marele prag...

           
                    
                      SCRISOARE DIN HIPERCUBUL 14

                                            de ALEXANDRU UNGUREANU

          Eram într-o situaţie dificilă. Duminică jucasem cărţi cu nişte tipi de la baza spaţială din Hipercubul 15 şi îmi terminasem contul. Ba mă pusese necuratul şi perforasem o cartelă fără acoperire. Dintr-o clipă într-alta, mă puteam aştepta să fiu înhăţat.

          Nici nu m-am mai dus pe şantier. Mi-am strâns puţinele lucruri pe care le aveam şi m-am hotărât să le las la Daddy Blue, patronul unui bar în care, pe cât îmi puteam aduce aminte, nu prea fusesem văzut de amici.

          Daddy Blue m-a ghicit.

-Doctore, mi-a zis, ţi s-a făcut dor de ducă ! Să-mi mănânc trabucul dacă nu cauţi pe cineva care să te treacă prin transpaţiu de Linia Patrulelor !

          N-am înţeles niciodată de ce mă credea doctor. Dar cu transpaţiul o nimerise. I-am şi spus-o:

-Daddy Blue, ai nimerit spintul ! Ia zi-mi, ştii pe cineva ?

-Treci pe la Moşul Gonflabil, paznicul radiofarului. Îi spui că te-am trimis eu. Dacă vă înţelegeţi la preţ, eşti ca şi scăpat. Dar trebuie să-ţi treci examenul horoscopic. Altminteri nu discută.

          În clipa aceea două luminiţe discrete s-au aprins pe gulerul salopetei lui Daddy Blue. Mi-a mai spus:

-Ieşi prin spate, repede, se pare că te caută nişte tipi de la C.S. (Controlul Spaţiului) ! Ia aerojetul meu şi lasă-l la Moşul Gonflabil ! 

                                                        -&&&-

          Nu m-am dus direct la Moşul Gonflabil, căci nu aveam nici o cartelă chioară. Am făcut un ocol pe la Padre Iliuţă, ca să-l rog să mă împrumute cu vreo zece mii de unităţi decontizate. Pe vremea aceea, Padre Iliuţă profesa la Catedra de Psiochiromanţie a universităţii locale. Când am ajuns la el, pregătea subiectele unui examen de specialitate. Mi-am aruncat şi eu o privire, să văd ce le dă la teorie. Apoi l-am luat singur:

-Dacă mă prind, îţi dai seama că or să-mi facă un sondaj barosan de memorie. Ştiu multe nasoale. Te arzi şi tu, şi încă zece sub tine ! Frige-mi şi mie o ţeapănă !

          N-a avut să-mi dea decât zece mii.

          Apoi Padre Iliuţă m-a înjurat urât şi aprig printre dinţi şi barbă. Înainte de a pleca, m-am mai uitat o dată peste subiecte.

-Mai dă-mi cinci mii, să te-nvăţ să ghiceşti în palmă ! l-am zeflemisit şi am întins-o.

                                                        -&&&-

          Dacă-ţi închipui că, după aceea, m-am dus glonţ la Moşul Gonflabil, te înşeli. Adevărul e că aşa aş fi vrut să fac dar raţiuni înalte m-au îndemnat să risc o vizită la Universitate. După câteva bâjbâieli, i-am găsit pe studenţii lui Padre Iliuţă. Le-am vândut subiectele de examen cu cinci sute de unităţi decontizate de persoană. Speram să-mi ajungă.

                                                        -&&&-

          Radiofarul era undeva în afara oraşului. Pe Moşul Gonflabil l-am găsit trebăluind prin curtea centralei energetice. Ajutat de un robot, muta nişte asumulatori cilindrici masivi. M-am apropiat de el şi i-am zis:

-Eu sunt...

-Ştiu ! m-a întrerupt. Aşteaptă un pic, că nu mori !

          În mine dârdâia gândul că patrulele C.S.-ului sunt pe urmele mele şi mă frigeau buzele să-i zic ceva despre cilindrii lui blestemaţi şi despre... În fine, am fost mândru de mine că nu am deschis gura. Măcar atât am învăţat şi eu că pe cei care ţin în mână viaţa ta nu-i bine să-i superi.

          Moşul Gonflabil a mai mutat ce-a mai mutat cilindrii şi, când a crezut el că e destul, s-a oprit şi mi-a făcut semn să-l urmez. Am intrat în clădirea radiofarului. În ecluză, l-am întrebat:

-M.G., zi-mi şi mie, ce ţii atât de important în cilindrii ăia, de nu poate să-i mute şi robotul ?

-Nimic, bătrâne, sunt goi. Îi mut ca să-mi fac gimnastica de înviorare !

          Îmi venea să-l strâng de gât acolo, pe loc. Am fost laş şi n-am făcut-o. Sunt sigur că n-aş mai fi putut ieşi din ecluză.

          Când am ajuns în sala de comandă a Generatorului de Impulsuri, a cerut confirmarea stării ''N'' de la secţiunea ordinatorului de gardă. Mi-a aruncat peste umăr duios:

-Stai jos, tinereţe, c-oi fi obosit !

          În clipa aceea a venit răspunsul sec al ordinatorului:

-E-n regulă, M.G. ! Ai o prezenţă străină în staţie. Ştii de ea ?

-Bine, pace ! Poţi să dormi ! Tu, - mi se adresă din nou mie – să ştii că fără 50000 poţi s-o iei pe jos prin transpaţiu !

          M-am ridicat în picioare.

-Pa, înţeleptule ! l-am omagiat. Dacă aş fi avut banii ăştia, nu mai veneam la tine !

          Şi-am dat să ies.

-Am zis eu că ai banii ăştia ? Am şi eu o treabă cu tine. Mi-o faci... bine ! Nu...?! Ce, crezi că mă bucur la contul unui amărât ca tine ?

                                                        -&&&-

          Până la urmă ne-am înţeles. Moşul Gonflabil avea socotelile lui obscure, care mă aranjau. Mi-a introdus datele la calculator pentru examenul horoscopic şi m-a pasat unui alt tip, un tânăr brunet şi cu mustaţă.

-Gaepa ! S-a recomandat întinzându-mi mâna şi zâmbind indiferent.

-Vântul-de-la-ora-şapte ! l-am zeflemisit.

          Moşul Gonflabil a zâmbit şi el. După cum se vede, toată lumea era veselă.

-Sunt convins, a accentuat el, că o să înţelegeţi ! Eu vă las acum, o să mă întorc cu rezultatele examenului horoscopic peste vreo câteva decade.

-Parcă aveam altă cale ?! A mormăit Gaepa şi s-a întors spre mine. Arăta mai destins.

