Un reportaj primejdios
de Ioana Petrescu
Ca o uriașă pasăre a nopții, avionul străbătea spațiile liniștite. Între mare și cer, Eva era singură ca la începutul lumii. Cu mâinile încleștate pe manșă, își ațintea privirile pe coasta care se ghicea dedesubt. Lumini nenumărate pâlpâiau ca miriade de stele căzute în abis.
--Allo ! Allo !... Aici Rândunica ! Aici Rândunica !
--Allo ! Allo ! Aici baza VD 12...Vă ascultăm...
--Allo ! Allo ! În cinci minute părăsesc avionul. Rândunica să fie pilotată prin teleghidare înapoi la bază.
--Puteți executa misiunea. Noroc bun !
Glasul zbârnâitor din mari depărtări tăcu după ce i-a urat noroc.
O ezitare de o clipă. Parc-ar fi ispitită să se întoarcă. Dar birui firea ei curajoasă, întreprinzătoare. Și pariul ? Cum rămâne cu pariul ? Îi suna în auz râsul batjocoritor al lui Dav !
--Ai s-ajungi tu până acolo, "păpușo"?
Ce e ea de vină că are ochi mari de smalț albastru și păr buclat și auriu, ca pe vremea străbunicelor, astăzi, când chipul femeilor e aidoma cu al bărbaților ?!
--Știi bine că Plantaura e declarată zonă interzisă - continuase Dav, serios. E o nebunie să te aventurezi într-o regiune primejdioasă numai așa, ca să faci pe eroina.
--Orice ai spune tu, eu am să fac nebunia asta. Și am să-ți aduc un reportaj. Pe ce te prinzi ?
--Pe o sticlă de șampanie franțuzească ! Mmm ! Ce băutură vrednică de zeii din Olimp ! Am dat de dușcă odată o sticlă întreagă și am simțit că-mi cresc aripi.
Adăugase prevăzător:
--Dacă pierd cumva, ceea ce e exclus, eu îți ofer o sticlă de Coca Cola.
--Primesc ! Dă-mi numai trei zile răgaz.
Acum se afla singură, deasupra oceanului, pregătindu-se să coboare pe insula Plantaura. Atâtea lumini sclipesc acolo jos ! În umbră se ghicesc construcții gigantice. Ce mister vor fi ascunzând ? Nu poate fi vorba de experiențe atomice. Acestea aparțin trecutului. Atunci? Curiozitatea ei de Evă a anului 2000 era aproape de neîndurat.
Căută cu ochii locul care i se păru mai prielnic. Lăsase mult în urmă luminile scânteietoare. Era mai prudent să nu fie zărită.
Se afla acum deasupra plajei, pe care valurile o tiveau cu un chenar alburiu de spumă.
După ce fixă manșa la centru și se asigură că parașuta era acroșată de fuzelaj, Eva deschise capota și se aruncă în gol.
Numără în gând până la treizeci. Apoi trase mânerul de siguranță. Parașuta se deschise. Pluti câtva timp deasupra plajei dar vântul o împinse mai departe, spre o râpă stâncoasă. Vreme de câteva minute, fu târâtă printre bolovani. Un vârf ascuțit îi sfâșie treningul, scrijelindu-i genunchiul. Rana sângera. Eva încercă să se ridice dar se prăbuși iarăși printre pietroaie. Toate oasele o dureau. Era zdrelită și plină de vânătăi. Sfârșită de puteri, își culcă obrazul pe o lespede netedă șj rece, ca să-și vină în fire.
Tresări brusc. Sub frunte, simți cum pământul se cutremură. Un vuiet surd, venit din adâncuri, creștea necontenit, mai aproape, tot mai aproape, până ce cuprinse tot văzduhul. Bubuiturile se țineau lanț, ca un șir de explozii, într-un crescendo care culmină prjntr-o ultimă detunătură năprasnică. Zgomotul era atât de înfiorător, încât Eva, îngrozită, se ghemui între pietre și-și astupă urechile.
Abia după câteva minute se dezmetici și cuteză să privească în jurul ei.
Ceea ce văzu îi îngheță sângele în vine.
În mijlocul norilor de aramă încinsă, o vâlvătaie uriașă izbucnise în sus până atinse cerul, apoi se desfăcu într-o jerbă multicoloră. Jerba recăzu într-o ploaie de stele, de pietre prețioase.
