sâmbătă, 2 septembrie 2017

omul din Marte...

Randunici 4

           OMUL DIN MARTE

                                                   de GUY DE MAUPASSANT




              Lucram în birou, când servitorul anunţă:
-Vrea să vă vorbească cineva, domnule.
-Pofteşte-l înăuntru.
              Un omuleţ intră şi salută cu aerul unui biet profesoraş cu ochelari, al cărui trup firav plutea în hainele prea largi.
-Vă cer scuze, miii de scuze pentru deranj, bâigui.
-Luaţi loc.
              Se aşeză şi începu:
-Trebuia neapărat să văd pe cineva şi numai dumneavoastră... În sfârşit... Ceea ce vă voi spune e atât de straniu, încât vă rog să mă credeţi pe cuvânt că nu sunt nebun, tocmai pentru că îmi dau seama de ciudăţenia mărturisirii mele.       
-Vă ascult.
-Nu, domnule, nu sunt nebun dar am aerul rătăcit al celor care au meditat mai mult decât ceilalţi şi au depăşit puţin (oh, atât de puţin !) limitele gândirii obişnuite. Pe lumea asta nimeni nu se gândeşte decât la treburile lui, la averea, plăcerile, viaţa lui, adică. (...) Dar cine gândeşte cu adevărat ? Nimeni ! Oh, scuzaţi-mă ! Revin la subiectul meu. Sunt aici de cinci ani. Dumneavoastră nu mă cunoaşteţi, eu însă vă cunosc prea bine... N-am fost niciodată pe plaja dumneavoastră sau la cazinoul unde vă petreceţi atâta timp. Eu îmi petrec vremea pe faleze, sunt îndrăgostit de falezele de la Étretat. Nu ştiu altele mai frumoase, mai aducătoare de sănătate. De sănătate spirituală, vreau să spun. Un zid măreţ de stâncă pe care se aşterne, între cer şi ape, o întindere de iarbă proaspătă, la marginea uscatului, dominând oceanul ! Cele mai minunate zile le-am trăit lungit în plin soare, visând la o sută de metri deasupra valurilor Mă înţelegeţi ?  
-Sigur.
-Atunci pot să vă pun o întrebare ?
-Vă rog.
-Credeţi că celelalte planete sunt locuite ?
              Nu am ezitat:
-Desigur, sunt convins.
              Îl cuprinse o bucurie neobişnuită, se ridică, se aşeză şi abia se stăpâni să nu mă strângă în braţe.
-Ah ! Ce noroc ! Ce fericire ! Cum m-am putut îndoi de dumneavoastră ? Un om care nu crede în pluralitatea lumilor locuite nu poate fi inteligent. Trebuie să fii un cretin, o brută ca să-ţi închipui că miliardele de universuri înstelate strălucesc şi se rotesc numai spre a-l distra pe om - această gâză stupidă -, ca să nu pricepi că pământul e doar pulbere invizibilă în pulberea lumilor, că sistemul nostru solar se reduce la câteva molecule de viaţă siderală ce se vor spulbera curând. Priviţi Calea Lactee, acel fluviu de stele, şi gândiţi-vă că nu e decât o pată pe întinderea infinită! Reflectaţi la aceasta numai zece minute şi veţi înţelege că nu ştim nimic, nu pricepem nimic... Nu cunoaştem decât o părticică infinitezimală şi nimic dincolo de ea dar ne închipuim şi afirmăm atâtea ! Ha, ha, ha ! Dacă ni s-ar dezvălui dintr-o dată marele mister al vieţii extraterestre... ce uimire !
         [În continuare, straniul vizitator îi face gazdei sale o expunere bogată despre planetele sistemului nostru solar şi în special despre Marte.]
              Îmi arunca cifrele cu asemenea siguranţă, cu atâta încredere de comerciant care cunoaşte valorea numărului încât nu m-am putut abţine să nu pufnesc în râs şi îmi veni să-l întreb cât cântăresc pe Marte zahărul şi untul.
-Râdeţi, domnule, clătină el capul. Mă luaţi drept idiot după ce m-aţi considerat nebun ! Dar cifrele pe care vi le citez sunt cele pe care le veţi găsi în toate tratatele de astronomie. Diametrul lui Marte este aproape jumătate din cel terestru; suprafaţa sa reprezintă 26 % din cea a globului nostru. Volumul său e de 6 ori şi jumătate mai mic decât al Pământului, iar viteza celor 2 sateliţi ai săi arată că are o greutate de 10 ori mai mică. Or, intensitatea greutăţii depinzând de masă şi volum, adică de greutatea şi de distanţa dintre suprafaţă şi centru, rezultă în mod indiscutabil că pe această planetă există o stare de imponderabilitate ce face viaţa cu totul diferită, reglează - inexplicabil pentru noi - acţiunile mecanice şi face să predomine speciile înaripate. Da, domnule, fiinţa de pe Marte poartă aripi. Ea zoară de la un continent la altul, se plimbă asemenea unui duh, în jurul universului său de care, însă, o leagă atmosfera pe care nu o poate depăşi, cu toate că... În sfârşit, închipuiţi-vă planeta aceasta acoperită de plante, arbori şi animale, ale căror forme nici nu le bănuim, şi locuită de făpturi înaripate, aşa cum au fost descrişi îngerii ! Eu le văd zburând deasupra câmpiilor şi oraşelor în văzduhul auriu de acolo. Fiindcă s-a crezut cândva că atmosfera de pe Marte este roşie, după cum a noastră e albastră, dar ea e galbenă, domnule, de un galben auriu minunat. Vă mai miraţi atunci că astfel de făpturi au putut săpa canale largi de 100 de km ? Şi, pe urmă, gândiţi-vă numai la ceea ce a realizat ştiinţa la noi de un secol încoace... doar un secol... şi vă veţi da seama că marţienii ne sunt probabil superiori...
              Tăcu brusc, plecă ochii, apoi murmură cu voce groasă:
-Mă veţi lua drept nebun... dacă vă voi spune că... era să-i văd... chiar eu... seara trecută... Ştiţi poate că ne aflăm în anotimpul stelelor căzătoare. Mai ales în noaptea de 18 către 19 se văd asemenea stele; probabil în acest moment planeta noastră străbate resturile unei comete. Şedeam pe stânca Mane-Porte, acel enorm picior de faleză care înaintează în mare, şi priveam ploaia de mici universuri de deasupra mea. E un spectacol mult mai vesel şi mai încântător decât focurile de artificii. Deodată am zărit deasupra mea, în imediata apropiere, un glob luminos, transparent, înconjurat de aripi uriaşe şi fremătătoare sau cel puţin aşa mi-au părut în penumbrele nopţii. Sălta asemenea unei păsări rănite, se rotea ca un titirez scoţănd un vuiet misterios şi părea lipsit de suflare, muribund, pierdut. A trecut pe dinaintea mea. Aducea cu o enormă sferă de cristal, plină de fiinţe îngrozite, abia vizibile, care se agitau ca echipajul unei nave în pierzanie ce nu mai poate fi stăpânită şi se rostogoleşte din val în val. Şi globul acesta straniu, descriind o imensă curbă, s-a prăbuşit în mare, de unde a răzbătut zgomotul cumplitei sale căderi, asemeni unei lovituri de tun. De altfel, toţi oamenii din regiune au auzit bubuitura extraordinară dar au luat-o drept tunet. Eu singur am văzut... Dacă ar fi căzut pe uscat, lângă mine, i-am fi cunoscut pe marţieni. Să nu spuneţi niciun cuvânt, domnule, gândiţi-vă multă vreme, şi povestiţi întâmpalrea aceasta într-o bună zi, dacă veţi voi. Da, am văzut... prima navă aeriană, prima navă astrală lansată în infinit de fiinţe gânditoare... Numai dacă nu cumva am asistat doar la sfârşitul unei stele căzătoare atrase de Pământ. Fiindcă trebuie să ştiţi că planetele vânează universurile rătăcitoare ale spaţiului, aşa cum îi urmărim noi pe vagabonzi. Pământul, care este uşor şi lipsit de putere, nu poate opri din calea lor decât pe mărunţii trecători ai imensităţii.
              Se ridicase exaltat şi delira deschizând braţele spre a imita mersul aştrilor:
-Cometele care bântuie la graniţele marii nebuloase din care ne-am născut, cometele, păsări libere şi luminoase, vin către soare din adâncurile infinitului. Vin către astrul strălucitor, târând în urma lor o imensă coadă luminoasă; şi vin cu o repeziciune atât de mare în cursa lor nebună, încât nu pot atinge soarele; după ce trec pe lângă el, sunt aruncate din nou în spaţiu de însăşi viteza căderii lor. Dacă totuşi, de-a lungul călătoriilor lor extraordinare, trec prin preajma vreunei planete puternice şi dacă, deviate din calea lor, simt influenţa irezistibilă a acesteia, rămân atunci captivele noului stăpân. Parabola lor nemăsurată se transformă într-o curbă închisă şi astfel putem calcula întoarcerea cometelor periodice. Jupiter are opt sclave, Saturn numai una, Neptun tot una plus o armată de stele căzătoare... Atunci... Atunci... am văzut doar cum Pământul a oprit din zborul său un mic univers rătăcitor... La revedere, domnul meu, nu-mi spuneţi nimic, reflectaţi şi povestiţi toate acestea într-o zi, dacă veţi considera că merită...
              Aşa am şi făcut. Fiindcă smintitul acesta mi-a părut mai puţin stupid decât un simplu rentier.
                                         10 octombrie 1889
                       (GUY DE MAUPASSANT, ''OMUL DIN MARTE'')
                                 - traducere ANDREI NICULESCU -       

Randunici 4





          


            





... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !

... sper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica:

vineri, 1 septembrie 2017

jurnalul (215)



Azi ... 01.septembrie,  ora 23.24
Septembrie ... a sosit ! ce ne va aduce oare ? doar evenimente bune, sper ! 
Zilele trecute … s-a dus la Bunul Dumnezeu o persoană pe care o aveam în sufleţel la rubrica ''persoane bune, deosebite'' ! m-a luat prin surprindere trecerea convoiului mortuar prin faţa porţii noastre ! Ileana, Domnul să te odihnească în pace !
Azi … am avut o experienţă ciudată: am scos din pământ câţiva dovlecei - deveniseră imenşi dar nu mai aveam recoltă de la ei... au mai rămas destui încă !
Recunosc ... că aştept toamna ! dar o toamnă plăcută ! 
Bucătăria ... a fost cam plină de fum zilele acestea, mai des, pentru că mami a adus din grădină vinete mari şi multe... o parte mică am consumat-o zilnic, ca salată, restul a ajuns în punguţe mici, în congelator !      
Nu sunt îmbrăcată ... încă în costumaţia de noapte - scriu 'jurnalul''... 
Nu am avut timp ... ca să citesc ceva... dar săptămâna viitoare va fi altceva pentru că s-a terminat serialul ''Bahar, viaţă furată''... o să am o pauză destul de lungă pentru că, de obicei, nu rămân agăţată de seriale... mai mult îmi place spontaneiatea, programul ales brusc, în funcţie de starea mea spirituală... 
Avem tot ... zile calde - serile şi dimineţile sunt mai răcoroase...
În casă ... se aude comentariul de la tv cu meciul urmărit de ticuţu... mami doarme... Puiu doarme.. 
Activităţile săptămânii ... au fost asemănătoare cu cele din săptămâna trecută... în plus, săptămâna aceasta am omorât mai multe omizi... vin de peste tot - cei de pe aici le lasă să se înmulţească !
Sfârşitul săptămânii ... nu ştiu cum va fi... în primul rând, mâine, de dimineaţă, voi uda pomii şi plantele din grădiniţa din faţa casei, apoi mă voi ocupa de vrejurile de dovlecei şi dovleac...
Surpriza de final:  pentru acest debut de septembrie, o melodie şi 2 voci minunate:

marți, 29 august 2017

contemplaţia secundei...

... câteva cuvinte care m-au făcut să reflectez şi să încerc - curat SF... - să contemplu ''secunda 0''...
... iată ce a scris prietena mea de spirit şi suflet, doamna Laura (Laura Schussmann ):
         ''Este greu să ne găsim liniştea cu adevărat în lumea în care trăim... Am reuși cred, doar dacă am îngheța pentru o secundă timpul.. Dacă nu am mai vedea durerea ce sfârtecă această lume și nu i-am mai auzi urletul. Dacă am avea șansa să fim simpli spectatori ai tăcerii privind chipuri, încercând să înțelegem gesturi, grimase, zâmbete, respirații înghețate doar atât cât să ne îndrăgostim de contemplație.
           Am încercat să îmi imaginez cum ar fi să întoarcem timpul la secundă 0, să o luăm de la început cu o altă poveste... Adam nu mușca din mărul Evei, iar ea nu vrea cu orice preț păcatul. Șarpele este doar un curcubeu... iar copacul cunoașterii își selectează învățăturile din muguri virgini ai primăverilor nesfârșite...
           Oare am fi noi, oamenii, altfel ? Am trăi doar în adevăr necunoscând ce înseamnă minciuna? Am iubi fără limite și necondiționat, nesimtind în noi ce înseamnă ura ?
           Ne mișcăm cu viteză alergând după himere, ne trăim viața arzând și ultima picătură de puritate din noi în flăcările încrâncenării.
           Ne considerăm nemuritori când știm care ne sunt cele două puncte cardinale ale existenței noastre.
           Ne imaginăm că nu există oameni mai buni, mai frumoși, mai deștepți ca noi, făcând din defecte religii...
           Când ne simțim pierduți cerem ajutorul divinității și dacă nu vine, ne pierdem orice urmă de credință, devenind și mai răi și mai încrâncenați.
           Banii ne conduc viața, renunțăm la noi pentru un petec de pământ sau un colț șlefuit de piatră.
           Cerul este prea departe și degeaba senin, iar soarele e bun doar să ne ardă sau să ne dea vitamine, uitând că fără el nu am mai fi pe aici..
           Nu ne mai este frică de întuneric pentru că am uitat să mai iubim lumina…
           Da, doar dacă am îngheța timpul, măcar o fărâmă de vis, am auzi și simți liniștea de care avem nevoie să ne regăsim pe noi... mai buni, mai frumoși, mai iubitori...
           Să nu mă întrebați de ce am astfel de gânduri... Priviți doar în voi, în jurul vostru, schimbați cele o sută de programe la televizor, ascultați cu sufletul și citiți printre rânduri și o să mă înțelegeți...
            Nu este prea târziu, cred, să ne dorim liniștea din noi și să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă, la secundă 0, am fi început cu o altă poveste...''
             (LAURA SCHUSSMANN, CONTEMPLAŢIA SECUNDEI'')

luni, 28 august 2017

genune de umbre...

... obişnuită, în ultima perioadă cu unele postări din cărţile ce mi-au plăcut, am ales pentru azi o carte ce mi-a plăcut:
... o carte impresionantă prin prezentarea unui suflet atât de zbuciumat, ce a avut atâta suferinţă dar şi atât de multe iubiri: Edith Piaf (https://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%89dith_Piaf )
... cartea este ''Au bal de la chance'' tradusă în ilmba română ca ''În vârtejul norocului''...
... până să citesc cartea, am avut cândva o invitaţie la teatru unde era un cafe-recital sub numele ''Nu, eu  nu regret nimic'', o dramatizare excepţională după romanul 'În vârtejul norocului'':
 
 

... apoi, mult mai târziu, am reuşit să citesc şi romanul ! 
... ceea ce mi-a fost de necrezut dar şi impresionant, a fost să-mi imaginez cortegiul funerar la care au participat toţi cei ce au fost iubiţi de Edith Piaf şi care se distingeau - purtate ca o decoraţie - prin cravatele purtate - oferite cadou de Edith Piaf ca un simbol...

     (http://www.editionsarchipel.com/livre/au-bal-de-la-chance-2/ )
... nu voi cita din roman ci voi transcrie ''Prefaţa'' cărţii, scrisă de Jean Cocteau (https://fr.wikipedia.org/wiki/Jean_Cocteau ):
        ''Îmi place felul îndrăzneţ în care Stendhal foloseşte cuvântul geniu. El găseşte geniu unei femei care se urcă în trăsură, unei femei care ştie să surâdă, unui jucător de cărţi care-şi lasă adversarul să câştige. Pe scurt, el nu lasă înţelesul cuvântului numai în sferele înalte. Înţeleg prin cele spuse că aceste femei şi acest jucător întrunesc într-o clipă toate atributele nedesluşite care alcătuiesc farmecul şi pe care ei le duc până la perfecţiune. Îngăduiţi-mi să adopt stilul lui Stendhal, spre a vă spune că Edith Piaf are geniu. Este fără pereche. N-a fost niciodată până acum o Edith Piaf şi alta nu va mai fi vreodată. Ca şi Yvette Guilbert sau Yvonne George, ca şi Rachel sau Rejane, ea este o stea care se mistuie, în însingurarea nopţii, pe cerul Franţei.
         Spre ea îşi îndreaptă privirile perechile înlănţuite care mai ştiu să iubească, să sufere şi să moară.
         Priviţi această făptură gingaşă, cu mâini ca ale şopârlelor dintre ruine. Priviţi-i fruntea napoleoniană, ochii săi de oarbă care şi-a regăsit vederea. Te întrebi, cum va cânta ? Cum va reda ce simte ? Cum vor putea ieşi din pieptul ei plăpând marile tânguiri ale nopţii ? Şi iată că ea cântă sau, asemenea privighetorii primăvara, îşi caută cântecul ei de dragoste. 
         Aţi auzit cum face privighetoarea ? Se trudeşte. Ezită. Hârâie. Se gâtuie. Se avântă şi recade. Şi deodată găseşte. Vocalizează şi te tulbură.
         În scurt timp, Edith Piaf, care îşi caută calea şi o verifică în public, şi-a găsit genul. Şi iată că o voce care porneşte din adâncul fiinţei sale, care o stăpâneşte toată, desfăşoară un val de sumbră catifea. Acest val cald ne învăluie, ne străbate, pătrunde în noi. Ne-a prins. Edith Piaf, ca şi privighetoarea care rămâne nevăzută pe ramura ei, devine şi ea invizibilă. Rămâne din ea doar privirea, mâinile ei palide, fruntea de ceară care adună lumina şi vocea care creşte, se înalţă, i se substituie treptat, crescând ca umbra pe un zid, înlocuind triumfătoare, pe mica făptură timidă. Din această clipă geniul lui Edith Piaf devine vizibil, şi fiecare îl constată. Ea depăşeşte cântecele sale. Sufletul străzii pătrunde în toate încăperile oraşului. Nu mai este Edith Piaf care cântă: este ploaia care bate, este vântul care suflă, este clarul de lună care îşi aşterne mantia...
         <Bouche d'ombre>. Genune de umbre. Termenul parcă a fost creat pentru această voce de oracol.''

p.s.
... bineînţeles că am avut rescrise, în carneţelul meu, atât de multe din versurile cântecelor minunatei Edith Piaf - de care m-a apropiat sufleteşte minunata (şi fizic dar şi psihic) profesoară de limba franceză din liceu, la care ascultam - şi visam - discuri din vinilin (ceea ce eu nu aveam pe atunci !)...
... din acea perioadă, am scris în caieţel, multe din versurile cântecelor sale - mai ales acesta care mă impresionează şi în ziua de azi:
         ''Demain il fera jour
           C'est quand tout est perdu que tout commence
           Demain il fera jour
           Apres l'amour, un autre amour commence.
           Un petit gars viendra, en sifflotant
           Demain...
           Il aura les bras chargés de printemps
           Demain 
           Les cloches sonneront dans votre ciel,
           Demain...
           Tu verras la lune de miel briller,
           Demain...
           Car demain:
           Tu vas sourire encore
           Aimer encor', souffrir encor', toujours
           Demain il fera jour.

           Dans ton coeur brisé pour toujour,
           Il reste encore de l'amour.
           Tu crois ta douleur si profonde
           Que ta vie va s'arter là...
           La plus belle fille du monde   
           Peut toujours donner plus qu'elle a... 

           Demain il fera jour
           C'est quand tout est perdu
           Que tu commence.
           Demain il fera jour
           Après l'amour, 
           Un autre amour commence.
           Un petit gars viendra en sifflotant,
           Demain...
           Les cloches sonneront dans votre ciel,
           Demain...
           Tu verras la lune de miel briller
           Demain...
           Car demain:
           Tu vas sourire encore,
           Aimer encor', souffrire encor', toujours...
           Demain il fera jour,
           Demain...''
              (compozitor Marcel Achard https://en.wikipedia.org/wiki/Marcel_Achard)

trece vara...

... deşi a fost o vară caniculară, nu pot să nu iubesc versurile doamnei Ludmila (Ludmila Vârlan Turcu):

              ''Trece vara şi mai vine-un dor
                De dulceaţa câmpului în floare,
                De misterul umbrelor bizare
                Pe cărarea-ngustă spre izvor.
     Ici-colo mai vezi câte-un cocor
     Străjuindu-şi pacea-nşelătoare.
     Trece vara şi mai vine-un dor
     De dulceața câmpului în floare.
                Pasul vremii, veşnic călător,
                Îmi adună visele sprințare,
                Le doseşte-n frunze căzătoare
                Așternându-i gândului covor.
                Trece vara şi mai vine-un dor.''

                              ''TRECE VARA''
                    - Ludmila Vârlan Turcu -