă între casă şi grădina mare: a fost o zonă de 10 metri X 1 metru lăţime X 1 metru înălţime... astă-seară am împrăştiat puţină cenuşă pe unul din traseele principale...
Noutatea săptămânii mele ... este legată de aşteptarea, cu drag şi mare emoţie, a unei surprize minunate de la o bună prietenă ! azi, sunt fericită - am primit pachetul ! 

... acum, pe seară, terminând activităţile zilei şi serii, deci intrând în perioada mea de pauză, am trecut la jucăria roz primită: un minunat telefon (pe care eu nu mi l-aş fi permis să-l cumpăr încă mult, mult timp de-acum încolo...)! 

... Bunul Dumnezeu mi-a trimis cel mai minunat mărţişor-surpriză (pe care l-am primit vreodată !) prin intermediul acestei minunate prietene !
... cuvintele îmi sunt sărace pentru a descrie bucuria din sufletul meu (încă de copil) şi bucuria părinţilor mei - care se bucurau de bucuria mea ! sper ca bucuria care mi-a încălzit sufletul a ajuns la prietena mea - şi să o primească ca pe o mare, mare, mare mulţumire din partea mea pentru acest mărţişor neaşteptat !!!

martieeeeeeeeeee...

            ''Martie, martie, mărţişor,
        Ai dat drumul la izvor
              Risipind şi nori şi ceaţă
        Tu trezeşti din nou la viaţă
              Iarbă, gâze, flori, albine,
        Eu de aceea ţin la tine.''

sursa imaginii: nu o mai ştiu !!!

îngheţatele din 2016...

   Fleur and color on Wednesday este un  joc gazduit de Ella (https://homewithmrst.blogspot.ro/ ), la care particip, cu drag !

după urgie...

... am reuşit să mă mai liniştesc puţin !
... s-a liniştit urgia !!!
... a ieşit şi soarele azi încercând, pe la ora 14, să ne mângîie puţin cu căldura lui !
... am avut o perioadă scurtă, între duminică seara şi marţi noaptea, dar care mi s-a părut lungăăăăă cât toată perioada iernii... nu cred că a existat găurică de la casă sau atelierul lui ticuţu, pe unde să nu pătrundă zăpada... terasa a fost ca o rampă de lensare la schiuri... a fost un vârtej ce lua zăpada din grădina mare şi o aducea în faţa casei... tot ce putea găsi, aducea în faţa casei ! aşa am ajuns cu zonele mai înguste - drumul dinspre casă spre grădina mare, spaţiul dintre casă şi portiţa de intrare în curte - să fie pline ''ochi'' cu zăpadă... am încercat de câteva ori ca să fac loc de circulaţie... rezista doar o oră... apoi zăpada era la loc ! am astupat orice zonă - la care am ajuns... - ca să nu mai intre zăpadă, mai ales în atelierul lui ticuţu (unde sunt lemnele...) ! dar tot a intrat ceva...
... iată câteva fotografii de după urgie...
... la prima fotografie, am aşezat mănuşa sus pe zăpadă şi lopata este jos, la bază - aşa ca idee cât este zăpada... oricum, prin faţa casei zăpada îmi ajunge până la mijloc, iar prin grădina mare a trecut de genunchi...  

 ... sper să nu mai vină un alt val... Doamne ajută !

Foc în Hanul cu tei....

I.PELTZ

                 FOC ÎN HANUL CU TEI

            Lumea ceru muzicii să repete romanţa. Câteva fete lipite una de alta aplaudară. O voce subţire şopti ceva în urechea vioristului. Tuciuriul zâmbi, măgulit. Un bărbat gras şi pomădat închise ochiul cu tâlc. Pricepuse. Prin fumul ţigaretelor şi al trabucurilor de-abia se puteau desluşi feţele oaspeţilor. Lampa veneţiană, imensă, nu izbutea să împrăştie ceaţa. Mustăţile deveneau, astfel, mai stufoase, cheliile mai tăinuite şi grimasele aproape dispăreau de pe obrajii seculari ai bătrânilor înţepeniţi în jilţ. Rochiile de pe trupeşele matroane se bănuiau doar şi nimeni nu putea înregistra zbaterea inimii sub catifea şi beznă.

