... lectură plăcută !
de LUCIAN IONICĂ
Mi-e
bine. Mai întâi simt că mi-e bine, un bine nesfârşit, fără de
cauză. Nimic nu există în afara lui, ca la începuturi de lume.
Nu-mi pot aminti de altceva, nici măcar de vreun cuvânt.
Apoi,
acest bine primordial se întrupează încet, încet într-o cădură
plăcută ce mă-nconjoară matern, relevându-mi ideea de ocrotire.
Nu există nici o ameninţare, nu-mi este teamă, sunt în siguranţă
– de-ar ţine aşa o veşnicie !
Mă
aflu într-un loc fără de nimeni, stau întins şi simt că plutesc
uşor. E ca vara, când mă-ntorc pe spate şi închizând ochii, mă
las dus de râul curgând într-o doară, toropit şi e de căldura
fără de oprelişti a câmpiei prăfuite. Verdele e stins, pierdut,
doar albastrul cerului ce mai biruie. Mă cufund, nasul îmi rămâne
afară, ca un aisberg. Apa mă întoarce, mă răsuceşte fără chef
într-un dans lent.
Ceva
se-ntâmplă, căldura se scurge prin orificii nevăzute,
dezvelindu-mă. N-aş vrea încă să mă trezesc ! O lume se
desprinde, se depărtează şi nu înţeleg de ce nu mă pot însoţi
cu ea...
Acum
ştiu unde sunt: coapsa Mărioarei s-a lipit de mine. Este fierbinte.
O simt ca altădată: o fierbinţeală plăcută, dar în alt fel,
îmi primeneşte trupul. Răsuflarea ei mi se aşterne în auz şi
asta mă face puternic, important... Doamne, cât pot încă s-o mai
iubesc !
Lucrurile
din jurul nostru încep să prindă formă şi substanţă: mâna
care stă cu palma lipită de cutele cearşafului, pătura ce mă
acoperă moale, cu o greutate neînsemnată, tic-tac-ul ceasului
deşteptător şi lumina aceea glacială, iritantă, care mi se
strecoară cu uşurinţă prin pleoapele închise – o recunosc de
îndată.
Aş
vrea, ar vrea personajul să mai doarmă dar s-a trezit şi nu mai e
nimic de făcut. Îşi aminteşte visul şi nu înţelege mare lucru
din el, se bucură totuşi că nu l-a uitat: va avea ce să-i
povestească soţiei; îi place să asculte cum duminica la micul dejun (numai duminica, pentru că în restul săptămânii nu au
timp, se grăbesc să nu întârzie la serviciu), ea îi desface cu
abilitate şi tandreţe ghemele încâlcite în timpul nopţii.
Se
întoarce încet, mă întorc încet, doar-doar voi scăpa de
strălucirea aceea fosforescentă. Un ochi regăseşte liniştea
întunericului ascunzându-se în moliciunea pernei. Peste celălalt
ochi nu-mi rămâne decât să pun, ca din întâmplare mâna. Sper
să nu-mi fi fost remarcată stratagema. Întredeschid pleoapele şi,
cu precauţie, arunc o privire printre degete. Mi se oferă două
zone de observare, într-una uşa şi o parte din oglindă,
neinteresantă, iar în cealaltă, ei da, aici pot vedea nestânjenit
imaginea luminiscentă. Stă în dreptul
geamului având creştetul lipit de tavan. Bine că draperia este
trasă dar nici aşa nu-i sigur că vecinii din blocul de vizavi nu
au intrat la bănuieli, în două săptămâni ar fi avut timp
suficient. Dar, nimeni n-a zis încă nimic, poate avem noroc până
la urmă.
Nu
pare să ştie că îl privesc, altfel n-ar sta aşa. Capul şi-l
ţine proptit în piept, lăsând impresia că moţăie răpus de
oboseală. Ştiu, nu-i decât o aparenţă înşeătoare ca orice
aparenţă. E suficient să fac o mişcare ca el să-şi ridice
de îndată bărbia şi să mă privească atent, apoi să-şi noteze
ceva în carnet. Ce-o fi având atâta de notat ?! Ia să facem o
micuţă încercare ! Îmi strâng picioarele, apoi le întind brusc.