          M-am aşezat. Era bine. Nu ştiu de ce dar tipul îmi inspira încredere.

-Ia loc – mi-a arătat el un fotoliu plutitor – să-ţi explic care este ecuaţia mişcării pe-aici. Uite cum stau lucrurile. Moşul Gonflabil face contrabandă cu energia cuantizabilă. Adică, e-un fel de-a zice! Contrabandiştii vom fi noi. El organizează transportul şi desface marfa. În caz de ceva, se obligă să finanţeze comemorări festive din cinci în cinci ani. Dacă ne facem treaba un an, avem un criojet s-o ştergem. Ce părere ai ?

          Ce era să mai zic ?! Îngheţasem, de parcă m-ar fi pus la zero absolut. Nici o moleculă nu mai mişca în mine. Doar electronii se învârteau anemic în jurul ideii nebuneşti la a cărei transpunere în viaţă mi se cerea să iau parte.

-Băi mustaţă, am bâiguit într-un târziu, tu ştii că dacă ne prind, ne condamnă la moarte în toate existenţele posibile ? Maică-ta se va naşte stearpă. Nici amintirea unei amintiri nu va rămâne despre noi !

-Îţi garantez că pedeapsa nu e chiar aşa de grea ! m-a contrazis Gaepa. Dreptul la conştiinţa existenţelor posibile tot nu-l ai, aşa că nu-i nici o pagubă ! Iar dacă pune C.S.-ul mâna pe tine, ai să ajungi să doreşti să nu te fi născut niciodată ! Noi suntem nişte oameni, n-avem nimic de pierdut, ci numai de câştigat !

          Avea dreptate. Chiar prea multă dreptate ! Dar nu înţelegeam o chestie:

-Şi ia zi, dom'le, de unde luăm energia ? În hipercuburile vecine cam ştiu cum stă treaba. Nu prea cred să aibă surpluri neimpozabile.

          Mi-a zâmbit din nou. Blând şi un pic trist.

-Eşti naiv ! Ce, crezi că Moşul Gonflabil riscă totul numai pentru câţiva trenţi ?! Se lucrează la scară mare. Se fură deocamdată de pe câteva planete din Hipercubul 9, dar nu din timpul nostru. Câteva sute de ani mai în urmă. Tipii de atunci făceau o risipă groaznică. Aveau tot felul de şmecherii pe care le puneau să ardă, auzi, simple reaţii de oxidare, aiureli cu nucleele atomilor... În fine, Moşul are oamenii lui. Au instalat peste tot colectori colapsaţi cu comandă statistică şi fură zilnic 50-60 de trienţi de planetă.Tipii nu fac decât să se ocupe de întreţinerea aparaturii şi sunt pe fază când venim noi. E atât de bună afacerea că nu se prind nici băştinaşii, nici C.S..-ul. Şi este groaznic de ieftin ! Pe urmă, venim noi, fraierii, cu criojetul şi ridicăm acumulatorii de energie, ne fugărim cu C.S .-ul şi livrăm marfa. Ce zici, batem palma ?

          Parcă aveam de ales ?! Că nu-mi plăcea, era puţin spus. Dar am fost de acord. N-a mai trecut mult şi a apărut Moşul Gonflabil radios.

-Eşti în regulă, cuceritor al spaţiului şi al energiilor înalte ! Toate zodiile sunt cu tine ! Să fi fost mai tânăr, te-aş fi urmat şi eu, fiindcă se pare că mult noroc vei aduce celor din jurul tău ! Când eram şi eu ca voi, ehei ...! Aţi auzit de dispariţia stelei CQ73 de acum cinci secole ? Eu şi cu Marele Gros am lucrat-o !

                                                        -&&&-

          Eram la hambarul criojetului, făcându-i ultimele verificări. Gaepa era pilotul. Eu eram pe post de tehnician energetician.

-Ştii, îmi explică Gaepa, acumulatorii ăştia sunt cam dubioşi. N-ar fi nimic că se pierde energie şi poţi chiar să explodezi, dar asta măreşte densitatea energetică a traiectoriei parcurse şi te transformă într-un câine cu tinicheaua legată de coadă. Rămâne aşa, ca un miros în urma navei, după care poţi fi reperat foarte uşor ulterior. Dacă află pe unde ieşim în transpaţiu, am dezintegrat nucleul fericirii !

-Fiindcă veni vorba, l-am întrerupt, pe unde ieşim în transpaţiu ?

-E un loc pe aici, pe-aproape, unde au amenajat şmecherii o curbură a spaţiului, ce dă chiar în Hipercubul 9.

-Şi dacă o descoperă C.S.-ul, ori de-aici, ori din partea cealaltă ?

-Ei, rămâne cum am stabilit !

          N-am mai întrebat nimic. Aşa cum îmi imaginasem, şi Gaepa ştia, probabilistic treaba nu putea să ţină prea mult.

-O hiperviaţă are omul, şi aia vai de capul ei ! am oftat.

                                                        -&&&-

          Am avut ghinion. Motorul criogenic pentru stabilirea laterală a oscilaţiilor temporale s-a blocat aproape imediat ce am ieşit în transpaţiu. C.S.-ul era acolo. Două patrule aşteptau de cine ştie când să scoată fraierii capul din gaură ca să-i înhaţe. Dar tot chestia cu motorul a fost şi salvarea. Le-a fost imposibil să pună mâna pe noi, cu două criojeturi câte aveau ei, la halul de oscilaţii temporale ale navei noastre. Pendulam în neştire prin secole ca orbeţii, când spre trecut, când spre viitor, şi ei nu erau destui ca să controleze un segment atât de mare.

          Gaepa m-a umplut de respect. A oprit motoarele laterale exact într-unul din momentele când am atins, din întâmplare, coordonata temporală care ne interesa şi a pornit în aceeaşi clipă propulsorul antigravitaţional. Am trecut printre ei ca o nălucă.

          Jubilam. Uitasem că nu mai avem pe unde ne întoarce. Gaepa m-a încurajat:

-E groasă, bătrâne !

                                                        -&&&-  

          Planeta mi se părea cam departe de centrul galaxiei şi mult prea plină de ape. În rest, din partea mea...!

          Am ajuns la locul întâlnirii noaptea. Ieşirea din transpaţiu dădea undeva în nişte munţi greu accesibili. Ne aşteptau doi tipi. Ne-am strâns mâinile şi pe urmă ne-au ajutat să camuflăm criojetul. Ne-au explicat că băştinaşii semănau foarte mult cu noi şi ne-au pus să ne costumăm după moda locală. Îmbrăcămintea nu mi s-a părut învechită ci de-a dreptul nefuncţională. I-am şi şoptit lui Gaepa ceva la modul:

-Prin ce secole nenorocite ne-am găsit să umblăm după energie !