                                              -¤-¤-¤-¤-¤-

            Domnul Micu Braun, vechi negustor de lemne, fala cartierului a ţinut să-şi sărbătoarească nunta de argint. E o zi însemnată, mahalaua n-are alt subiect de vorbă, toţi îl salută pe domnul Micu, toţi îl ştiu bogat şi zurliu în anumite împrejurări. În ajun de Paşti, de pildă, când vine din oraş, în trăsură, cu haina descheiată, cu cravata mototolită şi cu ochii strălucind de o veselie contagioasă. Atunci vecinii, adică necăjiţii lui de ''chiriaşi'', ştiu că marele negustor de lemne a întârziat la bodegă, în centru, unde se întâlneşte cu mărimi. Unii pretind că l-au văzut chiar stând la o masă, în Batişte, cu nişte moşieri. Vorbea cu ei aşa, prieteneşte, ca în cartier. Nu se închina nimănuia, îndrăcitul ! Le spunea tu, mă, ca acasă. Ba îi şi bătea pe burtă. E adevărat, unul dintre ciocoi îl ''umfla''. Dar domnul Micu nici că se sinchisea...

                                              -¤-¤-¤-¤-¤-

            Domnul Micu a avut o tinereţe rătăcitoare. Părinţi săraci, lucrători într-un atelier de croitorie, fraţi şi surori cu nemiluita. Bătrânii s-au stins pe tăcute şi pe nesimţite, în nopţile fără bucurie ale uliţei. Fraţii şi surorile s-au risipit. Unii au devenit, la rândul lor, lucrători-croitori sau tinichigii, cu neveste şi copii, fetele s-au măritat şi nici o surpriză nu li s-a ivit în viaţă. El a salahorit o vreme, copil, într-o prăvălie mică din Dudeşti – unde soarele nu intră decât la zile mari – când patronul era obligat de vechea lui oftică să se mute pentru o lună-două la Filaret. Altminteri om de ispravă Uşer, patronul. Avea o singură haină, încheiată ruseşte la gât, pe care o purta de douăzeci de ani. Numai la înmormântări şi nunţi o schimba...

                                              -¤-¤-¤-¤-¤-

            Sus, în odaia izolată a casei, Liza, trântită în fotoliu, cu mâna sprijinindu-şi bărbia care tremura, îşi refăcea viaţa. Are douăzeci şi trei de ani, douăzeci şi trei de ani ! repeta ea, în panică. Dimineaţa şi-o risipeşte foiletând romanele în care fete de vârsta ei urcă munţii alăturea de băieţi chipeşi şi temerari care le strâng uşor de braţ. Sunt fete ca ea, subţiri dar vesele, proaspete, descinse din altă lume. Ele iubesc la poalele munţilor şi se şi sărută cu însoţitorii sprinteni... Chiar pe dinaintea ferestrei lor trec, adesea, lucrătoare în rochii ieftine, care îmbracă un trup jucăuş, alăturea de tineri pudraţi, vorbind în şoaptă şi râzând, înclinându-şi capul necontenit spre gura roşie şi neastâmpărată a partenerei...

                                              -¤-¤-¤-¤-¤-

            Lăutarii au pornit cântecul. Domnu' Braun se plimbă febril printre oaspeţi şi-i îndeamnă la joc.

            S-au alăturat bărbaţii de neveste şi băieţii de fetele familiilor înghesuite în salon. Negustorii mărunţi, groşi şi burtoşi au dat mâna cu aventurierii marilor întreprinderi, înalţi şi dispreţuitori în hainele lor negre şi fine, femei cu vaste bogăţii carnale şi cu kilograme de brăţări şi coliere s-au alăturat de necăjitele neveste de vagabonzi şi cerşetori, băieţii de prăvălie şi rabinii, cârciumarii şi actorii chemaţi cu stăruinţă să înveselească pe oaspeţi, toată omenirea de boşorogi şi de sanguini, de tâlhari şi mucenici, de blegi şi de sprinteni au pornit jocul în sunetul lăutelor...