Eva era prinsă într-un vârtej de flăcări. Cerul, pământul dispăruse; nu mai avea în fața ochilor decât un văl roșu ce palpita ca un nesfârșit roi de artificii; se învârti, se răsuci, trosni și recăzu. Un torent de foc curgea spre ea, amestecând nuanțe fără seamăn, de la galbenul orbitor, trecând printr-un roșu de văpaie, până la violetul sumbru.
Cu toată spaima ei, Eva simțea toată măreția spectacolului în care ea își juca viața. Se luptă să se ridice, căzu iar, se târâ printre pietre ajutându-se cu măinile, cu genunchii. Se zbătea ca într-un coșmar, fără nădejde de scăpare.
Râul de foc venea spre ea, domol, neînduplecat. Vedea, la câțiva pași, scânteierea magmei fosforescente.
Chipul ei era o mască chinuită în care se îmbina spaima și curiozitarea. Ochii, aproape ieșiți din orbite, oglindeau viziunea dantescă. Forțele, care o zguduiau cu o furie oarbă, erau ecoul energiilor subterane ce colcăiau, se umflau, se destrămau luptând să iasă la lumină.
Toate elementele vieții, asaltate de această violență, păreau să se dizolve și să se înmulțească totodată.
Își vedea, foarte lucid, sfârșitul apropiat. Nicio iluzie nu era cu putință. Fuga era de prisos. Peste câteva clipe, torentul de lavă va ajunge aici și ea va fi prinsă dedesubt. Mașinal se uită la deas: 1 și 35. Peste un minut totul se va sfârși.
Fumul o orbi. Simți că se înăbușește, că se pierde. Închise ochii; gândurile i se învălmășeau:
--Dar... Pariul...Reportajul...Nimeni nu va afla... Ce păcat!...
~☆~☆~☆~☆~☆~☆~☆~☆~☆~☆~
Cât să fi stat așa, n-ar fi știut să spună. Cănd deschise ochii, descoperi că puhoiul de lavă se oprise lângă stâncile pe care zăcea ea. Nu-i veni să creadă că era încă în viață. Își pipăi genunchiul rănit, care-i răspunse cu un junghi. Dar își uită durerea, prinsă cu totul de miracolul pe care-l trăia.
O lumină dură, supranaturală scălda tot cuprinsul. Și, în lumina aceasta, priveliștea pe care o contempla i se păru mai stranie decât tot de văzuse până atunci.
O coloană luminoasă înaltă și subțire, suia în văzduh. Dar înainte de a atinge cerul se îndoi, se frânse și se năpusti spre plajă, ca un șarpe lung de foc. Strălucirea ei era de neîndurat.
Eva închise ochii o clipă. Când îi deschise, coloana era tot acolo; ca un havuz învăpăiat țàșnea nepotolită din pământ, apoi se încovoie pe aceeași orbită bizară, ca pe un drum dinainte cunoscut, prăvălindu-se în ocean.
Eva o privi, hipnotizată. Ce putea fi ? Cum de se născuse din erupție panglica asta nesfârșită, mai strălucitoare ca soarele, la miezul nopții ?
Un glas aspru, la urechea ei, o făcu să tresară.
--Cine ești ? Ce cauți aici ?
O figură brună, necunoscută, sub o mască albă, se aplecă asupra ei.
Glasul stărui, iritat.
--Cum ai ajuns aici ?
Eva era atât de buimăcită încât abia putu îngâna câteva vorbe fără șir, mișcându-și buzele anevoie.
--Am vrut să...Am vrut să...
Necunoscutul nu-și putea lua ochii de la fața ei de zăpadă. Se scutură, ca de o vrajă. Scoase din buzunar o sticluță plată, îi deșurubă dopul la iuțeală și sprijinindu-i capul, cu mișcări gingașe, o ajută să bea.
Pe loc, o căldură binefăcătoare i se strecură în tot trupul. Peste câteva clipe, îi reveniră și memoria și glasul.
Călătoria...Reportajul...Erupția...Se ridică în capul oaselor. Durerea trecuse, ca prin farmec.
--Suntem în Plantaura, nu e așa ? Ce se întâmplă aici ?
--Dacă ești cuminte și mă lași să-ți bandajez rana de la genunchi, am să-ți explic. Deși ar trebui să fii pedepsită. Ce cauți în zona interzisă ?
Glasul își mai pierduse din asprime.
--N-am știut că e zonă interzisă - minți Eva. Am vrut să ajung în Plantaura pentru un reportaj. Făcusem un pariu.. .
--Și din pricina unui pariu și a unui reportaj era să-ți pierzi viața !
În timp ce vorbea, scoase din buzunar o fâșie plastică imaculată, turnă pe rană un lichid incolor dintr-o fiolă și legă strâns genunchiul.
Eva îl privi tăcută minunându-se de îndemânarea lui.
--Știi să pansezi rănile. Ești doctor ?
--Nu ! Inginer. Îmi dai voie să mă prezint: inginerul Gers. Și dumneata ?
--Eva...
--Evident ! Eva ! Trebuia să-mi închipui. Eva nu putea lipsi de pe insula noastră paradisiacă...
Chipul brun se lumină de un zâmbet. Nu mai părea supărat de amestecul Evei ìn treburile misterioase de pe Plantaura.
Lucrul acesta îi dădu curaj și întrebă cu răsfăț în glas:
--Ai promis că-mi explici. Am asistat la o erupție vulcanică. A fost ceva groaznic. Cred că v-a încurcat planurile...
--Nu ! N-a fost o erupție vulcanică, pentru simplul motiv că nu există niciun vulcan pe insulă.
--Atunci nu mai înțeleg nimic. Eu am văzut erupția. Sau am visat ?
Amintindu-și viziunea apocaliptică la care fusese martoră, fața i se schimonosi de groază.
--N-ai visat. A fost într-adevăr o erupție. Dar nu era niciun vulcan în cauză. Era o erupție, artificială. Provocată și dirijată.
Eva era din ce în ce mai surprinsă. Întrebă ca un copil, arătând cu degetul spre coloana de foc, care își continua ondulațiile inexplicabile.
--Și asta ce mai e ? Tot artificială ? Tot dirijată ?
Tânărul râse.
--Ei, da, firește! Ai să înțelegi îndată. Să mergem de aici. Trebuie să te pun la adăpost.
--Nu pot merge !
--Încearcă ! Sprijină-te de mine.
Șchiopătând, dusă aproape pe sus de Gers, Eva ajunse pe plajă.
La un ponton, aștepta un hidroglisor. Înainte de a putea protesta, Eva se pomeni luată pe sus și depusă cu grijă pe o banchetă. Mica ambarcațiune porni îndată, zburând pe deasupra valurilor; în câteva minute ajunse la o navă ancorată în radă și se lipi de scară.
Dusă pe brațe, Eva se odihnea acum într-un fotoliu cu arcuri moi, pe punte.
Privi curioasă la oamenii care mișunau încoace și încolo, la capătul unei platforme cu role pe care luneca, la infinit, șarpele de foc.
În depărtare văzu iar coloana scânteietoare care se încovoia și cădea pe platformă, șerpuind cu mare viteză spre ocean.
--Ciudat ! exclamă Eva. Aș putea crede că mă aflu într-un laminor. Coloana asta țâșnită din pământ seamănă, văzută de aproape, cu o bară de oțel nesfârșită, așa cum am văzut o dată...
Se întrerupse ca să se uite la macaralele gigantice care își căscau gurile lacome, apucau barele gata tăiate și răcite și le lepădau pe puntea vapoarelor.
--Nu ești prea departe de adevăr - spuse Gers lângă ea. Văd că arzi de nerăbdare să știi totul. La urma urmei, curajul dumitale merită să fie răsplătit și vei fi inițiată în misterele Plantaurei.
Sub privirile ochilor albaștri, mirați, inginerul fu ispitit să-și învăluie cuvintele seci, prozaice, într-un nimb sclipitor.
--Șarpele de foc pe care-l vezi vine din topitoria lui Vulcan, ca să mă exprim în stilul reportajelor dumitale. E cea mai colosală rezervă de metal, la o adâncime de 60.000 de metri. În momentul când am reușit s-o punem în slujba noastră, am realizat cea mai extraordinară performanță în metalurgie. S-a sfârșit cu truda muncitorilor din minele de fier și de cărbune, s-a sfârșit cu furnalele, cuptorul de cocs și atâtea altele.
--60.000 de metri ! se miră candid Eva. Nu pricep cum ați putut ajunge până acolo.
--Nimic mai simplu: printr-o gaură de sondă.
--Am auzit de foraje care merg până la 15.000 de metri adâncime dar mai departe mi se pare cu neputință. Temperaturile, după câte știu, sunt foarte ridicate. Care instrument de foraj poate rezista ?
--Apa ! Vaporii de apă!
--Îți râzi de mine - spuse Eva cu reproș. Cum ar putea fi apa instrument de foraj ?
--Foarte simplu. Folosind tocmai temperaturile ridicate de care vorbeai și care ne slujesc de minune. De la 15.000 metri mai departe, facem un foraj cu jet de vapori la mare presiune. Instalația de foraj se reduce la o conductă în care circulă apa pompată de la suprafață. În cele din urmă, ea se vaporizează din cauza temperaturii înalte. Aburii țâșnesc printr-o duză mineralo-ceramică, cu o forță colosală, la care nicio rocă nu poate rezista. Gândește-te că la o adâncime de 30.000 metri presiunea apei din conductă este de 3.000 de atmosfere.
--Dar această presiune nu este echilibrată de coloana fluidă din gaura de sondă ?
Gers o privi surprins, întrebarea dovedea din partea ei o competență la care nu se așteptase.
--Tocmai aici este partea senzațională a invenției noastre. La 30.000 metri, temperatura straturilor este de 900 grade, astfel că apa se vaporizează pe parcurs în conductă, chiar la presiunea de 3.000 de atmosfere. Prin urmare, în gaura de sondă nu există decât contrapresiunea unei coloane de aburi de 30.000 metri care este foarte mică...
Eva îl întrerupse, bucuroasă că a înțeles.
--Și-atunci presiunea coloanei de apă poate fi folosită aproape în întregime la jetul de foraj.
--Întocmai ! Vezi așadar că străbaterea scoarței n-a fost prea anevoioasă. Am depășit astfel stratul Mohorovicic; ne apropiem de 60.000 metri. Temperatura crește ajungând la aceea a metalelor în fuziune. În cele din urmă, presiunea internă a stratului grăbește străpungerea scoarței și începe erupția de lavă în care era să-ți pierzi viața. Trei ore mai târziu, urmează eruptia de metale în stare fluidă, care până să ajungă la suprafață, capătă o stare plastică. E coloana incandescentă pe care o poți admira fără niciun risc. Prin ea, metalele care zac de miliarde de ani, de când s-a răcit scoarța terestră, ne vin gata servite, într-un aliaj care conține în mare măsură fier, cupru, aluminiu și chiar și unele metale mai rare. Acum abia se procedează la analiza lor.
Eva îl ascultase atentă și izbucni cu entuziasm:
--Aceasta incursiune spre centrul Pământului mi se pare de o îndrăzneală care depășește orice închipuire.
--Adevărat ! Avem la dispoziție sute de milioane de tone de metale - spuse Gers. Producția principalelor țări industriale e o nimica toată pe lângă rezervorul acesta inepuizabil pus la îndemână oamenilor, aproape fără efort. Ei, ce spui, micuță Eva ? Curiozitatea dumitale este în sfârșit satisfăcută ?
--Mă mai întrebi ? Nu știu cum să-ți mulțumesc. Va fi cel mai senzațional reportaj din toată cariera mea !
--Se prea poate. Dar până la noi ordine, lucrările sunt secrete. Dumneata trebuie să rămâi aici. Te-ai aruncat singură în gura șarpelui de foc. Și, deocamdată, n-ai voie să pleci.
Glasul lui, rostind interdictul, avea totuși o mlădiere caldă.
Și cine ar fi putut spune, privind ochii Evei, dacă îi părea rău că a pierdut pariul sau îi părea bine că e silită să rămână în Plantaura ?
"Un reportaj periculos"
- Ioana Petrescu -
( https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Ioana_Em._Petrescu )
... dacă este sâmbătă -- am decis eu cu drag -- prinde bine o porție de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiștii domeniului în decursul timpului)!
... sper că a fost o lectură interesantă !
.jpg)