-Sunt ei cam primitivi, mi-a explicat Gaepa, dar habar n-ai ce liniştiţi trăiesc ! În afară de faptul că se mai hărţuiesc în nişte mici războaie, mai mult sau mai puţin trecătoare, nu au probleme.                  Sincer, câteodată îi invidiez.

          Pe urmă, am intrat într-un adăpost subteran. L-am cunoscut pe Micuţul Şef. Părea acceptabil de comunicativ. Ne-a spus:

-Pe planeta asta avem cinci captatori colapsaţi de energie, aşezaţi în zonele cele mai puternic industrializate. Captatorii sunt fiecare supravegheaţi de câte un om ! Eu îi şefesc ! a zâmbit.

-Şef, i-am zis, elanul tău e prea lung ! Dă-l puţin încoace să ţi-l scurtez !

          Şi i-am explicat cum stăm. Mă aşteptam să facă spume. A rămas însă calm.

-Ce naiba, băieţi, credeţi că nu bănuiam aşa ceva ?! O să luăm legătura cu Moşul Gonflabil. N-o să-i convină dar o să trebuiască să facă o altă deschidere în transpaţiu. Nasol e altceva ! Avem şi noi nişte necazuri: ştiţi, în ultimele cinsprezece revoluţii ale planetei, C.S.-ul se învârte cam mult pe aici. Se plimbă cu criojeturile, ziua în amiaza mare, peste toate continentele şi adulmecă. Cred că au simţit ceva putred. Asta n-ar fi nimic, căci nici noi nu suntem proşti, dar ne obligă să fim foarte atenţi la mijloacele de transport folosite, ca să nu introducem nici cea mai mică perturbaţie istorică. Şi să vezi poznă ! Acum vreo câteva zile tocmai foloseam pentru traversarea unui oraş un vehicul din ăsta local, cu propulsie bazată pe mişcarea electronilor într-un conductor metalic şi care înaintează pe două chestii, tot din metal, paralele, ştiţi, pentru micşorarea frecării...

                                                        -&&&-

          Izotropia ceţii era deplină. Întunericul o învălui, de parcă cineva i-ar fi înfăşurat în jurul gâtului un fular umed şi rece şi ar fi început să-l strângă. Câinele de la colţul străzii nu o iertă nici de astă dată. Prinse să o latre, de parcă ea ar fi fost sfârşitul lumii rostogolindu-se pe lângă zidurile oamenilor. Altădată, s-ar fi oprit şi ar fi aruncat în el cu tot dispreţul ei aprig, dar se simţea sfârşită. Abia când toţi câinii de pe o rază de cinci străzi dimprejur porniră un concert în cinstea ei, îşi promise, vag enervată, ''că o să-l...''. Cearta cu Ştefan o epuizase. ''Sunt flacăra unei lumânări arse pe altarul iubirii !'' Tot timpul se simţise enervant privită peste umăr de ţigara aceea cu zâmbet obscen şi sâni mari din tabloul de pe perete.

-Tu nu ştii, nu înţelegi ! ţipase Ştef la ea. Dacă ţiganca n-ar fi fost acolo, poate ar fi fost altfel !

-Eşti nedrept şi rău, cumplit de rău ! îi spusese tristă.

-Pentru o comunicare este nevoie de doi ! Ne place mai mult să monologăm în faţa eternităţii. Ne ascultăm apoi ecoul vocii reverberat prin monitoarele timpului şi ne umplem de prea-plinul spuselor noastre !

          Scârţâitul uşii de la ieşirea din bloc o aştepta de mult. Când se întâlniră în târziul miezului acelei nopţi, o mângâie duios, ca o foaie de şmirghel, pe şira spinării.

          Apoi tramvaiul se ivi din ceaţă ca o reptilă tăcută, cu ochii fosforescenţi, plecată la vânătoare de oameni, şi se lăsă înghiţită de el, fără să se mai uite la număr. Mergea, oricum, doar câteva staţii şi tramvaiul, orice hram ar fi purtat, nu avea cum s-o ducă în altă parte.

                                                        -&&&-

-Înţelegeţi, continuă Micuşl Şef, trebuia ca drăcia să oprească în fiecare staţie, pentru mai multă autenticitate. Computerul care o dirija a simţit o patrulă a C.S.-ului undeva, pe deasupra, şi atunci a oprit şi a deschis uşile, pentru crearea unei aparenţe de verosimilitate, dar nu i-a trecut prin circuite ideea că s-ar fi putut urca o băştinaşă. Ceva mai încolo, l-am dirijat noi pe o infimă porţiune a transpaţiului şi ne-am trezit cu ea aici. O cheamă Ana.

          Am rămas tăcuţi. Gaepa se gândea la rezolvarea problemei, iar eu îmi plângeam de milă.

-Afacerea trebuie lucrată subtil, zise Micuţul Şef. Decât să afle Moşul Gonflabil de ea, mai bine mă dau singur pe mâna C-S.-ului !

          Aici i-am dat dreptate.

          După mai multe ore de discuţii, s-a hotărât să i se şteargă din memorie episodul cu urcarea în tramvai şi să i se facă o translaţie imediat înapoi, în momentele imediat următoare ieşirii din bloc.

-Tipa nu e proastă, o să vedeţi ! E drăguţă şi are idei interesante. Atâta doar, că umblă prea mult la vorbe mari ! Tu – şi aici se uită la mine – să apari în staţie şi ai să discuţi niţel cu ea. Te orientezi. Pălăvrăgeşti despre orice, numai să nu se suie în tramvai. Clar ?

-Ba nu e clar deloc ! De ce nu te duci dumneata sau unul din oamenii dumitale ? De ce vreţi să ne băgaţi pe noi în chestia asta care mi se pare, să nu zic mai rău, cel puţin dubioasă ?

-N-ai experienţa chirurgiei istorice ! Şi eu, şi amicii mei suntem integraţi, în acest timp, în diferite colţuri ale lumii de aici. Nu avem ce căuta în acel loc şi la acel timp unde trebuie intervenit ! Ar fi o distorsiune temporală prea uşor de sesizat !

          Am protestat în continuare să arunc sarcina. Am încercat apoi să arunc sarcina pe umerii lui Gaepa. Mi-a zis că l-ar cocoşa. În cel din urmă m-au convins. Bine că n-au căutat să mă şantajeze. M-aş fi băgat cu capul într-un ''nu'' din care nu l-aş mai fi scos. Adevărul e că sunt o fire influenţabilă. Speram ca gagica să nu fie vreo scorpie, să nu mă facă să-i trag o palmă de să n-o mai ţină picioarele să se urce în tramvai ! Chirurgia, fie ea şi istorică, este uneori dureroasă.