            Domnu' Micu s-a desprins din grup... Păşeşte încet, ameţit de dans şi de şampanie. Se apropie de madam Ana şi o strânge de mijloc. Face semn muzicii să schimbe cântecul. Oaspeţii au încetat să ţopăie. Domnu' Micu şi madam Ana vor dansa, iar toţi ceilalţi vor privi doar...

            Lăutarii au început un cântec iute, o bătută. Strânşi trup lângă trup, domnu' Micu şi madam Ana îşi saltă, ferindu-se de mişcări prea repezi, cărnurile feţei, gâtului şi bucii. Au înfăţişarea, mai ales lemnarul, a unor oameni concentraţi asupra unui singur gând: să nu greşească o măsură, doamne fereşte ! Oaspeţii aplaudă. Se-aude câte-o urare: ''Trăiască !...'' Obosită, perechea a încetat subit să-şi mişte membrele în jocul hilar. Oaspeţii aplaudă iar şi-şi copleşesc gazdele cu complimente:''Aşa frumos aţi jucat, p-onoarea mea !'' ''Bravo, nene Micule !'' ''Să ne trăieşti, madam Ana !''

                                              -¤-¤-¤-¤-¤-

            Ioină rămase o clipă în grădină, tulburat. Obrajii îi ardeau. De pe frunte-i curgeau stropi mari de sudoare. Picioarele îi tremurau, cu toate că se străduia să-şi reprime emoţia, frica, ruşinea, nu ştia sigur ce anume pusese stăpânire pe dânsul. N-avea nici un fel de stimă pentru părinţii Lizei. Nişte negustori bogaţi. Atâtea sute, atâtea mii de negustori bogaţi îşi plimbă plictiseala prin prăvăliile, balurile, teatrele şi restaurantele Bucureştilor !

            Despre ceilalţi oaspeţi n-avea o idee mai bună. Bărbaţi cu neveste şi copii, respectând anotimpurile, regulamentele şi legile, mergând în sărbătorile de toamnă evreieşti la sinagogă şi îngrăşându-se, paşnic, în case cu multe odăi şi cu multă servitorime, îi ştie pe toţi. Oameni. Oameni care au capete aproape identice, gânduri în ele care ar putea fi reduse la unul şi acelaşi, îngrijorări şi bucurii ieftine. Cutare bătrân, purtând astăzi inele groase pe degete străvezii, a adunat cincizeci de ani, în dosul tejghelei din fundătura cartierului comercial, ban cu ban ca să moară mâine, fericit, într-o odaie luminoasă şi pe un pat omenesc. A renunţat la mâncare, la băutură, la tot ce-i poftea inima; ceas cu ceas îşi sporea averea, i se luminau privirile de câte ori îşi amintea de o nouă ''depunere'', de o nouă comandă grasă. I s-a împlinit visul: are să moară gospodăreşte. Deocamdată îşi îngăduie o ţuică, o trăsură, o petrecere...Cutare nevastă de cizmar se pregăteşte, ca de o călătorie la Iaşi, de moarte, burghez. S-a tocmit cu mai-marii Comunităţii pentru locul de veci, şi-a comandat un grilaj ''artistic'', lucrat după modelul ei, adică al bancherului Nordman, aristocratul evreimii, pentru că, din zaraf cu prăvălia mobilă în piaţă, a ajuns proprietarul unei duzini de case şi al unui ''institut de credit'' – şi acum aşteaptă... De ceilalţi nu s-a sfiit niciodată. Haimanale cu vorba crudă, calici nici mai buni, nici mai răi ca burtoşii ajunşi, pierde-vară şi zurbagii. Vasilescu, Stamatescu şi alţii ca ei...

                                              -¤-¤-¤-¤-¤-

            Se ridică, scuturat de un fior. E frumoasă grădina, înspre dimineaţă, când întunericul e învins de lumina încă şovăielnică, frumoasă şi Liza, frumoase florile, şi toate câte covârşesc inima lui... Liza l-a rugat să spuie versuri. Acum ştie de ce e tulburat, de ce e ruşinat. Liza !... E subţire şi plăpândă fata, părinţii ei par străini. O pereche de elefanţi care nasc un trandafir.

            Ioină e hotărât să plece. Face câţiva paşi către portiţă. Dinspre salon se iveşte o umbră. Înaltă, zveltă, de-abia călcând.

-Liza ! strigă el în şoaptă.

            Umbra a auzit, se grăbeşte spre Ioină.

-Dumneata ai fost ?

            Vocea îi tremură.

-Iartă-mă, te rog, iartă-mă !

            Domnişoara Liza Blum, fiica pistruiată şi cârnă a negustorului de sticlărie din Lipscani, a lăsat privirile în pământ, întristată. Îi place Ioină, domnu' Ionel, cum îl strigă lumea. Tot timpul cât a dansat cu Mony, îl privea mirată de tăcerea în care se zidise tânărul.

            Mony e un băiat frumos, cu obrajii roşii şi pudraţi, cu mâinile bine croite şi cu o voce de ''om trăit''. E contabil la Efraim şi-are, zice-se, viitor. Leafa lui e egală cu a celui mai bătrân dintre slujbaşii firmei. Domnul Blum îl invită mereu la câte un ceai, acasă, şi-atunci dânsa e obligată să cânte la pian şi să-i vorbească despre studiile făcute la călugăriţe. Dar nu-l apropie deloc. Nu se poate împăca, oricât s-ar strădui, cu gândul că are să-i fie odată nevastă, că are să-şi culce capul alăturea de a-l contabilului pirpiriu şi pudrat. Ioină e altfel construit. Dansa cu Mony, domnişara Blum, dar se închipuia în braţele lui Ioină...

                                              -¤-¤-¤-¤-¤-

            După aproape doi ani de pribegie prin târguri şi bâlciuri provinciale, Ioină reveni în cartier, slab, nebărbierit şi întunecat. Plecase hotărât să uite şi să adune bani.

            Îl muncea zădărnicia vechilor credinţe. Se dorea cuprins şi potolit. O mică avere de pe urma mărfurilor cumpărate ieftin şi vândute scump, i se părea uşor de dobândit. Are să vândă şi el inele, ceasuri şi brăţări false, ca Simhă. Are să doarmă pe rogojini întinse în corturi şi are să pună deoparte, avar, ban lângă ban. Altfel nu se poate iubi. Fără un adăpost sigur, fără o sumă oarecare, nu-ţi poţi îngădui aventura traiului în doi. Până atunci, să coboare într-ânsul o linişte ca un narcotic şi să nu mai ştie de Bucureştii cârciumilor de cartier, de cafenelele visurilor lui nesfârşite, de imaginea fetelor de la ''Pisica blândă'', şi nici de Micu Braun, şi nici de Liza – de nimeni, absolut de nimeni. Are să negustorească şi are să se îmbogăţească. Mehală e un tovarăş bun şi de nădejde. E tăcut, e devotat, e ca un frate. A umblat din orăşel în orăşel, înfruntând ploaia de gheaţă a toamnelor reci, zăpezile şi crivăţul iernilor crunte, melancolia primăverilor cu chemări din vechi uliţe defuncte, zăpuşeala verilor când trupul se descompune asemenea minţii. A mâncat la repezeală şi rar. A dormit, cum a prevăzut, sub cerul înstelat sau în bordeie şi n-a izbutit totuşi să se înapoieze bogat. E mai dezbrăcat şi mai necăjit ca oricând. Bâlciurile au fost ultima lui nădejde. Acolo trebuia el să-şi valorifice însuşirile negustoreşti; acolo trebuia să se dovedească el, Micu Braun la pătrat; acolo, în sfârşit, urma să se chivernisească. Va reveni bogat şi calm şi va încerca să-şi schimbe viaţa. Dar târgurile provinciale n-au fost precum şi le închipuia din mahalaua evreiască a Bucureştilor. Oamenii, săraci şi amărâţi, precupeţeau banul. Ei examinau cu ochiul mic şi speriat fiecare ciorap şi fiecare batistă de ''ocazie'' care li se oferea şi nu se îndurau să cumpere marfa decât după lungi ceasuri de tocmeală şi după dese reveniri şi ezitări...