Mărioara nu se trezeşte doar îşi schimbă poziţia şi se
întoarce cu faţa spre mine. El a tresărit, aşa cum mă aşteptam,
şi ne cercetează plin de curiozitate atât de proaspătă, atât de
sinceră, fir-ar să fie, de parcă ne-ar vedea acum pentru prima
oară, mai că-mi vine să-l cred !
Doamne,
ce spaimă am mai tras când l-am descoperit în casă. Am deschis
uşa şi l-am văzut în sufragerie. Am avut impresia că era chiar
un om, din moment ce arăta ca toţi oamenii, şi că venise să fure
sau cam aşa ceva, dar oricine ştie că un hoţ nu stă pe un scaun
suspendat în aer, la un metru şi mai bine, atingând tavanul cu
tărtăcuţa lui cam lunguiaţă şi roşcată, bălăbănindu-şi
picioarele ca un puşti aşezat într-un leagăn şi nu radiază
lumină asemeni ecranului unui televizor. Să găseşti în casă un
astfel de străin... Ei, o băgasem pe mânecă urât de tot atunci,
în primele zile ! Nu ştiu, zău, ce-am fi făcut până la urmă
dacă n-ar fi fost atât de plăcut la înfăţişare, dacă n-ar fi
avut un chip atât de nevinovat şi o privire plină de blândeţe.
Blând,
blând dar uite că nici n-am avut curajul să-l întrebăm ceva,
aşa, măcar cine sau ce eşti, din ce fel de lume ai venit, ce
doreşti de la noi, oameni în pragul pensiei, de ce te duci la alţii
mai tineri, ai putea vedea şi copii, ar fi, oricum, mai interesant.
''De ce nu-i zici nimic ? Zi-i, gata, dom'le, m-am săturat, mi-a
ajuns până peste cap, du-te de-acuma ! Ce treabă ai cu noi ? Zi-i
ceva, bărbate, că eşti bărbat, ce dracu, nu sta ca mutu, că
ne-ar râde şi copiii ăi mici de-ar şti !'' Astfel mă ceartă
Mărioara, nu cu gând rău, când ieşim din casă şi scăpăm un
timp de omul nostru şi răsuflăm uşuraţi că nu ne mai
urmăreşte nimeni. El rămâne acasă şi ne aşteaptă
răbdător. Lucrurile le găsim neclintite, am pus şi nişte semne
dar el nu umblă la nimic, stă şi ne aşteaptă. Ştie
probabil că ne vom întoarce, în altă parte n-avem unde să
mergem. Nu putem apela la rude sau la prieteni, ce motiv să invocăm
pentru a le cere găzduire, doar nu le poţi spune adevărul ! Nici
în concediu nu putem pleca, tocmai ne-am întors de la băi, iar
până la anul mai este. Ne întoarcem, deci, în fiecare zi acasă
cu speranţa să nu-l mai găsim; poate se va duce aşa cum a venit.
Continui
să mă uit la el printre degete. Şi-a părăsit locul şi
acum se îndreaptă către mine punând în mişcare umbrele din
încăpere. Înaintează cu atenţie, de parcă s-ar feri să ne
tulbure somnul. De când o fi devenit aşa de grijuliu ?! Închid
imediat ochiul, până nu prinde de veste. Îmi controlez şi
respiraţia ca nu cumva să mă trădeze, aştept. Nu ştiu ce face,
nu-mi pot da seama. Aerul nu se clinteşte la trecerea lui, nu e nici
cald, nu e nici rece. E doar o imagine, de încerci să o atingi sau,
mai mult, de te încumeţi să o străbaţi, se întunecă puţin iar
pe chipul său se vede o nemăsurată tulburare. Mai ales ochii,
privirea...
Stau
cu ochii închişi şi aştept în continuare. Stă cu pleoapele
strânse şi aşteaptă temător. Împotriva voinţei sale inima îi
bate cu putere. Fiinţa extraordinară, luminescentă, s-a apropiat
mult de eroul nostru şi-l cercetează cu vădit interes. Nimic n-ar
vrea să-i scape, priveşte chiar şi printre degetele uşor
răsfirate, acoperind destul de convingător o parte a feţei.
