glasul trecutului...

        Ion Hobana
                            GLASUL TRECUTULUI

       Undeva, spre dreapta,  Nilul îşi luneca apele în lumina scăzută a amurgului. Părea somnoros şi leneş, sortit să rămână de-a pururi în albia lui încăpătoare. Dar peste câteva luni, când marele baraj de la Assuan...
-Ei, tinere !
        Igor tresări dându-şi seama abia atunci că elicopterul încremenise deasupra pustiului.
-Dumneata visezi, continuă profesorul, şi era să pierdem singura urmă de astăzi !
-Iertați-mă, Nikolai Petrovici...
         Igor se aplecă asupra ecranului. Reflectate de ziduri ascunse, ultrasunetele înscriseseră contururi ciudate: trei linii paralele, uşor curbate spre extremități.
         Profesorul chibzuia mestecând capătul pipei din spumă de mare. Ar fi vrut s-o aprindă şi să se plimbe, cu mâinile la spate, aşa cum făcea în camera lui de pe strada Gorki... Hotărâ scurt:
-Mai sus !
         Elicea îşi înmulți turația preschimbându-se într-un uriaş disc fumuriu. Elicopterul porni să se înalțe.
         Pe ecran, liniile paralele creşteau şi se rotunjeau ca nişte arcuri întinse de o mână nevăzută. Apoi vârfurile lor începură să se apropie.
-Ce zici, Igor ?  
         Tânărul îşi umezi buzele arse de încordare. Liniile se prefăcuseră în cercuri. Trei cercuri concentrice. În mijloc, o pată neagră, dreptunghiulară.
-Mda, mormăi profesorul, nu prea seamănă cu...
          Ridică glasul, adresându-se pilotului:
-Notează coordonatele ! Ne întoarcem mâine cu tot ce-i de trebuință. În primul rând, oameni.
          Yussef clatină din cap:
-La Abu Simbel e mare nevoie de săpături... Poate găsim acolo, jos !
          Urmărindu-i privirile, profesorul şi Igor descoperiră o îngrămădire de bordeie înecate în pânzele tot mai dese ale înserării.
-Bine, se-nvoi profesorul. Să coborâm !
          Satul, mai degrabă cătunul, era înghesuit de-a lungul arăturilor. Nu se zărea nici o potecă.
-Fiecare palmă de pământ trebuie însămânțată, murmură Yussef. Şi aşa ne pândește foametea. Dar când va fi gata barajul, vom avea destul pământ irigat. Atunci vom croi şi poteci.
          Plecă să-l caute pe omdeh.
-Sunt foarte intrigat, Nikolai Petrovici, mărturisi Igor. Zidurile astea circulare...
          Dar profesorul n-avea chef de vorbă. Mormăi ceva neinteligibil continuând să-şi umple pipa cu tutun aromat.  
          În noapte izbucni urletul unui şacal. Aşa urlau şi la Abu Simbel dând târcoale marii tabere arheologice. La început, asistentul Igor Nikitin îşi trăgea pătura peste cap, să nu-i mai audă. Şi nu numai el. Mulți dintre cercetătorii care răspunseseră chemării guvernelor Republicii Arabe Unite şi Sudanului erau la prima lor campanie în deşert. Veniseră de pretutindeni, însuflețiți de ideea salvării unor mărturii unice ale trecutului. Se obişnuiseră cu şacalii şi cu haitele de câini de prin sate, cu arşița şi vânturile uscate. Lucrau zi şi noapte, în schimburi, înverşunându-se să smulgă cât mai multe comori din îmbrățișarea nisipurilor...
           Yussef se întoarse cu omdehul -- un bărbat scund, uscățiv, care cumula funcțiile de primar, judecător, notar şi, la nevoie, medic. Purta însă tot îmbrăcămintea sărăcăcioase a felahilor: turban şi cămașă până-n călcâie.
           Se învoiră fără multe vorbe. Localnicii ştiau că, în curând, apele Nilului se vor uni deasupra vechilor sălaşuri. Se pregăteau de plecare spre noua vatră statornicită de autorități şi voiau să ştie ce ascundea scoarța bătucită de paşii lor şi ai străbunilor lor...  
           Munca începu în zori. Aparatele electrice determinară densitatea solului, sondajele fotografice dovediră că înregistrările soarelui erau exacte. În amurg, trei segmente de cerc, dezgolite, stârneau zumzetul uluit al săpătorilor. Iar Igor se chinuia să-şi amintească unde citise despre zidurile acestea poleite cu bronz, cositor şi... Metalul cu reflexe roşiatice ar fi putut fi aramă... sau aur cu strălucirea domolită de vreme.
           Cuprins de o agitație neobișnuită, profesorul îi zorea pe felahi, mânuind alături de ei cazmaua şi lopata. Segmentele se prefăcură în semicercuri. După câteva zile, pata neagră de pe ecranul soarelui se dovedi a fi un templu îmbrăcat în argint, cu coama acoperişului de aur.
          "Visez, îşi spuse Igor. Doar nu suntem în Peru ! Ce să caute aici templul incașilor de la Cuzco ?..." Vru să-l întrebe pe profesor, apoi se razgândi: "Să vedem ce-or să mai scoată la iveală săpăturile."
           Încet,  încet, întregul templu fu eliberat din cochilia lui multimilenară. Zidurile se păstraseră neatinse sub armura de metal prețios. Iar înăuntru...
           Igor trăia o perpetuă uluire. Înăuntru, zidurile, coloanele, podeaua erau acoperite cu plăci de fildeş. Câteva statui de aur erau presărate prin colțuri, iar în mijloc, atingând tavanul cu creștetul, se înălța un Poseidon uriaş, conducându-şi carul tras de şase armăsari înaripați. În jurul lui, o puzderie de Nereide aşezate pe delfini, de asemenea de aur.
         "Să fie, deci, un templu grec ? se întreba tânărul. Aici, în inima Egiptului ?..."
           Una dintre coloane îi atrase în mod deosebit atenția. Era din acelaşi metal cu reflexe roşiatice care poleia al treilea zid circulator, cel mai dinăuntru. Şi pe ea fuseseră gravate semne care nu aparțineau nici unui alfabet cunoscut.    
-Seamănă cu inscripțiile guanşe din Insulele Canare, constată profesorul, cu ochii strălucitori. Şi cu cele de pe inelul găsit la Tartessos.
-Aş adăuga caracterele berbere catalogate de Hannoteau în 1860, spuse Igor.
-Exact ! Presupusa arie de răspândire ar cuprinde oceanul Atlantic, Spania, Atlasul berber şi Egiptul !
-Atunci !... izbucni Igor.
           Profesorul îl opri cu un gest. Parcă se temea că violența formulării ar putea să destrame o ipoteză încă fragilă.
           Peste câteva zile avură o nouă revelație. Yussef -- care schimbase pentru o vreme mâna elicopterului cu uneltele arheologilor -- descoperi într-o încăpere subterană a templului câteva amfore de lut, păstrate în perfectă stare. Erau modelate cu măiestrie după un tipar amintind liniile stilizate ale unui trup femeiesc şi cuprindeau sute de romburi de aramă.
-După Peru, Mexic ! exclamă Igor. Parc-ar fi romburile găsite la Palenque !
-Şi în Irlanda şi Scandinavia protoistorice, completă profesorul.
-Triunghiul s-a închis: Europa, Africa, America. Concluzia se impune de la sine.
-Eu nu te-am învățat să te pripeşti,  spuse încet profesorul.
-Dar, Nikolai Petrovici...
-Am luat legătura prin radio cu Cairo. Mâine va sosi un specialist în determinări magnetice. Mai rabdă până atunci.
                            -#-#-#-#-
             Specialistul -- un egiptean vorbăreț, cu un fes minuscul cocoțat în creștetul  capului -- veni însoțit de un uriaş taciturn, care se recomandă Ion Proca.
-Român ? se bucură Igor, scuturându-i mâna.
-Român, zâmbi mai mult din ochi celălalt.
             Şi se instală la umbră, împreună cu geamantanul său voluminos, ca şi cum pentru asta ar fi zburat ceasuri cu elicopterul.
-E ajutorul dumitale ? întrebă profesorul, uşor intrigat.
             Specialistul ridică din umeri, cu aceeaşi risipă de energie care-i însoțea toate mişcările.
-L-am cunoscut pe aeroport. Mi l-a adus directorul muzeului de arheologie.
-Ali Nadir ? se miră profesorul. Îl ştiam țintuit în pat de o criză de gută !
-N-arăta prea bine, încuviință specialistul. A venit totuşi cu mamutul ăsta care mi-a scos sufletul cu muțenia lui.
             Arheologii erau prea grăbiți, ca să se apuce de investigații. Îl lăsară deci pe Proca să tacă şi îl ajutară pe specialist să-şi despecheteze aparatele.
             Definitiv subjugat de vraja trecutului, Yussef vru să afle în ce constă determinarea magnetică. Concetățeanul său nu pierdu prilejul de a-şi proslăvi îndeletnicirea cu lux de amănunte. El porni de la faptul că un obiect de lut, lăsat să se răcească după arderea în cuptor, se magnetizează. Şi cum direcția magnetismului său depinde de poziția polilor magnetici ai Pământului, se stabilește în ce perioadă anume câmpul magnetic terestru a avut aceeaşi direcție.
-Pentru că polii ăștia magnetici sunt nestatornici ca fiicele lui Alah, suspină specialistul. Ele îşi schimbă pasiunile, iar ei poziția geografică.
             Şi începu să fredoneze aria ducelui din "Rigoletto". Din fericire, numai primele măsuri, căci nu stătuse o clipă în timp ce vorbea şi îşi isprăvi lucrul. Consultă febril nişte tabele ferfenițite de atâta întrebuințare, calculă ceva pe un colț de hârtie şi spuse, cu o modestie prea manifestă ca să fie reală:
-Sub rezerva unei erori oricând posibile, s-ar părea că amforele datează de peste unsprezece milenii. Mai precis,  au fost arse în cuptor acum unsprezece mii două sute şaptezeci de ani -- cu o aproximație de un deceniu.
             Abia după ce anunță acest rezultat îşi dădu seama de enormitatea cifrei:
-Nu se poate ! Un asemenea finisaj cu nouă milenii înaintea erei noastre?... Unde le-ați găsit ?
             Profesorul îi arătă zidurile care străluceau în lumina crudă a soarelui de amiază.
-Vreți să spuneți că şi construcția asta datează de...
-Nu, vreau să spun decât că vasele se aflau într-o subterană a acestui templu.
             Specialistul îi aruncă o privire pătrunzătoare, vrând parcă să se convingă de seriozitatea profesorului şi se apucă din nou de lucru - de astă dată în tăcere, concentrându-se asupra aparatelor, într-un ritm mult lent. Față de repeziciunea dinainte, a mişcărilor, părea aceeaşi secvență a unui film, rulată a doua oară cu încetinitorul.
            Când îşi ridică brațele în semn de nedumerită certitudine, Proca se apropie cu paşi leneşi de micul grup şi spuse, ca şi cum ar fi cerut o țigară.    
-Aş avea nevoie de vasele astea... pentru câteva ceasuri.
            Citi în ochii profesorului refuzul uimit care nu-i ajunsese încă pe buze şi se grăbi să-l preîntâmpine, scoțând din buzunarul imens al hainei un minuscul magnetofon portativ. Apăsă pe un buton şi o voce bărbătească, ușor răguşită, rosti pe neaşteptate:
-Dragă profesore...
-Ali Nadir ! exclamă Nikolai Petrovici.
-"... dictez aceste rânduri în mașina care ne duce spre aeroport. Sunt încă bolnav şi numai un lucru cu totul deosebit ar fi putut să mă scoată din casă. Acest lucru îl reprezintă invenția domnului Proca. N-am timp şi nici nu-i cazul să-ți explic eu despre ce-i vorba. Sunt sigur însă că vei fi la fel de entuziasmat ca şi mine. Aştept confirmarea. La revedere."
            Un declic şi magnetofonul se opri.
-Bine, domnule Proca, se hotărâ profesorul. O să-ți împrumutăm amforele. Numai că misterul ăsta...
-Nu-i nici un mister. Dacă vă gândiți cum lucrau olarii din vechime...
          "Olarii din vechime..." Igor revăzu în minte un desen cu contururi extraordinar de clare: olarul învârtind roata cu piciorul și modelând argila cu un bețișor de lemn, subțire şi ascuțit. În jurul lui, oameni cu flaut, harpe şi țimbale. "Perfect. Şi ce-i cu asta ?..."
-M-am gândit dar tot nu înțeleg, mărturisi şi profesorul.
           Cu un regret vizibil, Proca începu să-şi consume rezerva de fraze pentru o zi întreagă:
-Olarul și ceilalți vorbeau sau cântau în timpul lucrului. Vibrațiile sonore se transmiteau bețişorului care le imprima în argila proaspătă. Iar eu le reproduc.
           Văzu că auditorul aşteaptă şi se miră candid:
-Vă interesează şi procedeul ?
           Monoton. Specialistul se apucă cu mâinile de cap şi se-ntoarse disperat spre ceilalți:
-Omul ăsta are să mă-nbolnăvească ! Auziți ce poate să-ntrebe !...
           Proca ofta şi se resemnă să devină prolix:
-Bine... Eu, de fapt, sunt fizician. Electronist. Ideea asta mi-a venit întâmplător. Eram în concediu şi... Poate ați fost la Histria.
-Am lucrat acolo, confirmă profesorul.
-Şi procedeul ? stărui specialistul.
-Foarte simplu. Un mic complex cibernetic cu auto-reglare stabilește viteza de rotație a vasului în timpul modelării. Apoi acul se angajează în şănțulețele săpate de bețișoarele vibrante. Filtrele atenuează zgomotele, amplificatorul întăreşte vocile sau sunetele muzicale. Nu e chiar "high fidelity" dar primele fonografe nu erau nici ele fără cusur. De altfel...
            Proca deschise din nou magnetofonul. Se auziră câteva hârâituri, apoi un     scărțăit slab, repetat.
-Roata olarului era neunsă, comentă inginerul.
            Peste scârțâit se suprapuseră voci neclare, râsete, sunete de harpă şi de flaut. Profesorul şi Igor se priveau încă sceptici. Deodată se-ntoarseră brusc spre aparat:  o voce distinctă începuse să psalmodieze monoton. Egiptenii ciuliră şi ei urechile.
-Parc-ar fi în limba coptă ! exclamă specialistul. Nu înțeleg însă unele cuvinte...
           Profesorul înghiți de câteva ori în sec înainte de a reuși să se liniştească şi să explice:
-Nu înțelegi pentru ca e limba egipteană veche. Aş situa-o în perioada Imperiului mediu, cam cu două milenii înainte de era noastră.
-Ali Nadir era de aceeaşi părere, spuse Proca, oprind metofonul. După ce mi-a pus vasul la dispoziție...
-Noi ce mai aşteptăm, domnule profesor ? interveni Igor, cu vocea schimbată de emoție.
-Să-şi instaleze domnul Proca aparatele.
-Ce să instalez ? râse inginerul. N-am decât să ridic capacul geamantanului şi să aşez amfora pe discul arheofonului.
-Arheofonul, repetă specialistul. Frumos !... "Sunetul vechimii..." "Sunetul trecutului..."
-Glasul trecutului, murmură Igor privind templul îmbrăcat în aur şi argint.
-Să începem ! hotărâ profesorul.    
                         -#-#-#-#-
             Igor nu izbutește să adoarmă. În urechi îi sunau, obsedant, cuvintele pe care arheofonul izbutise să le smulgă din lutul plămădit în urmă cu unsprezece milenii. Erau cuvinte cu sonorități bizare, evocând uneori forme din berbere şi ceață. Profesorul recunoscuse chiar, din fugă, grupe de foneme care păreau să se îmbine în cuvintele guanşe notate de spanioli: algorac, alio, guam, guamf, se=zeu, soare, om, bătrân, lună. Întâi inscripțiile de pe coloana de metal, acum cuvintele...
             Proca înregistrase tot ce se putea înregistra şi plecase la Cairo, împreună cu specialistul în determinări magnetice. Igor se gândi ce furtună aveau să stărnească înregistrările acestea pretutindeni. Poate că, în sfârșit, oamenii de ştiință din toată lumea vor porni împreună la asaltul suprem al celei mai tulburătoare enigme din istoria umanității.
             Pleoapele lui Igor erau grele ca două petale de plumb. Auzi un foșnet şi o umbră îi lunecă pe obraz. Apoi o undă de răcoare pătrunse în cabina elicopterului, o dată cu o şuviță de fum aromat.
             Izbuti să deschidă ochii. Profesorul nu mai era lângă el. Ieşise uitând pe fotoliu o carte întredeschisă. Igor o luă şi-i descifră titlul la lumină săracă a lunii: "Kritias". Şi fraze din dialogul lui Platon, învățat cândva pe dinafară, se înșiruiră pe buzele lui ca sunetele unui cântec:
          "Ei acoperiră cu bronz zidul incintei exterioare, cu cositor zidul celei de-a doua incinte, iar pe cel care împrejmuia cetatea însăşi cu oricalc; metalul cu reflexe de foc."
           Se ridică de pe fotoliul-pat, își aruncă haina pe umeri şi coborâ scărița elicopterului. Mergea spre şantier murmurând mai departe:
          "În mijloc se înălța templul închinat lui Clinton şi Poseidon... Toată partea dinafară era îmbrăcată în argint... Zidurile, coloanele, podeaua erau acoperite cu fildeş. Se vedeau acolo statui de aur și mai ales una înfățișând Zeul în picioare, în carul său tras de şase armăsari înaripați; era atât de mare încât capul său atingea bolta templului şi de jur împrejurul lui se aflau o sută de Nereide aşezate pe delfini... legea supremă, primii dintre ei o gravaseră pe o coloană de oricalc, ridicată în mijlocul insulei, în templul lui Poseidon."
           Îl zări pe profesor, aşezat pe zidul cel mai dinăuntru. Vru să-i spună ceva, să-l îmbrățișeze... Rămase în picioare, nemișcat și tăcut.
           Spre apus, dincolo de Coloanele lui Hercule, în adâncul Oceanului Atlantic, dormea continentul care legase odinioară cu firele aceleiași civilizații Nilul şi
Anzii Peruvieni, Mexicul şi Peninsula Iberică. Iar aici razele lunii poleiau incintele şi templul lui Poseidon, clădite de pribegii pentru care Atlantida nu fusese o legendă, ci o patrie pierdută "într-o singură zi, într-o singură noapte fatală".            
            (Ion Hobana, "Glasul trecutului")

  ... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine căte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului, în decursul timpului).
... sper că a fost o lectură plăcută !  

jurnalul (243)

  

☺Azi ... vineri, 6 aprilie, ora...
☺Gânduri ... de primavară: am terminat cu 'huzureala' din anotimpul friguros... acum, când privesc în urmă, oare cum am stat zilnic atâtea ore lângă plita sobei ?! Acum, îți vine să fugi afară,  să alergi prin grădină...
☺Suntem ... în continuă forfotă... toți avem treburi, ne 'bulucim' cu toții, afară,  la orice activitate pe care o desfăşoară unul dintre noi (chiar dacă nu avem ce face acolo...)! A început şi ticuțu plimbările pe afară, îi place să stea pe o băncuță în grădina mare şi să se bucure de toată această frumusețe, sa asculte ciripitul păsărelelor... eu am văzut și un fluture galben !!!
☺Am învățat ... câte ceva în anii trecuți: nu mai aglomerez grădina cu răsaduri, am avut grijă să pun la timp arpagicul (mai mult decât în alți ani...)... am făcut totul ordonat... după Sfintele Paşti o să mă ocup şi de celelalte !
☺Recunosc ... că, pe parcurs ce trec anii, mi-aduc aminte tot mai des de gospodăria bunicilor ce m-au cresut mai mult timp: al doilea tată vitreg al mămicuței... avea totul ordonat, nimic fără gândire...
☺Bucătăria ... va fi mâine mai aglomerată: mami va fierbe ouăle şi le va vopsi - sperăm sa fie un frumos roşu... ne va pregăti, de asemenea, sărmăluțe (nu am mai mâncat de multişor)!
☺Îmbrăcămintea ... este cam aiurea: tricou cât mai subțire, pantaloni lungi, şosetuțe...
☺Sper ... să fim cu toții bine, în zilele dedicate sărbătorilor pascale !
☺Puiu ... este mai des pe afară, peste tot ca să controleze şi să latre, apoi mai lenevește pe la soare, pe terasă... dar somnul adevărat, fără nici o grijă, este tot în casă...
☺Activitatea săptămânii ... a "explodat" pur-şi-simplu ! Nu reuşesc să acord destul timp fiecărei activități pentru ca deja trebuie să trec la alta... am plivit locurile, am săpat rândurile, am pus arpagicul, am fărâmițat bulgării de pământ pentru a acoperi arpagicul... contactul cu scoarța pământului nu a fost uşor: parcă era piatră ! apoi am început să umplu bidoane cu apă, am udat rândurile cu arpagic, plus rândurile de ceapă si usturoi, din toamnă... apoi am adunat toată salata care a ajuns să răsară prin toată grădină,  am format 2 rândulețe (plivit ierburi, săpat, fărâmițat pământul, udat)... am reuşit să iau găletuşa cu var şi o bidineaua şi am văruit o porțiune din tulpina pomilor - la final îmi amorțise mâna și era mai mult var pe mâinile mele...) și cam amețită  (s-au adunat destul de mulți pomi prin grădini...)! am curățat șanțurile de la poarta principalăștia  (aşa-i la țară), am tăiat iarba (ce o avem pe marginea şanțului) cât mai uniform, am săpat uşor pământul ce se află pe lângă gard (nu vom mai pune flori, au rupt destul toți în anii trecuți)... în grădina mare, am reuşit să sap un rond mare de pământ, am ales cu mami semințele adunate în toamnă), mami le-a semănat rânduri-rânduri şi aşteptăm acum când vor răsări micile plante pe care le vom răsădi prin rondurile din grădinița din fața casei, plus ce vom da prietenelor... zilele acestea am compus bilețelele cu ce ne mai trebuie de cumpărat de la magazin şi mami a efectuat transporturile de aprovizionare (pâine, cozonaci, carne tocată, carne pentru mici, lapte, ouă, cafea, apă pentru ticuțu...) - câte puțin din fiecare în funcție de ceea ce ne place nouă)!  azi a plouat după-amiază și aşa am reuşit să-l tund pe ticuțu! la final i-am servit cu câte o ciocolată caldă pe mami și pe ticuțu !  dar tot mai fac focul seara și dimineața dar puțin timp, cât încălzim soba... plus, apa de scos din canalul bucătăriei, în fiecare zi... am mai făcut cu toporul aşchii (surceluțe) pentru aprins focul ! şi toate acestea doar în această săptămână! e doar începutul!
☺Ascult ... în fiecare seară informațiile privind evenimentele zilei, de la tv-ul lui ticuțu... Pe la mine, sunt filme ("Candice Renoir") şi acum le-am descoperit când pe AXN SPIN (serialele mai vechi) şi AXN WHITE (serialele mai noi)...
☺Prefer ... sărbătorile pascale liniştite, acasă, în familie (ticuțu, mami, eu şi Puiu...)!
☺Noutatea săptămânii ... este că am avut totuşi timp ca să umblu cu tableta prin grădini, amețită de parfumul florilor şi culorile minunate:

etape...

... particip şi eu cu drag la "Miercurea fără cuvinte" organizat de Carmen (http://vis-si-realitate-2.blogspot.ro/) !

asemănări...

... "Fleur and color on wednesday" este un joc găzduit de Ella (http://homewithmrst.blogspot.ro/ ), la care particip cu drag !

păpuşile. ..

ALEXANDRU MITRU
                        SĂGEATA CĂPITANULUI ION
       --NEUITATA ÎNTÂLNIRE DIN RÂMNIC--

       
     
           Odinioară Tit fusese oştean. Căzuse prizonier la turci. Fusese vândut şi ajunsese prin alte țări depărtate ale răsăritului. De acolo fugise cu o corabie venețiană până în marginea de asfințit a pământului. Umblase prin Franța, Germania şi Spania, însoțind o ceată de cântăreți rătăcitori, numiți jongleri. Văzuse şi învățase câte nici nu-i putea da nimănui prin gănd. Între altele se deprinsese să facă păpuși de lemn, îmbrăcându-le şi dându-le înfățișări de boieri, călugări, târgoveți sau țărani. Păpușile le mănuia în fel şi chip făcându-le să vorbească (de bună seamă cu glasul lui, al lui Bucur şi, în zilele din urmă, şi cu acela al Băiatului), jucând cu ele diferite întâmplări hazlii.
          Bărbații şi femeile, câți erau în târg, îşi spuneau:
-Veniți să vedeți ceva nemaipomenit! Nişte omuleți de lemn hazlii, care ies din spatele unei perdele de crengi, vorbesc şi se mişcă, de juri că sunt vii. Doamne, câte se mai pot născoci!
          În felul acesta, toți cei din târg, şi mai cu seamă țăranii, meșteșugarii şi neguțătorii se adunaseră în fața perdelei de crengi, din dosul căreia cei trei prieteni ai noștri îşi arătau priceperea în jocul până atunci necunoscut pe la noi, al păpușilor.
          Mai multe fețe boierești şi călugări stăteau la o parte, de vorbă, nevrând să se amestece cu prostimea, cătând însă pe furiş la păpuşi. Scenetele ce se reprezentau - ca să folosim un cuvânt obişnuit celor de astăzi - şi care-i făceau pe oameni să râdă cu atâta poftă, se desfășurau cam aşa:
          Mai întâi se ivea de după perdeaua de crengi o păpuşă zburlită, prăpăditătari, cu un nas lung şi ascuțit, având o pânză de sac pe spinare. Păpuşa mergea şchiopătănd, ținăndu-se cu o mână de picior, văicărindu-se:
-Vai de mi-i-ne şi de mi-i-ne. Mă nu-u-m-e-au Fatih-Cu-u-ce-ri-to-o-rul. Lua-a-sem Constan-ti-no-po-lul şi cre-deam că merge tot aşa... Dar a ve-e-nit Ioan de Hu-u-ne-doa-ra şi ce m-a bătut !... Ce m-a-a bă-tut !... A-lah !... Alah !
          Cuvintele le rostea pe o melodie tânguitoare, turcească, acompaniată de după perdea de un fluier şi o tobă. Iar când spunea:''Şi ce m-a bătut !'' păpuşa ducea mâinile la partea cărnoasă de la spate şi, îndoindu-se de şale, se ținea de ea, ca şi cum ar fi primit în acel loc bătaia. Şi pe urmă plângea.
-Hâ-hâ-hâ !... Hâ-hâ-hâ... scâncea, şi iar se apuca de şalvari. De ce m-a bătut aşa ? Hă-hâ-hâ... Hă-hâ-hâ...
-Mehmet!... Acesta e Mehmet... se prăpădeau de râs. Te doare, Mehmet ? Ai încasat-o bine de la Ioan de Hunedoara ?... Priviți-l,  e îmbrăcat în pânză de sac!... Îşi toarnă cenuşă pe cap!
           Toată lumea ştia că, în urmă cu două luni, Mahomed al II-lea - Mehmet, cum îi ziceau românii - mâncase, la Belgrad, din partea lui Ioan de Hunedoara, o bătaie soră cu moartea. Oastea de ieniceri şi spahii îi fusese nimicită. Şi el însuși,  cu o săgeată înfiptă în picior, abia scăpase cu fuga.  
           De supărare, Mahomed postise trei zile, învelindu-se ziua şi noaptea în pânză de sac, presărându-şi cenuşă pe plete, şi se mai îmbrăca şi la data, când Tit îşi juca păpușile, în straie cu turban cernit.
           Lumea râdea de nu mai putea.
-Belgrad ți-a trebuit?... Belgrad ți-ai găsit!... Aşa ai să pățești de-aici înainte peste tot... Şi îi făceau cu pumnii semne:''Săc!  Săc!'', mai răcorindu-şi în felul acesta, măcar în fața păpuşii, năduful pe care îl aveau pe Mahomed, ce le pricinuise de câțiva ani încoace, în timpul domniei lui Vladislav, atâta rău.
           După ce se sătură, văzându-l pe Mahomed scălâmbăindu-se şi jelindu-se de pierderea oastei şi de durerea din picior, mulțimea ceru să i se joace şi altceva...
           Şi îndată se arătă o altă păpuşă, închipuind un boier valah, trufaş, cu barbă căruntă.
           La drept vorbind, Tit avea numai câteva păpuşi făcute din bucățele de lemn, cărora le schimba înfățișarea, după cum avea nevoie.
           Luate în mână de Tit sau băieți, păpuşile căpătau viață şi privitorii puteau să jure că sunt slujitori, turci, tătari, femei -- sau pe oricine întruchipau.
           Aşa se întâmplă şi de data asta. Păpuşa gătită în haine scumpe, cu un ghemotoc de călți la pântec - ca să semene cu un boier gras - de cum făcu primele mișcări păru un om viu.
-Ăsta-i boierul Albu ! îl recunoscută privitorii.
           Albu era boierul cel mai bogat şi puternic din Valahia. Voința lui era lege. De aproape un sfert de veac domnea ca un al doilea voievod neîncoronat. Domnitorii se schimbau, unii îşi pierdeau capetele, doar el rămânea nemișcat,  la fel de puternic și din ce în ce mai bogat.
           De aceea era de mirare că păpuşarul îndrăznea să joace pe boierul acesta numit, de prietenii şi curtenii lui, Albu cel Mare, fiindcă avea o curte ca un adevărat domnitor -- şi erau siguri că pănă în cele din urmă a lui va rămâne puterea.
           Lângă Albu cel Mare se arătă o altă păpuşă. Se vedea căt de colo că păpuşa nou-apărută înfăţişa pe un curtean al lui Albu, un om la fel de cunoscut de popor, căci la vederea lui mulțimea chicoti.
-Măi, că frumos iarmaroc mai este acesta din Rămnic ! deschise vorba păpuşa ce închipuia, cum simțise poporul, pe boierul Albu.
            Cel care vorbea, pufnind din când în când pe nări,  făcănd mulțimea să clocotească de răspuns,  era Tit.
-Ce forfotă !... Şi cât mai strigă oamenii ! Unii au răgușit de-atâta țipat şi s-au făcut roşii ca racii fierți... continuă să grăiască plin de măreție...
            De câte ori se oprea întâia păpuşă şi se întorcea brusc, cea de-a doua făcea un ocol mare în jurul ei, s-o ajungă din mers, aşa cum fac unii slujbași lingușitor, când sunt în preajma mărimilor.
-Ai dreptate, măria ta ! zicea slugarnică păpuşa a doua.
            De fapt era tot Tit, care ținea amândouă păpuşile în mâini,  din dosul perdelei, şi îşi schimba puțin vocea când ele trebuiau să vorbească.
-Ia te uită, măria ta, la cojocarul acela !... şi păpuşa a doua arăta pe un om din mulțime, care era chiar cojocar şi făcuse întocmai ce spune ea mai departe păpuşa.
-Îl văd, zicea prima.
-Uite-l, ia, cum şi-a agățat cojoacele în ramurile mai joase ale copacului sub care stă şi trage pe trecători de mânecă. Le spune că, acuşi, na, are să vină iarna, şi să se grăbească să cumpere de la el cojoace...
            Lumea fierbea de râs.
            Cojocarul se făcu la obraz ca focul, şi intorcându-şi căciula în mâini, ca în fața unui boier adevărat, răspunse înghesuit:
-Ei, lasă boierule, ce te legi şi dumneata aşa, pe nepusă masă, de mine... Fiecare îşi ştie nevoile sale...
            Vorbele lui îi făcură pe oameni să râdă mai tare. Dar hohotele se curmară,  căci întâia păpuşă, cu burta înainte, ițindu-se spre iarmaroc, mai cuvântă:
-Nu ştiu cum le-a părea unora dintre neguțători porunca dată, de dimineață, în târg, de slujitorii domniei, şi anume că acela care va umbla cu vicleşuguri sau va cere pe ce are de vânzare cât nu face, va fi pedepsit...
            Şi păpuşa cea grasă arată cu mâna la beregata,  în semn că vinovatul va fi ridicat în furci.
-Nici nu mai era nevoie să dea vestirea asta, zise a doua păpuşă. De când s-a înscăunat fiul lui Vlad Dracul, tăindu-l pe Vladislav, sub cuvânt că se făcuse omul turcilor, nu e răscruce să nu se legene în spânzurătoare sau să nu stea înțepenit în furci câte un hoț, fie de cei de drumul mare, fie de cei de tarabă. Vodă a pus la un izvor o cupă mare, scumpă şi minunată, de aur, să bea oamenii din ea, şi nimeni nu îndrăzneşte s-o fure...
-Bine că a pierit hoția căci erau primejduite averile noastre boierești, ia din nou cuvântul întâia păpuşă și se bate cu palma peste pântec. Se bate peste pântec o dată, de două, de trei ori. Îşi pipăie brâul. Şi începe să se jeluiască:
-Punga... Punga mea !... O mie de galbeni aveam în ea. Mi s-a furat punga !...
-Poate nu ți s-o fi furat, ci numai oi fi pierdut-o domnia ta, boierule, zice păpuşa a doua. Văd că băierile brâului sunt cam slabe...
-Sunt sau nu slabe, cui mi-o găsi sau cui mi-o aduce-o, vestește în tărg că-i dau o sută de galbeni...
-Vai de mine, o su-tă de galbeni ?! se miră o femeie. Boierul Albu, zgârcitul zgârciților, să dea el cuiva o sută de galbeni ?...
-Parcă n-aş crede, zice şi cojocarul de adineauri.
-Nici eu... nici eu... îşi arată părerea alții.
-Ssst... ssst !... îi îndeamnă la tăcere mulțimea pe limbuți.  Să vedem ce se mai întâmplă...
                Păpuşa a doua îşi făcu palmele pâlnie la gură şi începu să strige din adâncul rărunchilor:
-Boierul cel mare, stăpânul nostru, a pierdut sau i s-a furat o pungă cu o mie de galbeni. Cine o are şi n-o aduce o să fie înfipt în țeapă. Dar cine i-o aduce, primeşte răsplată domnească: o sută de galbeni.
-Mai vestește o dată, îl îndeamnă pe sfetnicul său boierul cel mare. Ori e punga mea pe la vreunul dintre voi ? întrebă el mulțimea, aplecându-se peste perdeaua de crengi.
-Nu e, boierule, nu e ! răspund oamenii păpuşii, mai în glumă, mai în serios, dându-se însă câțiva paşi înapoi, căci cu boierii cei mari, chiar când sunt numai păpuşi, nu poți şti niciodată ce se mai întămplă.
-Spuneți drept sau o pățiți ! zice păpuşa.
-Nu mințim, boierule, zău că nu mințim, se jură privitorii. Poți să ne cauți. Pune mai bine sfetnicul să dea încă o dată de ştire.
-Mai strigă o dată, cum ți-am poruncit ! țipă boierul.
            Şi păpuşa a doua strigă iarăşi cuvintele prin care amenință pe cei care-i ascunde punga cu țeapă şi făgăduieşte celui cinstit suta de galbeni.
            Nu apucă însă să-şi isprăvească vorbele şi, de după perdea, se ivește o a treia păpuşă. Aceasta e îmbrăcată ca un țăran şi are o pungă doldora de galbeni, pe care o întinde boierului.
-Boierule, zice el (de fapt vorbind Bucur, cel ce mânuia păpuşa), uite am găsit în drum punga asta. Dacă e a dumitale, s-o stăpânești sănătos. Eu sunt om sărac. Am şapte copii dar lucrul străin nu-mi trebuie...
-E punga mea ! se bucură boierul cel mare, înşfăcând-o.
-Ai văzut omul sărac ? zice o fată tânără unui flăcău de lângă ea. Ia să fi fost un boier, mai da el înapoi punga ?...
-Aş ! Se făcea că n-a găsit-o ! îi răspunde flăcăul. Ăștia, de ce au, tot ar mai vrea...
-Ssst... ssst... îi mustră iar oamenii pe cei ce vorbesc. Dacă nu vreți să auziți, plecați şi lăsați-ne în pace.
             Flăcăul o înghionti pe fată. Amândoi tăcură.
             Păpuşa întăia se trase într-un colț, numărându-şi înfrigurat galbenii din pungă:
-Unu... doi... cincizeci... o mie... Eh ! răsuflă boierul cel mare ușurat,  cinstit om. Mi i-a adus pe toți ! Dar, îşi duse el mâna la tâmplă, acum ce fac ? I-am făgăduit o sută de galbeni. Ce-i trebuie prostului, şi sărăntocului, o sută de galbeni ?
 -Auzi, ce-i trebuie ?! nu se putu stăpăni fata de adineauri. După ce i-a adus-o înapoi, zice că ce-i trebuie...
-Dă-i omului ce i-ai făgăduit ! strigă amândoi către boierul-păpuşă un olar din vestitul neam al Olăneştilor, numiți aşa fiindcă făceau olane smălțuite pentru domnie.
              Dar boierul-păpuşă nu se sinchisi de vorbele olarului. Îşi continuă în linişte, cu glas tare, gândurile:
-Îi ajunge mojicului și un singur galben, şi încă şi acela e prea mult...
-E prea mult şi un galben ?... He, he... se supără o femeie cu un copil la sân. Iacătă, aşa-s boierii, are dreptate fata asta, de o țâştuirăți adineauri.
-Aşa e ?! zise fata mulțumită că i se dă dreptate.
              Pe când fata şi femeia vorbeau încă între ele, boierul începu să se aplece după perdeaua de crengi şi să răspundă cuiva nevăzut:
-Ce zici, prietene ? Ce să fac ?...
              Păpuşa a doua se ținea la o oarecare depărtare de cealaltă. Fiindcă boierul nu-l auzea destul de bine pe cel de după perdea, acesta se ridică până la urechea lui şi lumea văzu că era un cap încornorat de drac.
              Dracul era negru, cu coarne lucioase, și avea o coadă lungă de cânepă,  pe care o tot azvărlea în sus.
              Lumea izbucni în hohote:
-Dracul, măi !... Iote dracul !... Se sfătuiește boierul cu el...
              Dracul își mişcă repede, repede, repede, coarnele de la o ureche a boierului la cealaltă; şi boierul dădea din cap.
-Uite ce e, se întoarse boierul spre țăran, după ce dracul pieri de unde venise, văd că sunt în pungă nouă sute de galbeni. Erau o mie. Însemnează că ți-ai oprit suta făgăduită. Ți-ai luat singur răsplata. Îți mulțumesc. Pleacă sănătos.
-Măi, al dracului boier, ce caută să-l înşele pe țăran !... Dacă o fi prost, s-o lăsa... murmură oamenii supărați.
              Țăranul stă pe gănduri. Se scarpină în cap şi-i răspunde boierului.
-Măria ta, eu n-am desfăcut punga. Galbenii nu i-am numărat. Cum am găsit-o, aşa ți-am adus-o.
-Pleacă, ți-am poruncit ! răcnește boierul cel mare.
-Pleacă până nu te urc în ştreang ! îi dă brânci şi boierul al doilea.
-Boierilor, eu mă duc, le răspunde țăranul. Nu-mi pare rău că n-am primit suta de galbeni făgăduită, cât îmi pare de rău că mă faceți hoț şi mincinos. Pe hoți şi mincinoși vodă cel nou îi ridică în furci sau în țeapă. Eu țin la cinstea mea țărănească şi am să mă duc la Vodă Vlad să-mi facă dreptate şi să-mi spele obrazul de rușine...
              Boierul cel mare își clatină burta de râs:
-Crezi tu c-ai să-ți câștigi cinstea înaintea unui boier mare ?... Prostănace ! Unu' e...
-Albu cel Mare !... rostește mulțimea, tot cu fereală, uitându-se să vadă de nu-i aud boierii cei adevărați, care stăteau mai la o parte de vorbă cu călugării, făcându-se că nu le place să vadă păpuşile lui Tit.
-Du-te şi la vodă, că nouă puțin ne pasă dar pieri mai repede ! zice şi cea de-a doua păpuşă.
              Din colțul dinspre pădure se ivește acum un jilțul de lemn. Pe jilț stă o păpuşă înfățișând un tânăr cu căciulă domnească pe cap şi un troian cât toate zilele în brațe.
-Ăsta-i Vodă... Vodă cel nou... Vlad... murmură mulțimea.
              Întămplările şi vorbele atât de îndrăznețe ale păpuşilor i-a prins în aşa măsură pe privitori, încăt pe tarabe, pe rogojini sau pe jos -- fiecare după starea pe care o are -- au rămas uitate mărfurile aduse la iarmaroc, mai de aproape sau mai departe, de neguțători, meșteșugari sau țărani.
              Şi doar la iarmarocul acesta fuseseră aduse mărfuri cu duiumul. Odată cu urcarea lui Vlad pe scaunul domnesc, turcii nu mai îndrăzneau să bată târgurile şi iarmaroacele, să ia din ele ce doreau şi la prețurile la care pofteau...
-Ce s-a întâmplat, cinstite fețe boiereşti ? întrebă Vodă de pe jilțul pe care stă. Şi tu, măi române, de ce te plângi ?
              Din mulțime se aud şoapte:
-Ei, să-l vedem şi pe vodă ăsta nou, cui o să-i dea dreptate ? Boierului sau țăranului?... De, mai ştii ?... Vorba bătrânească zice: corb la corb nu-şi scoate ochii... Să vedem...
-Măria ta ! o ia înainte boierul cel țanțoș.  Mie mi s-a furat o pungă...
-În Valahia se mai fură ? se miră domnul. Ştiu că de când ne-am înscăunat noi, neguțătorii îşi lasă carele cu mărfuri nepăzite în mijlocul târgurilor şi chiar în locuri pustii, şi nu se atinge nimeni nici de un cap de ață...
-Sau am pierdut punga... nu ştiu... o încurcă boierul, bătându-se peste pântec. În pungă aveam o mie de galbeni. Am făgăduit cui mi-o aduce punga o sută de galbeni. Omul acesta -- îl arătă el pe țăran -- mi-a adus punga dar numai cu nouă sute de galbeni. Şi-a oprit singur răsplata făgăduită, ceea ce nu e frumos. Dar eu i-am mulțumit, şi bună pace !
-Ia spune şi tu, române, îl îndeamnă Vodă. Ce pungă ai găsit ?
              Țăranul se pleacă înaintea domnului şi zice:
-Asta de la brâul boierului am găsit-o, măria ta. Şi nici n-am desfăcut-o... Boierul mă face însă de hoț şi mincinos, zicănd că am desfăcut-o şi am luat din ea suta de galbeni. Mă plec înaintea măriei tale şi te rog -- nu să-mi dai suta de galbeni -- ci să -mi speli obrazul înjosit de boierul...
-Albu cel Mare... Albu cel Mare... De ce nu-i spui pe nume boierului ? îl îndeamnă oamenii ce stau mai aproape de perdeaua de crengi.
               Vodă face de după perdea un semn cu capul spre mulțime, adică ştie el cum se cheamă boierul, şi să aibă oamenii puțină răbdare, că îi face țăranului acuşi dreptate.
-Boierule... întrebă Vodă, câți galbeni ziceai că ai avut în punga pierdută ?
-O mie, măria ta ! răspunse el repede.
-Şi în punga pe care ți-a adus-o țăranul, câți galbeni se găsesc ?
-Nouă sute, măria ta.
-I-ai numărat bine ?
-Bine... măria ta.
-Atunci, dacă punga găsită de țăran are numai nouă sute de galbeni, iar cea pierdută de domnia ta avea o mie, însemnează că punga pe care ți-a adus-o țăranul nu e a domniei tale...
-Dar... măria ta... vrea să ridice glasul păpuşa întâia. Eu sunt cel mai mare boier al țării...  
-Nici un cuvânt mai mult, boierule cel mai mare din țară ! se supără Vodă. În Valahia nu s-a mai pomenit să fure sau să mintă cineva. Nici țăranul acesta nu fură şi nu minte. Punga găsită de el a fost pierdută de altcineva. Acel cineva nu ne-a cerut-o. Deci ea rămâne a țăranului. Dă-i-o înapoi...
-Măria ta... Măria ta... Aoleu... Aoleu... punga mea !... se jeluiește boierul. Sunt cel mai mare...
-Dă-i-o sau !... şi Vodă se scoală de pe jilț cu toroipanul în mână. Acuşi te pocnesc, cât eşti tu de cel mai mare boier !...
               Boierul îi dă punga țăranului şi de frică o tulește după perdeaua de crengi.
               Iar lumea râde, râde de o dor fălcile şi-i curg lacrimile pe obraz sau se ține de pântec, de pățania boierului.      
-Bine i-a făcut ! Trebuia măria sa să-l şi izbească... Asta-i trebuia ! Să mai vadă şi boier gustul dreptății... Parcă s-ar mai fi schimbat puțin vremurile, oameni buni... Ha, ha, ha !...
             (ALEXANDRU MITRU, "NEUITATA ÎNTÂLNIRE DIN RÂMNIC","SĂGEATA CĂPITANULUI ION")

 

... postarea este propusă pentru Citate favorite găzduite de doamna Zina ( http://zinnaida.blogspot.com) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul Click&Commons Monday !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: "Săgeata căpitanului Ion", Alexandru Mitru.

Duminica Floriilor...

... Duminica Floriilor !