                                              -¤-¤-¤-¤-¤-

            Cel dintâi client al cafenelei obscure dn cartierul comercial îşi sorbea ceaiul. Era ora nesigură a începutului de zi. Noaptea nu se sfârşise definitiv şi zorile nu se înstăpâniseră încă în oraş. Acest client fără somn îşi începea viaţa o dată cu păsările de curte şi statornic deschidea primul cafeneaua.

            Privea acum la fereastră acelaşi spectacol cunoscut.

            Deodată se ridică în picioare.

-Arde ! ţipă el în panică.

            Chelnerul, obosit şi mahmur, tresări.

-Unde ? întrebă omul greoi.

-Arde-n Hanul cu tei ! Uite !

            Şi cu o mână tremurătoare, clientul arătă peste drum, în gang, unde se iviră nori negri de fum şi o flacără.

            Între timp cafeneaua se animase. O bandă de negustori ambulanţi juca treizeci şi unu.

            Auzind ţipetele celorlalţi, jocul se sparse. Ambulanţii alergară întâi la fereastră, apoi ieşiră în stradă.

            Lipscanii dormeau adânc somnul mărfurilor moarte. În rafturi şi în pivniţe stofele grele şi mătăsurile uşoare, bumbacul, aţa şi broderiile se aflau încă paralizate în adăstarea mâinii care să le învie.

-Foc ! Foc în Hanul cu tei ! strigă un ambulant.

            Glasul lui răsună trist în cenuşiul dimineţii. Dar, repede, fu urmat de alte ţipete.

            În fundul hanului, la magazia cea mai îndesată în baloturi, flăcările se înălţau puternic, spre cer. Limbile roşii ale focului atingeau şi celelalte acoperişuri. 
            Mirosea a încins şi a fum. Un paznic alerga, cu chipiul în mână, în stradă. Voia să fluiere dar îi tremurau buzele.

-Foc ! murmura el printre dinţi. Arde în han !

            Gardianul din piaţă trase un ţignal. I se răspunse de undeva, de departe.

-Ce e ? Ce e ? întrebară oamenii treziţi din somn.

-Arde-n han ! lămureau ambulanţii.

            Din locuinţele alăturate hanului comercial ieşiră femei şi bărbaţi dar îmbrăcaţi, în halate şi-n pijamale mototolite.

-Vai de noi ! Vai de noi ! se văicăreau muierile fără motiv.

            Din han răzbăteau până-n stradă zgomote ciudate. Se produceau parcă explozii undeva, în adânc.

            În curând întreg cartierul se trezi.

            Sosiră pompierii... 
                    (ISAC PELTZ, ''FOC ÎN HANUL CU TEI'') 

... postarea este propusă pentru Citate favorite   găzduite de doamna Zina (Zinaida Strinu )  unde veţi găsi cele mai multe date... 
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''!
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este:''FOC ÎN HANUL CU TEI'', de ISAC PELTZ !

       - https://ro.wikipedia.org/wiki/Isac_Peltz - 
http://www.referatele.com/referate/noi/romana/foc-
in-hanul-cu-tei--comentariu--roman-de371.php

sursa coperţii:
     https://www.okazii.ro/cautare/i+peltz+foc+in+hanul+cu+tei.html