Probabil că a descoperit ceva din moment ce-şi îndreaptă hotărât
spatele şi scrie ţinând carnetul foarte aproape de ochi.
Bărbatul
culcat continuă a se preface că doarme. După un timp chiar adoarme
şi începe să sforăie încetinel. S-a întors liniştit cu faţa
în sus, mâna nu-l mai camuflează. Prin somn, nevastă-sa îl
scutură cu un gest reflex şi el se trezeşte din nou. Fiinţa
extraordinară s-a îndepărtat deja şi şi-a reluat locul de lângă
fereastră.
Mă
trezeşte mâna Mărioarei, probabil că am sforăit. Iată, cu
necunoscutul acesta pare a se fi obişnuit, doarme netulburată, dar
cu sforăitul meu, nu. Îmi aduc aminte de ce s-a întâmplat înainte
de a aţipi, repet figura cu mâna dusă la ochi. Mi se pare destul
de ingenioasă şi mă-ntreb de ce n-am folosit-o până acum. Voi
putea astfel să-l cercetez şi altă dată în mod discret, fără
să mă observe, pe cel ce ne umileşte printr-o continuă şi de
neînţeles supraveghere în apartamentul nostru. Ar fi mica şi
neînsemnata mea răzbunare.
....................................................................................................................................
(Fragment
din relatarea ulterioară a bărbatului:
''Mă obseda acest timp viitor, în care mă gândeam că va trebui să depun mărturie şi să spun tot, aşa cum a fost, fără a încerca să modific faptele spre binele meu. Repetam în gând, stând în tramvai sau pe stradă, ce aveam să povestesc dar fiecare zi îmi prijeluia o nouă înţelegere a lucrurilor şi o luam de la capăt. M-am întrebat dacă nu eram cumva vreun nehotărât, ori, cine ştie, poate mai rău...''
''Mă obseda acest timp viitor, în care mă gândeam că va trebui să depun mărturie şi să spun tot, aşa cum a fost, fără a încerca să modific faptele spre binele meu. Repetam în gând, stând în tramvai sau pe stradă, ce aveam să povestesc dar fiecare zi îmi prijeluia o nouă înţelegere a lucrurilor şi o luam de la capăt. M-am întrebat dacă nu eram cumva vreun nehotărât, ori, cine ştie, poate mai rău...''
''La
început i-am acordat toată atenţia ce i se cuvenea, l-am
înconjurat cu cea mai mare afecţiune, ne-am purtat mai atent decât
cu un musafir. Nu mai mâncam în bucătărie, ci în camera de zi,
devenită astfel sufragerie, puneam cea mai bună faţă de masă,
până s-a pătat iremediabil, paharele de cristal, farfuriile cele
fine, din serviciul primit cadou la nunta noastră şi rămas ca prin
minune intact – azi nu se mai fac asemenea lucruri. El s-a mulţumit
să ne observe...''
''Într-o
zi ne-am convins că era doar o imagine. Lucrul acesta s-a petrecut
în felul următor: mă pregăteam să citesc ziarele, tocmai le
scosesem din geantă şi le aşezasem pe genunchi. El şi-a părăsit
locul unde stătea de obicei, în dreptul geamului, şi a dat să se
apropie de mine. Din neatenţie, probabil, a trecut printr-un scaun
ce-i era în drum şi printr-un colţ al mesei. Urmele se mai văd şi
acum: în locurile atinse luciul mobilei a dispărut, iar faţa de
masă s-a îngălbenit puţin. Apoi, asemenea treceri prin obiecte au
devenit tot mai frecvente. A învăţat să le facă din ce în ce
mai bine şi nu mai lăsa urme. Cred că îi şi plăcea, avea o
preferinţă deosebită pentru cartonul presat al uşilor...''