                                                        -&&&-

          ''Pentru o comunicare este nevoie de doi. Ne place însă mai mult să monologăm în faţa eternităţii. Ne ascultăm apoi ecoul vocii reverberat prin monitoarele timpului şi ne umplem de prea-plinul spuselor noastre !''

          Tresări. Tipul răsărise dintr-odată lângă ea, de parcă s-ar fi înfiripat din trupul ceţii. Îşi simţi inima zvâcnind în interiorul sânului ca într-o cutie de pantofi. Ar fi vrut să-l observe bine dar era prea întuneric.

-Ana ?! se auzi chemată întrebător.

-Cine eşti ?

-Ce importanţă are...?

-Nu discut cu bărbaţi pe care...

-... nu-i cunoşti, o întrerupse celălalt. Şi totuşi acum şi aici, trebuie să mă asculţi !

          I se păru ciudat felul cum accentuase pe ''acum'' şi ''aici''.

-Oricum, cine eşti ?

-Cineva care ştie foarte multe despre tine. Am venit să-ţi spun să nu faci o mare greşeală. Înţelegi, am venit de foarte departe ca să te rog, să te împiedic de la acest lucru...!

-Ce greşeală ? îl întrebă ea. Încordarea dispăruse. Se relaxase până la duritate.

-Ştef... te iubeşte, ţine la tine...

-Te-a trimis el ?

-Nu, nici nu ştie...

          În clipa aceea, din ceaţa atotcuprinzătoare se ivi tramvaiul, ca o reptilă tăcută, cu ochii forforescenţi, pornită la vânătoare de oameni.

-Tu eşti o fată deşteaptă, trebuie să înţelegi că a fost o ceară stupidă ! Eşti obosită, nervoasă...

          Chiar atunci, tramvaiul opri în staţie. Uşile se deschiseră larg.

-Bine, pa, mai vorbim noi, spuse Ana şi se repezi spre vehicul.

          Tipu păru a se scutura din amorţeală. Făcu un pas în urma ei, apoi, fiindcă nu mai putea să o ajungă, plonjă spre caldarâm, apucând-o de picioare.

          Se împiedică şi căzu cu faţa la o palmă sau două de scara tramvaiului. Se lovise la umăr rău de tot. Ca prin vis, un coşmar de fapt, văzu uşile închizându-se, apoi roţile defilară imense pe lângă nasul ei, mirosind vag a veşnicie.

          Abia când luminile de la capătul tramvaiului dispărură, realiză că nu simţise nevoia să riposteze agresiunii nici măcar cu un suspin. Tipul îi dădu drumul. Se ridicară amândoi.

-Iartă-mă ! bâigui el. Trebuia să...

-Puteai să mă omori...! îi reproşă ea, cumva însă neconvinsă, parcă zâmbind.

-În noaptea asta nu mai vine nici un tramvai. Deci drumurile tale vor fi altele. Ai timp înaintea ta pentru a alege şi a înţelege.

          I se păru, oarecum, că vede o scânteie în abisurile memoriei, că simte cumva că îndividul are o dreptate inexprimabilă prin cuvinte, însă scânteia aceea nu reprezenta propriu-zis o aducere aminte, ci mai mult o senzaţie vagă a unei existenţe posibile.

          Deschise buzele să-l întrebe, să i se răspundă, să ştie. În aceeaşi clipă însă chipul tânărului păru că se luminează de undeva, din interior, iar contururile trupului său deveniseră neclare. Un fel de voce reverberată la nesfârşit în capcanele ceţii o învălui, strigându-i adevăruri neinteligibile, sau poate chiar intangibile. Apoi şi lumina, şi vocea pieriră cu totul.

          I se păru atât de inexplicabil încât începu să plângă.

-Ştef...! chemă printre sughiţuri.

          Un nume în ceaţă.

                                                        -&&&-

          Pe urmă, ce să-ţi mai zic ?! Totul a fost în regulă. Ne-am întors în Hipercubul 14 fără incidente. Şi am fi rămas contrabandişti până la adânci bătrâneţi, dacă nu am fi vrut s-o facem pe nebunii, să-l tragem în piept pe Moşul Gonflabil, însă Daddy Blue, cu care am aflat pe urmă că M.G. lucrează mână în mână, ne-a turnat C.S.-ului.

          Oricum, n-or să scape, fiindcă şi eu, şi Gaepa, când ne-au prins, ne-am jurat să le vărsăm tot ce ştiam despre filiera lor.

          Mă grăbesc să-ţi trimit această scrisoare, în speranţa (care nu-i prea mare) că-ţi va parveni într-un fel.

          De hiperviaţa mea se va alege, foarte probabil, praful. Tu să ai grijă de a ta să nu faci ca mine !

          Vezi că în Hipercubul 9, în careul A17, am ascuns cinci acumulatoare de energie. Conţin aproape 1000 de trenţi. Vi-i las vouă, ţie şi maică-ti să-l folosiţi câte zile oţi mai avea. Şi dacă ai nevoie de bani, să treci pe la Padre Iliuţă. Îi zici că ştii de afacerea cu oxalamina şi ai să mai ciupeşti câte ceva de la el.

          Cu bine !

                 (ALEXANDRU UNGUREANU, ''MARELE PRAG'')
             (https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Ungureanu_(scriitor) )

          

            

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !

... sper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica:

http://www.qbebe.ro/utile/desene_de_colorat/pasari      

jurnalul (238)

Astăzi ... vineri 23 februarie, orele 18.00...

Am avut ... o perioadă de iarnă, ce e drept nu prea grea - ne-a ferit Bunul Dumnezeu ! 

... azi, după amiază, am mers prin grădină, şi totul era cam amestecat: zăpadă şi apă... 

... pământ moale... pomişorii sunt parcă zgribuliţi - îmi pare rău de ei - dacă puteam, cred că i-aş fi luat şi pe ei în casă, la căldură...
Gândurile ... mi s-au cam innourat: ticuţu mi-a adus aminte că la tv s-a spus despre o perioadă de ger care va veni de mâine încolo... sper să fie un geruţ mai scurtuţ şi mai drăgălaş cu noi...
Am văzut ... că în grădina mare, au apărut - ca rezultat al perioadei mai călduţe, de dinainte de zăpadă - tulpiniţele zambilelor şi încă ceva,pe acolo... 

... în grădiniţa din faţa casei, ghioceii stau sărăcuţii cu zăpadă pe pălăriuţe:

iar micuţele micşunele stau cu zăpada pe rochiţele lor frumoase şi delicate:

Bucătăria ... este ocupată de mine şi de Puiu: eu cu supravegherea focului, iar Puiu mai este, din când în când, nedorit în camera mai mare...

Sunt ... în haine groase doar, seara târziu, mai dau jos din haine pregătindu-mă de culcare... 
În weekend-ul ... acesta sper să termin de citit un pdf: ''Spinii dragostei'' de Arlette Geneve... nu am mai citit demult un roman lung, pe sistem pdf...  
Munca mea ...  este la fel, zi după zi: supravegherea focului, ceva de pregătit pentru micul dejun şi masa principală; aşezarea lemnelor în cutie şi transportul lor în casă; scoaterea apei din canalizarea bucătăriei !
Simt ... o plăcere mare când citesc comentariile prietenelor ce îmi citesc postările - asta mă motivează să realizez câte ceva plăcut sufleţelului meu şi atunci sigur va place şi lor !!!

Noutatea săptămânii mele ... este legată de vizionarea unei prezentări la tv referitoare la caravana Astra Film Festival 2018 (festival ce va avea a XXV-a ediţie, la Sibiu, între 15-21 octombrie 2018): 
         (https://www.astrafilm.ro/ )
 ( https://www.astrafilm.ro/astra-film-festival-2018-sub-inaltul-patronaj-al-presedintelui-romaniei-1.aspx?theme=1 
... pe youtube am găsit un promo realizat pentru 2017:

... caravana ASTRA FILM - ce a fost în Iaşi 2-4 februarie, apoi în Bucureşti 9-11 februarie - a prezentat minunate filme documentare... 

roşu...

   Fleur and color on Wednesday este un  joc gazduit de Ella (https://homewithmrst.blogspot.ro/ ), la care particip, cu drag !

a revenit zăpada...

... ieri, vremea ne-a adus când ploaie, când zăpadă... 

... de azi-noapte, vântul rece ne-a adus când ploaie, când zăpadă... 
... azi a fost doar zăpadă... nu multă zăpadă însă foarte rece vântullllllllllllllllllll...

 ... Puiu a fost într-un scurt dar atent... control:

podul cu punţi suspendate...

LEGEA CĂDERII FRUNZELOR

                            de DUMITRU MATALĂ

                                           -PODUL CU PUNŢI SUSPENDATE-

               ''Prea departe nu vom putea merge totuşi. Mai sunt vreo douăzeci de minute până la sfârşitul orei şi, de altfel, tot nu poţi fugi niciodată cât ai vrea de departe'', încercase Antohi să insiste, fără să ştie nici el de ce mai adăugase partea a doua, sentenţioasă şi deplasată. Poate ca să-i descurajeze total, orice pornire, dacă avea vreuna mai zburdalică, dar pentru asta era suficientă şi prima parte, cu precizarea ei fatidică. Tot el ar fi putut întări şi sublinia, dacă avea vreo înclinaţie specială spre aforisme şi sentinţe: clopoţeii şi limbile ceasului sunt întotdeauna dispuşi să ne tranşeze entuziasmul în ciozvârte egale. Nu primise răspuns însă la nici una din observaţiile formulate. Ori i se oferea şansa să se hotărască, la care din ele rămâne, ori pur şi simplu nu merita, nici una, osteneala câtorva cuvinte. În dreptul uşii de la laborator, ea îi ceruse, fără vorbe, numai gestul scurt al palmei întinse, cheia, ca să încuie. Nedumerit, el îi privise palma mai întâi fără să înţeleagă , pe urmă pricepuse totuşi şi se căutase, pe rând, în buzunarele hainei. Numai într-unul din ele putuse vârâ cheia, n-avea de căutat prea mult. O clipă, apoi, după ce zgomotul yalei răsunase mărunt, un alt gest, automat, voise parcă să îi restituie tot lui cheia, poate pentru că de obicei o cheie stă mai bine în buzunarul unei haine decât într-o poşetă, dar intenţia, dacă existase o singură clipă, fusese în acelaşi moment anulată: poşeta se deschisese şi obiectul căzuse de sus înăuntru, ca într-o groapă.
               Pe coridor, în vreme ce se îndreptau spre ieşire, mergând alături unul de altul, Antohi profitase tocmai de alăturarea asta, nu era obligat adică s-o şi privească dacă-i vorbea, ca să-i pună o anumită întrebare. Trebuia, fireşte, s-o pună mai de mult, evident încercase s-o şi facă la momentul oportun, însă tot felul de obstacole şi evenimente neprevăzute se aşezaseră de-a curmezişul atunci. Acum ar fi putut iarăşi fi o conjunctură prielnică: ''Şi te-ai căsătorit, într-adevăr ?'' Nu mai era, de fapt, o simplă întrebare, ci de-a dreptul o provocare, nu se mai putea răspunde prin tăcere, ca la o axiomă nefericită. Aşa că şi ea, după ce căutase totuşi să mai întârzie răspunsul, în cele din urmă tot i-l oferise:''În douăzeci de minute putem face şi turul oraşului. Cu maşina, fireşte.'' Descumpănit de-a binelea, se oprise brusc, interzis şi trecuseră câteva clipe bune până să-şi dea seama că nu-i rămânea decât să-şi continue mersul. Şi-l continuase şi ea, iar asta îl obliga s-o ajungă din urmă. Ca să recupereze nu numai distanţa, ci şi un alt handicap, încă necunoscut, îţi mărturisise o nouă curiozitate, pe care iarăşi ar fi trebuit s-o aibă mai de mult, o şi avusese chiar, însă şi-o manifesta de-abia acum, ca pe o mică revanşă:''Şi copilul ce mai face ?... Trebuie să fie băiat mare. Cum îl chema ? Mihai ?... Mircea ?'' ''Mihuţ, îl informase ea simplu, firesc, apoi continuase pe acelaşi ton: Bineînţeles că e băiat mare. A trecut într-a şasea.'' Nimic mai normal, ar fi spus eventual figura ei, dacă i-ar fi aruncat o privire, decât un interes ocazional faţă de o persoană, în fond, indiferentă. Totul era ca şi ea să păstreze intacte nuanţele şi să nu divulge decât date strict informative. Numai că registrul n-o slujise fidel până la capăt, adăugase fără voia ei câteva cuvinte care poate nici nu mai erau necesare şi nici nu puteau fi rostite sec, oficial:''O să te invit odată pe la noi, ca să vezi cum ne-am instalat.'' Fusese de ajuns însă şi atât pentru ca deruta lui Antohi să ia proporţii dramatice. Ce însemna, la urma urmelor, acel ''la noi'' ? La ea şi copil ori la ea şi soţ ? Îi răspunsese, tot aşa, cu întârziere la o întrebare pusă de el cine ştie când, sau era o nouă modalitate de a se eschiva şi de data asta ? Se resemnase numai la gândul că, răspunzând invitaţiei, va afla oricum dezlegarea tuturor enigmelor.
               Afară, la soare, trebuiseră mai întâi să se acomodeze cu lumina, cu peisajul însuşi, poate de aceea nu s-au grăbit să reînceapă discuţia sau să deschidă alta, la întâmplare. O vreme frumoasă şi calmă, tihnită, cum numai toamna mai ştie să dea la iveală, te şi îndemna la plimbări nesfârşite, meditativ-absente, la rătăciri de bună voie, pe sub castanii din parcuri. Asta făceau şi ei de fapt, arătau ca doi oameni lipsiţi de griji, dispuşi să piardă ore în şir într-o plimbare fără ţintă, câţiva castani se zăreau şi ei, mai degrabă nedezvoltaţi, gâtuiţi cum erau de gardul de beton al liceului, numai parcul ar fi lipsit pentru ca decorul de toamnă să se compună, pretenţios, în aproape toate elementele sale. Cum în acelaşi loc, în fundul curţii, profesoara de Educaţie Fizică îşi vedea conştiincioasă de exerciţiile sale, aceleaşi ca şi în urmă cu o oră, cu elevii aşezaţi tot aşa, pe două rânduri – numai că probabil erau alţi elevi. 
               Prezenţa ei şi a celorlalţi nu-i mai stânjenea însă, mai bine zis Antohi remarcase că, împreună cu Sabina, nu mai avea senzaţia pe care o trăise ceva mai devreme, singur. De aici putea porni totuşi un eventual reproş, nu neapărat în intenţia de a mai plăti vreo poliţă neonorată, ci numai ca o tachinărie nevinovată: ''Pe cei de acolo nu-i pun la socoteală; sunt ocupaţi cu gimnastica. Dar de după toate ferestrele alea ne pot urmări o sumedenie de ochi, perechi-perechi. Asta nu te mai compromite ?'' ''Bineînţeles că nu, replicase ea prompt, adică fără tergiversări de data asta, iar Antohi se simţise lovit în plin de fulgerul râsului ei, orbitor în lumina soarelui. Suntem la vedere, sub ochii tuturor. Ce vrei mai bun adăpost decât ăsta ?'' ''Mai bun, adică, decât laboratorul. Cu uşa închisă ?'' ''Acolo intru de obicei numai singură. Şi când am de lucru.'' Pornită în glumă şi având în orice caz o direcţie bine stabilită, stratagema părea să se întoarcă împotriva lui. Simţise nevoia să şi precizeze asta:''O spui de parcă te-aş fi pândit ascuns acolo, după ce ţi-am furat cheia sau ţi-am smuls-o cu forţa.'' Pe cât de promptă fusese cu puţin timp înainte Sabina, pe atât de nehotărâtă se arăta acum. Încerca să amâne din nou răspunsul, tactică veche şi des folosită în aplanări de conflicte sau nu avea pur şi simplu ce să mai spună la o învinuire ca asta ? Indiferent din ce motiv, o tăcere este în anumite situaţii semnul unui câştig de cauză.
               Era o tăcere care nu putea dura totuşi prea mult. Îşi vedeau mai departe de plimbarea începută, de colo până colo, la voia întâmplării, respectând parcă rigorile plimbărilor autentice, numai că n-aveau detaşarea, şi nepăsarea, şi duioşia cerute şi ele în asemenea împrejurări. Nu le avuseseră nici mai înainte, pesemne, iar acum era sigur că nu le mai aveau. Dialogul rămăsese la jumătate, ca un pod înţepenit deasupra fluviului, cu cele două punţi suspendate în aer, or asta se cerea rezolvat într-un fel sau altul. Antohi mai ales, el era cel încolţit de o presimţire sau bănuială, nu i-ar fi putut spune pe nume şi tocmai de aceea devenea nerăbdător s-o scoată mai repede la iveală. Se tot întreba, de când ieşiseră din laborator, de ce îl adusese ea aici, la soare, ce voia să-l întrebe, să afle, şi n-o putea face dincolo. Între patru pereţi n-avea poate destulă lărgime, i-ar fi trebuit un spaţiu de mişcare mai generos, era de acceptat, în fond, ideea că pentru un gen anume de întrebări este nevoie şi de un spaţiu pe măsură – însă care putea fi întrebarea aceea ? Ca să o provoace cumva sau ca să o audă el, mai degrabă, n-a abordat-o de-a dreptul, ar fi fost în stare să-i răspundă cu totul anapoda sau să nu-i răspundă deloc, a încercat să forţeze nota printr-un mic şantaj, şi el pendulat, între glumă şi ameninţare reală:''
-Să ştii că eu pot să şi plec; adică mai devreme decât e prevăzut în delegaţie.
               I se păruse pe urmă din nou că în cuvintele ei nici nu se mai ascundea reproşul pentru cele spuse de el, într-adevăr, înainte:
-Bineînţeles că poţi pleca oricând. Odată ce nici n-ai venit pentru mine...
-Nu ştiam nicidecum că o să te găsesc în şcoala asta, repetase el aceeaşi scuză, cel puţin era o dovadă de consecvenţă, dacă nu de imaginaţie prea bogată, pentru ca pe urmă să-i pară rău şi de asta.
               Poate că, din contră, măcar acum era dator să-i fi dat alte asigurări, să-i fi spus până ar fi făcut-o să creadă cât a căutat-o în aceşti unsprezece ani – şi ceva ! - doar o şi mărturisise deja, pe jumătate, când îi reamintise numărul anilor. Fireşte, nu s-ar fi hazardat într-un ton patetic, sentimental, n-ar fi căzut într-un genunchi, cu mâna dreaptă pe inimă, nu mai era nici unul adolescent; ar fi căutat însă un alt registru, cu nuanţele bine dozate, ca să nu sune nici a comedie burlescă – probabil ar fi fost în stare să-l şi găsească în cele din urmă. Pe el îl blocase însă de-a binelea gândul că ea căuta ceva anume, că dorea să afle ceva şi că nici nu-l întreba de-a dreptul, iar din cauza asta se simţea dator să-l descopere el mai întâi, cu o clipă măcar mai devreme, nu neapărat ca să i-l spună, triumfător, ci numai atât, să-l ştie pur şi simplu. Nici o secundă nu-i trecuse prin minte că poate ceea ce aştepta ea era tocmai declaraţia aceea dezinvolt-avântată, patetic-ironică, la care el se şi gândise de fapt, o secundă, ca la o posibilitate de domeniul fanteziei. Deocamdată vedea numai că ea se şi purta cumva de parcă ar fi ştiut acel ceva de mult, îl aflase pesemne de cine ştie când, iar acum avea răbdarea, îngăduinţa, a-mu-za-men-tul să aştepte până când îl va descoperi şi el.
               L-a privit, în sfârşit, în faţă, îl mai privise, desigur, o dată, de două ori, şi până atunci, dintr-o parte, din mers, acum însă se oprise pe loc, îşi mai rotise puţin ochii prin curtea din jurul lor, apoi îl privise de-a dreptul, interogativ, cercetător.
-Purdelea ar urma să mai rămână totuşi, nu-i aşa ? se interesase ea, fără vreun interes deosebit, dar şi aşa prinzându-l nepregătit: nu era deloc asta întrebarea presimţită de el.
-Ar mai rămâne cât ar crede el de cuviinţă. Nu-i stabilesc eu programul.
-Înseamnă că sunteţi veniţi şi cu alte treburi, nu doar într-o vizită de curtoazie.
-Vizită de curtoazie s-a putea numi în ceea ce mă priveşte, fiindcă te-am întâlnit pe tine, a încercat el, abia atunci, să lege firul ivit în cale de cel răsucit în gând, mai înainte, dar ea l-a întrerupt, evident preocupată de altceva:
-Bine, bine, sigur că da. Deci trebuie să fie ceva serios, odată ce a provocat o adevărată brigadă de control.
               A aşteptat o bucată de vreme răspunsul cuvenit. Nu părea că-l aşteaptă însă, ci numai că meditează la ceea ce continuase să-şi spună sieşi, în gând. A reluat apoi tot ea, după ce aşteptarea sau meditaţia s-a consumat în gol:
-Înţeleg că e ceva ce nu-mi poţi divulga şi mie.
-Deocamdată da, a confirmat el, introducând un ''deocamdată'' numai pentru a-l atenua pe ''da''. Avem un fel de contract, eu şi Purdelea. Nu-l pot denunţa de unul singur.
-Nici măcar în calitate de secretară de partid ? a întrebat ea şi s-a oprit în loc din nou sau l-a privit încă o dată; s-a petrecut atunci ceva pentru a doua oară şi încă ceva ce-i era pentru prima oară lui destinat: i-a zâmbit. Un zâmbet cu totul altfel decât râsul, ale ei amândouă, fireşte, numai că râsul acela exploziv, asurzitor, era şi molipsitor, şi distant totodată, pe câtă vreme zâmbetul avea ceva enigmatic, insinuant, ademenea pe nesimţite spre dezveliri de taine adânci. Oare ştia şi ea ce efecte terapeutice aveau cele două arme paşnice sau numai el era generos atribuindu-le proprietăţi miraculoase ?
               Dacă i-ar fi dat însă ascultare zâmbetului şi şi-ar fi deschis inima înaintea ei, ar fi putut-o dezamăgi mai degrabă. Tocmai din cauza calităţii invocate de ea trebuia să fie de data circumspect, era cel dintâi motiv, obstacol imediat următor după tranzacţia cu Purdelea, care ar fi stat în calea unor eventuale destăinuiri. Şi nu-şi făcea reproşuri că se gândise mai presus de orice la asta, că situase mai în faţă o calitate decât alta, căci, dacă se gândea bine, o făcuse ea însăşi mai înainte decât el. Ar fi fost parcă normal să-i ceară secretul în numele altei calităţi, să-i trimită şi zâmbetul tot aşa, dintr-o amintire comună, ca să-l înduplece, poate, mai devrene sau mai târziu. De altfel, întrebarea însăşi, cu atâtea pregătiri de învăluire, cu atâtea ezitări câte o însoţiseră pe parcurs, arăta de o importanţă mai mare decât ar fi părut la prima vedere. Părea să facă parte dintr-o serie de întrebări la vremea lor, amânate cu bună ştiinţă din laborator în coridor, din coridor în curte – putea fi chiar întrebarea capitală, presimţită de el însuşi în aceleaşi etape ?
               Gândul ăsta, instantaneu, fusese de ajuns ca să-i stârnească lui dezamăgirea de care voise s-o scutească pe ea. Era dovada că nici referirea la calitatea oficială nu fusese deloc întâmplătoare. Nu era deci nici o aluzie care, prin intermediul zâmbetului, s-o sugereze pe cealaltă – s-ar fi putut întâmpla şi aşa, la urma urmei. Devenea limpede ca lumina zilei că ea nu se gândise deloc în altă parte decât la şcoală, că tot timpul probabil aici îi stătuse grija, iar la şcoala ta nu te poţi gândi decât într-o singură calitate. Ce-i drept, încercase tot el s-o justifice, trecuseră totuşi unsprezece ani de când ei nu se mai văzuseră, cam tot atâţia ani puteau fi de când ea lucra aici, în şcoala asta, care din cele două talgere ar fi trebuit să atârne mai greu ? Oricât era de corect, exemplu de imparţialitate, raţionamentul nu izbutea nici pe el să-l împace şi nici pe ea s-o disculpe total. Se vedea silit, de data asta, redus la tăcere de o întrebare care ar fi produs prea multe avalanşe dacă ar fi încercat să răspundă. Şi cum nici pe glumă nu se mai simţea în stare s-o întoarcă – e adevărat că cele mai grave adevăruri pot fi rostite în glumă, însă nici ele toate – tot în tăcere trebuia căutat un refugiu. Şi tocmai când podul, abia refăcut, ameninţa să se rupă din nou în două, ea a renunţat pe neaşteptate la insistenţe, mai previzibile decât alte continuări, şi i-a propus dintr-odată cu totul altceva:
-Ce-ar fi să dăm o fugă până-n parc? Avem un parc superb în centru.
               Mai întâi, el a făcut un gest automat: şi-a ridicat mâna stângă ca să se uite la ceas. A văzut, fără să înregistreze, că mai erau nici cinci minute până la sfârşitul orei. În acelaşi timp, a început să invoce un motiv, o scuză şi chiar a rostit cuvintele până la sfârşit:
-Ce naiba, doar îl ştiu foarte bine şi eu.
               Ca să-şi dea deodată seama, şi să uite subit toate termenele şi scuzele, că dacă el ştia, nici ea n-ar fi avut cum să uite, aşa că nu de asta îl chemase. Uluit, a realizat abia atunci că ea poate nu-l întrebase nici o clipă ceva special, că nu voise să afle nimic, ci că tot timpul încercase altceva. Şi credea că descoperise şi ce anume. Subaltern docil, a vrut să mai aducă un argument, o obiecţie, n-a mai apucat însă fiindcă i-a anulat-o ea, ghicind-o:
-Dacă vor avea nevoie de noi, n-au decât să ne caute.
-Unde ? s-a mai împotrivit el, însă cedase deja, demult.
-Cum unde ? La Laboratorul de Fizică, bineînţeles, ripostase ea cu toată seriozitatea şi a pornit-o înainte, de una singură. Nu s-a mai uitat înapoi nici ca să se asigure dacă el o urma...      
                    (DUMITRU MATALĂ, ''LEGEA CĂDERII FRUNZELOR'') 

... postarea este propusă pentru Citate favorite   găzduite de doamna Zina (Zinaida Strinu )  unde veţi găsi cele mai multe date... 
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''!
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este:''LEGEA CĂDERII FRUNZELOR'', 
                                                                        DUMITRU MATALĂ !
       - http://www.referatele.com/referate/romana/Dumitru-Matala/index.php-     

despre un concurs...

... în această seară am descoperit un site ce mi-a transmis informaţii atât de interesante despre importanţa muncii femeilor, în Japonia, in industria vinului...
... un link interesant care te duce în lumea degustătoarelor selectate pentru concursul ''Sakura Japan Women's Wine Awards 2017'':
http://www.sakuraaward.com/en/judges/2018/judges.html
... mai jos este filmuleţul care povesteşte câte ceva despre acest concurs al vinurilor ce asigură:
         -să realizeze o reclamă vinului pe piaţa japoneză;
         -să ajute la alegerea unui vin de calitate pentru bucătăria japoneză;
         -să sprijine prezenţa femeilor în industria vinului...  
... concursul degustărilor a fost la treia ediţie, a durat 5 zile, şi 406 femei - profesioniste în analiza vinurilor: someliere, jurnaliste specializate în vinuri, instructoare în industria vinului, specialiste din import-export vinuri... - au testat mii de vinuri...  
... filmul prezintă câte ceva din desfăşurarea concursului, apoi din discursurile, de la final, când s-au decernat premiile:

eroi ce-au fost...

... de ceva timp, nu am mai reuşit să urmăresc ''Memorialul Durerii''... îmi plac filmele prezentate dar este în cuprins atât de multă suferinţă şi sunt prezentate atâtea vieţi distruse de un ''tăvălug'' totalitar (de ale cărui urmări încă nu ne-am dezbărat...)!
... dar azi ceva (eu îi spun, vocea interioară, prietena mea dragă) mi-a spus:''nu schimba canalul tv, stai pe TVR 2!'' 
... şi pot scrie liniştită că a meritat aşteptarea: am ascultat şi privit filmul prezentat, cu atâta uimire, exact cum rămâneam uimită, când eram mică şi citeam poveşti cu Feţi Frumoşi, viteji ce rămâneau de inegalat! 
... este vorba despre viaţa celui ce a fost: GHEORGHE BĂGULESCU !
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Gheorghe_B%C4%83gulescu
https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_B%C4%83gulescu
... în filmul prezentat la ''Memorialul Durerii'', povestitori au fost Alice Băgulescu-Negrescu, nepoata lui Gheorghe Băgulescu, şi scriitorul Mihai Epure: (https://www.jurnaluldearges.ro/index.php/cultura/item/432-diplomatul-mihai-epure-samuraiul-de-pe-arges):

... a fost ca o avalanşă de informaţii ! nu a pactizat nici cu totalitarismul fascist, nici cu totalitarismul comunist !  a primit un imens număr de ordine şi medalii ! dar a fost şi un talentat scriitor !
... o viaţă de om, o mare şi aparte personalitate - pe nedrept necunoscută mai mult în ţara noastră ! 
http://www.revistaagressive.ro/personalitati/681-cel-mai-mare-patriot-argesean-uitat-de-centenarul-unirii.html
... perioada ce m-a atras mult, bineînţeles, a fost cea legată de Japonia ! la debutul acestei perioade ca ataşat militar în Japonia, era un bărbat la vreo 45 de ani, plăcut la înfăţişare, cunoscător al limbilor străine (a învăţat limba japoneză în timp extrem de scurt...)!
... curiozitatea cea mai mare: a donat statului român o sumă imensă pentru a fi construită o clădire în stil japonez, în zona trandafirilor din parcul Herăstrău şi enorm de multe stampe, statuete, kimonouri... ! fără reuşită însă - dorinţa sa, de a se realiza un muzeu de artă japoneză, nu a fost îndeplinită!
... m-a atras şi m-a pus pe gânduri, ceea ce a spus Mihai Epure că minunatul roman, ''Şogunul'' de James Clavel (carte pe care am adorat-o) s-ar fi inspirat mult din atmosfera cărţii lui Gheorghe Băgulescu ''Suflet japonez'', roman pentru care a primit din partea împăratului Japoniei, ordinul japonez Tezaurul sacru (roman, în 3 volume, ce prezintă sacrificiul celor 47 de samurai din clanul Ako ce devin ronini)...

... trist este că trupul lui Gheorghe Băgulescu se află încă într-un cimitir din Franţa deşi prin testament a cerut să fie înmormântat pe moşia sa de la Florica, dar ''numai într-o Românie liberă'':
http://www.jurnaluldearges.ro/index.php/component/k2/item/5747-generalul-gheorghe-bagulescu-un-diplomat-argesean-la-tokio
http://www.revistaagressive.ro/personalitati/22-dorinta-testamentara-a-celui-mai-bogat-general-argesean-nu-a-fost-indeplinita-inca.html
... în Franţa există un muzeu de artă japoneză ce deţine unele lucrări de artă japoneză donate de Gheorghe Băgulescu:
https://artrefraction.wordpress.com/2017/02/06/lucrari-din-colectia-gheorghe-bagulescu-la-muzeul-de-arta-din-menton-ii/  


(sursa copertă carte
https://www.google.ro/search?q=Gheorghe+Bagulescu+Suflet+japonez&biw=1280&bih=669&tbm=isch&source=iu&ictx=1&fir=AKidTW83kZ9iTM%253A%252CGjXgOvaL673mOM%252C_&usg=__YX0cvdBL0TvHbr1ttZn0mu1jGdA%3D&sa=X&ved=0ahUKEwif8Kzg-63ZAhUSalAKHb9gDKIQ9QEIUzAI#imgrc=AKidTW83kZ9iTM: