Salt în destin
de Vladimir Bucur
--Nu mai stai ? își holbă Edd ochii spălăciți făcând o mutră nemulțumită. Să mai bem ceva, să mai vorbim...
Han nu răspunse. Își coborâ picioarele de pe scaunul alăturat, căută în claviatura mesei clapa "terminat consumația" și după ce-o apăsă, culese restul sub forma unor jetoane mici și verzi apărute într-o nișă. Le cântări gânditor în palmă. Făcuse gestul din obișnuință. Bucățelele de plastic magnetizat, care însemnau pentru ceilalți totul sau aproape totul, pentru el își pierduseră semnificația. Nu mai avea nevoie de ele. Ezită câteva secunde, apoi le introduse, una câte una, în fanta mesei.
--Bea ceva pentru mine, Edd, spuse și simțind că i se umezesc ochii, se ridic brusc și se îndreptă spre ieșire.
--Hei, unde te duci ? răsună în urmă glasul răgușit al lui Edd. Îl ignoră și, trecând pragul, sări într-o cabină reactivă. Fugitiv, îi înregistră numărul. Nu greșise. De fapt, nici nu avea cum, în lumea asta în care nici măcar un fir de praf nu scăpa uriașului angrenaj al Predesticii. Se lăsă greoi pe perne și porunci fără vlagă:
--Sectorul A, caroiajul 1.
Nu cunoștea pe nimeni în zona aceea, rezervată elitei, n-avea niciun motiv să ajungă acolo dar vorbele îi veniseră pe buze înainte de a le gândi. Se aflau în el sau, mai bine zis, în arabescul care-i încrusta fruntea. Nu numai vorbele ci toate acțiunile sale, cuprinse între cele două jaloane: "Nașterea" și "Moartea". Se apropia cu pași vertiginoși de cel de-al doilea. Peste câteva ore, își privi ceasul, peste exact o oră și cincizeci de minute, avea să moară la fel de stupid precum trăise: căzând de pe terasa unui hotel într-un moment de defecțiune a sistemelor de securitate magnetică.
Cunoștea secvență cu secvență, chiar de când împlinise doisprezece ani, vârsta majoratului, întreg filmul existenței sale, toate momentele importante, puținele reușite și nenumăratele eșecuri. Mai mult, exasperat fiind de seria nesfârșită de insuccese ce-i era menită, încercase să acționeze altfel, să se abată de la scenariu. Nu reușise să schimbe decât câteva elemente neînsemnate. Finalul rămăsese în întregime cel prevăzut în Mnemodest... Atunci se convinsese că nu există nicio posibilitate de sustragere de la soarta impusă de cartela ale cărei simboluri îi gravau adânc carnea frunții.
Oftă adânc și tresări surprinzând dorința de viață care, după aproape treizeci de ani de amărăciune, mai există în el. Ce însemna sentimentul acesta stupid care-l îndemna să se îndoiască de implacabilitatea programului care-i dirijase până acum fiecare mișcare, fiecare zâmbet, fiecare fior ? Pe vremuri, când oamenii erau victimele unor acțiuni aleatorii, când șansa și soarta erau guvernate de întâmplare, acest sentiment se numea speranță. Acum nu se mai putea numi decât prostie.
Cu o ușoară smucitură, cabina se opri. Ușa se deschise invitându-l parcă să iasă. Se gândi un moment că ar putea încerca încă o dată să se împotrivească realității, să fugă de pe calea riguros definită a existenței sale. Zâmbi chinuit. N-avea niciun rost. Așa-i stătea scris. Să cadă de pe terasa hotelului ce-și profila silueta uriașă la câteva sute de metri mai încolo.
Coborâ și se îndreptă încet spre clădirea pe care-o vedea pentru întâia oară. Era o construcție ultramodernă în care puteai foarte ușor să cheltuiești o avere într-o oră. Și ironia soartei, el avea acum, în ultimele clipe, mai mulți bani decât avusese vreodată. Pe fațada celor o mie de etaje, ce străluceau diamantin în lumina vie a soarelui, sute de ascensoare se deplasau cu iuțeală, semănând cu broboanele de sudoare ce-i inundau fruntea. Constatarea că în loc să urască această lume care-i desemnase un destin atât de vitreg, se lăsa pătruns de emoții estetice în fața realizărilor ei, îl uimi. Dar nu putea să urască un sistem de viață care devenise de câteva mii de ani singurul. Nu putea decât să-l accepte, așa cum accepta tot ceea de însemna viață, mișcare, devenire.
Singura șansă pe care-o oferea era aceea ca, în momentul conceperii, părinții să dispună de suficienți bani pentru a cumpăra un Mnemodest favorabil progeniturii lor. Părinții săi fuseseră prea săraci. Mnemodestul îi fusese repartizat din oficiu... Nu le purta pică pentru asta. Acum aprecia faptul că nu-i fusese dat și lui să aibă urmași, deși altădată și-i dorise. Îi părea bine că nu lăsa în urmă o ființă sortită eșecului de neșansa de a nu fi avut bani.
Mergând agale, cu mâinile īn buzunarele combinezonului albastru, semnul distinctiv al casei a V-a, penultima, se apropie de unul din ascensoare. Era gol și fu nevoit să mai aștepte vreo două minute până ce fotoliile se ocupară cu minimum de persoane necesar deplasării rentabile.
Îndură cu nepăsare privirile curioase și dezaprobatoare ale celorlalți, înveșmântați cu precădere în salopete și combinezoane corespunzând castei speciale. Era, știa bine, un intrus ce încălca cele mai elementare reguli de politețe intrând într-un hotel rezervat. Rânjind în gând. Ce putea face ? Asta îi era soarta.
Poate din pricina prezenței lui nedorite sau poate că așa era obiceiul, ascensiunea se desfășură într-o tăcere deplină. Fu singurul care coborâ la etajul cinci sute, urmărit de privirile ostile ale celorlalți. Parcurse fără grabă coridoarele învăluite într-o lumină blândă, odihnitoare. Trecerea sa semăna stupoare printre clienții risipiți pe băncile dispuse de-a lungul pereților acoperiți cu rafinate opere de artă extraterestră. Simți o satisfacție atroce la gândul că, măcar în ceasul din urmă, îi era dat să pătrundă într-unul din sanctuarele bogătașilor, să-i șocheze sau măcar să-i scandalizeze pe cei ce făcuseră din viață un perpetuu de huzur și sațietate.
Intră în grandioasa sală a restaurantului. Strălucirea și fastul interiorului îl surprinse deși inițial își propusese să nu se lase impresionat. Pe pereții îmbrăcați în marmură roșie, venusiană, făclii albastre ardeau cu pâlpâiri hipnotice, răspândind în încăpere efluvii necunoscute nărilor sale, menite să creeze bună dispoziție. Mesele rotunde, din cuarț cu transparență variabilă, separate prin pereți din același material, erau în întregime ocupate. Numai una, așezată lângă peretele exterior, avea un fotoliu liber. Se îndreptă fără ezitare într-acolo, salută și se așeză, impasibil sub privirile furișate spre incriminantul său combinezon albastru.
Perechea se opri dintr-o discuție ce părea aprinsă. Femeia, într-o salopetă roșie, casta specială, era tânără și atrăgătoare. Bucle blonde, căzându-i pe umeri, contrastau plăcut cu bronzul pielii, cu buzele roșii și pline și cu ochii negri umbriți de gene lungi, mătăsoase. Ochi care nici măcar nu clipiră când Han o privi cercetător, aproape obraznic, măsurând formele evidențiate de salopeta bine croită.
Bărbatul de lângă ea, un bătrân viguros, din aceeași castă, înalt și bine făcut, evita să-l privească. Han îl simți încordat, la pândă. Puțin îi păsa. Terminând cu cercetarea comesenilor, scoase din buzunare un maldăr de jetoane portocalii și se apucă meticulos să le introducă în fanta decupată în marginea tăbliei transparente. Era hotărât să-și cheltuiască toți banii, așa că ceru, fără ezitare, cea mai scumpă băutură afișată pe ecran.
--Lapte !
Vocea îi sună triumfătoare când îi privi pe cei doi ce asistaseră uimiți la inedita ceremonie. Probabil, nici măcar ei nu și-ar fi putut permite un elixir atât de costisitor. Micuțul elevator se evi aproape imediat și dădu la iveală un recipient elegant în care sclipea opalin simbolul sfidării aruncate de Han întregului Univers.
--Pentru frumusețe, închină el, privind țintă în ochii femeii. Aceasta tresări ușor, roși, apoi zâmbindu-i își ridică la rândul ei paharul.
--Ascultă Han, simți mâna nervoasă a bătrânului înfingându-i-se în brațele, șterge-o cât mai repede de aici ! Altfel chem garda și...
--Tată... interveni imploratoare fata.
--Niciun tată, i-o reteză bătrânul. Nu vreau să-l suport aici pe acest individ obraznic. Cu ce drept ai intrat aici, cum de ți s-au deschis ușile ?
Han își smulse cu ușurință brațul din strânsoarea degetelor fine, de aristocrat, zâmbi disprețuitor și se uită la ceas. Cinci minute.
--Numai cinci minute, spuse el printre dinți. Atât va trebui să mă mai suporți.
Bătrânul se chirci sub răceala privirilor cenușii în care citi o nepăsare mai presus de conveniențele sociale la care ținea atât. Înțelese și chipul i se crispă sub o suferință ascunsă. Încercă să zâmbească dar chipul său ridat nu reuși să schițeze decât o jalnică grimasă. Ridică și el paharul.
Băură toți trei în tăcere. Ușa transparență, în dreptul căreia se așezase Han, începu să gliseze neauzit lăsând să pătrundă o boare călduță. "Se fac ultimele pregătiri", îi trecu prin minte. Închise ochii dar nu reuși decât să-și amintească ultima secvență a vieții, așa cum îi fusese prezentată de decodificatorul Mnemodestului. Căderea, strigătul lung, strivit între maxilarele încleștare, senzația de plutire și apropiere vertiginoasă de sol. Apoi izbitura.
--Cum te cheamă ? răsună glasul melodios al fetei.
Deschise surprins ochii, și încă sub imperiul imaginilor de sub pleoape, nu pricepu. Se reculese și, cu voce mai aspră decât ar fi dorit, se prezentă.
--Han Cor, oficiant gradul II, casta V, dacă mai are vreo importanță...
Bătrânul îl privi cu ochii încărcați de compasiune.
--Ai consultat "oracolul" ?
--Am avut curiozitatea asta. Pe la doisprezece ani, preciză Han trist și cu mâna tremurândă duse dinnou paharul la buze.
Sorbi îndelung degustând, picătură cu picătură, licoarea reconfortantă, apoi aruncă recipientul gol în fanta debarasatoare.
În loc să fie resorbit în corpul mesei, paharul fu ejectat înapoi și căzu pe podea. Han tresări și se aplică să-l ridice. Un bâzâit ușor se auzi dinspre fotoliul său magnetic, apoi un soi de irizații portocalii îl învăluiră. Sări din fotoliu, electrocutat. Piciorul nimeri paharul, acesta se rostogoli sub talpă și trupul i se prăvăli spre deschizătura din perete.
Cu un reflex neașteptat, bătrânul îl apucă de combinezon, voind să-l tragă înapoi. Dar Han era prea greu pentru puterile sale. Antrenat de acesta, fu la rându-i proiectat prin deschizătură.
Han mai auzi în urmă strigătul fetei, apoi senzația de plutire, de eliberare îl copleși.
..................................................
--Nu înțeleg cum a reușit să supraviețuiască ăla, arătă polițistul spre Han care se ridica năucit de pe caldarâm. În mod normal, trebuia să trăiască celălalt. Mnemodestul este categoric, mai adăugă scoțând decodificatorul de pe fruntea bătrânului.
Medicul privi trupul și murmură la rândul său nedumerit:
--Dracu știe. O fi avut loc un fel de transfer de soartă... Vor afla cei de la Departamentul de Predestică despre ce este vorba. Oricum, norocosul de colo trebuie să-și cumpere un nou Mnemodest.
Salt în destin
de Vladimir Bucur
(https://www.wikiwand.com/ro/Almanah_Anticipa%C8%9Bia )
(Premiul I -povestire- la concursul anual de creație literar-
artistică de anticipație, București, 1983)
...deci dacă este sâmbătă - am decis cu drag să revin cu o trans-scriere, poate nu în fiecare săptămână 😇 - prinde bine câte o porție de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF, ce o am în bibliotecă, scrise de specialiștii domeniului, în decursul timpului)!
...sper că a fost o lectură interesantă !
.jpg)