''Ne
urmărea cu insistenţă, chiar şi în cele mai intime momente, nu
mai spun cât de jenant era. Ne-am fi revoltat dar ce puteam face ? E
adevărat, am încercat să-l ignorăm, să nu-i dăm nici o atenţie,
doar doar va pleca. Apoi, am trecut în extrema cealaltă şi am
devenit oarecum bizari, extravaganţi... Mă tulbură şi acum cât
de bine m-am potrivit şi în asta cu Mărioara... Toate au mers ca
de la sine, de parcă totdeauna ar fi fost astfel...'')
...........................................................................................................................
Aştept
un picuţ, cât ai număra până la zece, şi întredeschid prudent
pleoapele. Ca să-l văd în întregime mişc puţin un deget. El mă
priveşte ţintă, semn că m-a descoperit. Ce să fac ? Să renunţ,
să mă întorc şi să-mi trag pătura peste ochi, ca şi cum nu
s-ar fi întâmplat nimic ? Un alt gând mi s-a ivit, ademenitor ca
un risc. Aş vrea să mai cumpănesc dacă-i bine sau nu, dar ideea
de a mă înfrunta cu musafirul nostru ciudat, măcar în
priviri, a devenit o adevărată dorinţă. S-ar putea, în sfârşit,
să se supere, chiar să se înfurie şi cine ştie ce-o să se mai
întâmple, dar nu-mi pasă. Îmi adun tot curajul, toată forţa,
îmi dau hotărât mâna la o parte şi-l fixez în albul ochilor.
Cine va pleca primul privirea, va pierde ! El... sau eu voi fi cel
care...''
Ochii
îi sunt ca întotdeauna (ca întotdeauna ?!), citesc în ei aceeaşi
şi aceeaşi bândeţe amestecată cu o bunăvoinţă monotonă, plină
de înţelegere, peste care se aprinde din când în când câte o
luminiţă de curiozitate. Deşi ne urmăreşte clipă de clipă, am
sentimentul paradoxal că nu ne ia totuşi în seamă. De ce n-o fi
răspuns în nici un fel gesturilor de bunăvoinţă, nici chiar
atunci când i-am pus şi lui o farfurie şi l-am îmbiat să stea cu
noi la masă ? E adevărat, ştiam că nu avea cum să mănânce,
dar, firesc ar fi fost să dea un cât de mic semn că a înţeles
intenţia noastră – s-a mulţumit însă să noteze ceva în
afurisitul ăla de carnet maroniu.
Ochii
au început să mă doară, îi simt grei şi reci ca două pietre
ovale de râu. El pare de neclintit. Primul semn al izbânzii ar veni
în clipa în care aş începe să-l simt; un fior, o tulburare
uscată, o îndoială, o speranţă banală, o amintire zglobie... Să
am totuşi vreo şansă ? Poate am avut-o şi ea a trecut ? De-aş
mai rezista puţin, acum ochii mă ustură... Poate va înţelege cât
de mult înseamnă pentru mine această înfruntare şi va ceda...
Încă puţin, doar încă puţin... aş vrea să mai rezist dar simt
că nu mai pot, îmi pare nespus de rău... O, blajinul nostru
vizitator, va trebui să mă-nclin, înfrângerea-i pe-aproape, am
pierdut... Dar am încercat...
Chipul
lui paşnic a rămas imobil. Nu se bucură, nu triumfă. Oare a
înţeles ce s-a întâmplat ? A înţeles ce-am vrut ? Ciudat, nici
eu nu mă simt înfrânt, dimpotrivă, mă simt împăcat şi
liniştit, de parcă aş fi împlinit o datorie.
Aş
vrea să-l pot atinge, să-l mângâi: să am o certitudine. Nu
înţeleg de unde vine această dorinţă. Cobor din pat şi mă
apropii de el; nu pare să mă ia în seamă, nu se fereşte. Mâna
mea întâlneşte cu surprindere moliciunea mătăsoasă a părului;
şi hainele sale există, le pipăi stofa cu buricele degetelor, îi
ating faţa, e caldă – mai adevărat decât atât nu se poate.
(LUCIAN IONICĂ, 'PRINTRE ALTE DIMINEŢI'')
(https://filcom.polsci.uvt.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=103&Itemid=1 )
(https://filcom.polsci.uvt.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=103&Itemid=1 )
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... sper că a fost o lectură plăcută !
sursa desenului - rândunica: