Marcel Luca
Ultimul zâmbet al Juanitei
(Mileniul IV)
Acum, când sistemul celor şapte stele ale Juanitei a devenit vizibil, sentimentul pe care l-am simțit nelămurit la început, s-a transformat într-o tristețe răscolitoare. Şi - acelaşi nejustificat sentiment de vinovăție şi tristețe îl citesc pe chipurile însoțitorilor mei de pe celelalte astronave ale convoiului, atunci când îmi transmit video rapoartele zilnice.
Îi înțeleg.
În acest moment, la un miliard de km distanță, imensa imagine a Juanitei abia mai încape în conturul ecranului panoramic central.
Loss şi Juanita...
Cât de ciudat şi cât de complex poate fi sufletul omului ! Cât de neprevăzute pot fi reacțiile născute din bucuriile şi, mai ales, nefericirii sale, nelămurire în adâncul lor, nici de testele psihologice atât de perfecționate ale mileniului trecut.
Căci, care calculator ar fi putut prevedea, nu sacrificiul Juanitei, ci gestul prin care Loss şi-a materializat disperarea la dimensiuni cosmice; iubirea lui care l-a determinat să refuze conștient îndeplinirea misiunii, cum nici un alt astronaut n-a făcut-o nici înainte, nici după el.
... S-a scurs aproape un mileniu de când astronava uriaşă şi greoaie s-a apropiat de acest îndepărtat colț al galaxiei. Loss şi Juanita, stăpâni ai unei fantastice rezerve de energie, aveau misiunea de a restructura la nivelul civilizației de tip Dyson sistemele planetare ale celor şapte stele. Pe imensele pelicule materiale care trebuiau să îmbrace aştrii, urmau să se instaleze alte miliarde de miliarde de oameni.
Se iubeau.
Ştim doar aproximativ cum a murit Juanita.
Se pare că, fiind de cart, a înregistrat o avarie la unul din motoarele fonice.
Securitatea navei presupunea o intervenție imediată în plină cursă de iradiere.
A renunțat să-i comunice lui Loss situația rezolvând-o singură și murind la înapoiere, înainte de a-şi putea dezbrăca costumul pe care-l folosise.
De aici începe extraordinarul.
Disperarea lui Loss a fost atât de imensă, atât de nefirească încât, începându-şi opera, nu s-a gândit nici măcar o clipă că înfăptuiește şi cea mai inimaginabilă trădare față de semenii săi.
Energia de care dispunea era rodul muncii a miliarde de oameni. Rostul ei era să defrişeze spații noi, să asigure evoluția pe mai departe.
Dar el a hotărât altfel.
Selecționând hologramele Juanitei, a ales-o pe cea mai reprezentativă încredințând-o ordinatoarelor.
Apoi, în scurtă vreme, rarefiind şi redistribuind abundentul material planetar, modificând complicatul echilibru al celor 7 stele, Loss a plănuit-o pe Juanita la dimensiuni cosmice.
Trupul suplu şi svelt, ochii mari şi strălucitori, pletele întunecate în care sclipesc aştrii îndepărtați ai galaxiei și, mai ales zâmbetul ciudat de viu, au rămas de atâta vreme neschimbate.
Oamenii l-au iertat pe Loss. Timpul l-a iertat. El şi-a găsit sfârşitul bătrân şi zdruncinat, învăluind cu astronava-i solitară, în bucle nesfărşite, trupul iubitei.
De atunci, mica stea galbenă - Soarele - metropola civilizației Oamenilor, şi-a trimis spre alte lumi mesageri care să le transforme. Dar astăzi ne vedem siliți să reamenajăm și acest colț pustiu de Univers.
Peste puțin voi dirija metamorfoza Juanitei în globuri de materie solidă care vor înlănțui pentru totdeauna energia celor şapte aştri.
Lumea - care se va naşte - va purta în continuare numele ei, tulburător şi neobişnuit de lung, în care se ghicesc pasionatele şi febrilele trăiri ale străbunilor noştri, pe vremea când mai exista acel originar Pământ.
O mai privesc.
Acum, aproape de sfârşit, regretul şi tristețea - ce mă copleșesc - le descifrez și în acest ultim zâmbet al Juanitei.
(Marcel Luca, "Ultimul zâmbet al Juanitei")
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului, în decursul timpului)!
... sper că a fost o lectură plăcută !
