Furnica și greierele

                           Furnica și greierele 

                                (🐜...🦗) 

                                   de Somerset Maugham

     Când eram copil, mă puneau să învăț pe de rost unele fabule de La Fontaine și-mi explicau cu multă grijă morala fiecăreia din ele.

     Printre cele învățate era și "Greierele și furnica", destinată să le transmită tinerilor lecția folositoare că într-o lume imperfectă, hărnicia e răsplătită, iar neseriozitatea pedepsită. În această fabulă admirabilă (îmi cer scuze pentru reproducerea unui lucru presupus în mod politicos, dar inexact, a fi știut de toată lumea), furnica trudește o vară întreagă ca să-și umple cămara pentru iarnă, pe când greierele șade pe un fir de iarbă și cântă la soare. Iarna vine și furnica are tot ce-i trebuie, pe când cămara greierului e goală. Drept care el se duce la furnică și-i cerșește puțină mâncare, iar atunci furnica îi dă răspunsul clasic:

--Dar ce-ai făcut toată vara ?

--Să nu vă fie cu supărare, am cântat. Am cântat toată ziua și toată noaptea.

--Ai cântat ? Păi atunci du-te și dansează.

       N-aș zice că din pricina firii mele perverse, ci mai degrabă din pricina frivolității mele de copil -- lipsită de simț etic -- dar în orice caz niciodată nu am fost în stare să mă împac cu această lecție. Simpatia mea îl înconjura pe greier și vreme îndelungată și multă vreme, ori de câte ori întâlneam o furnică, nu mă puteam opri s-o calc în picioare. În acest chip sumar (și pe deplin omenesc, după cum mi-am dat seama ulterior), încercam să-mi exprim dezaprobarea față de prudența și înțelepciunea cu care se laudă oamenii.

       Fabula mi-a revenit, fără voia mea, în minte, deunăzi când l-am văzut pe George Ramsay luându-și de unul singur prânzul la un restaurant. În viața mea n-am văzut un om cu o expresie mai mohorâtă. Tot timpul privea în gol. Avea aerul că pe umerii lui apasă copleșitor povara întregii lumi. Mi s-a făcut milă de el. Din capul locului, am bănuit că iar îi dă de furcă prăpăditul de frate-său. M-am apropiat de el și i-am întins mâna.

--Ce mai faci ? l-am întrebat.

--Nu prea bine.

--Iar ai pățit ceva din cauza lui Tom ?

       A oftat:

--Da, iar mi-a făcut Tom bucata.

--De ce nu încerci să te descotorosești de el ? Ai făcut pentru el tot ce se putea face. Bănuiesc că, între timp, ți-ai dat seama că e un caz disperat.

       Presupun că în toate familiile există câte o oaie neagră. Pentru familia lui, Tom era o tortură cumplită de cel puțin 20 de ani. Debutase destul de frumos în viață: intrase în afaceri, se căsătorise și avea doi copii. Familia Ramsay era foarte onorabilă și nimeni n-ar fi avut vreun motiv să presupună că Tom Ramsay n-o să facă o carieră frumoasă și onestă. 

        Dar într-o bună zi, fără niciun fel de semn de prevenire, dădu de veste că nu-i place să muncească și că nu e potrivit pentru viața conjugală. Băiatul vroia să se distreze. Refuză să asculte de sfatul sau îndemnul cuiva. Își părăsi și nevasta și biroul. Avea ceva bănuți puși de-o parte și petrecu doi ani foarte fericiți în diverse capitale ale Europei.

        Din când în când, rudele mai auzeau ce face și erau profund șocate. De distrat nu încape îndoială că se distra foarte bine. Neamurile tot clătinau din cap și se întrebau ce-o să se întâmple când o să ajungă la fundul sacului.

         Curând aflară: trăia din împrumuturi. Era un om fermecător și lipsit de scrupule. N-am cunoscut vreun alt om căruia să-ți vină greu să-i refuzi un împrumut. Scotea un venit constant de pe urma prietenilor și era omul care își făcea cel mai ușor prieteni. 

         Dar întotdeauna spunea că banii cheltuiți pe necesitățile vieții sunt o mare plictiseală. Numai banii dați pe lux erau cheltuiți agreabil. Pentru aceștia se bizuie pe fratele său, George, dar fără a-și irosi pe el farmecul personal.

         George era un om respectabil. De vreo două ori căzu în cursa făgăduielilor de îndreptare ale lui Tom și-i avansă niște sume considerabile ca să se relanseze în afaceri.

         Cu banii astfel obținuți, Tom își cumpără un automobil și niște bijuterii foarte frumoase. Dar când împrejurările îl siliră pe George să înțeleagă că frate-său n-are câtuși de puțin gând să se potolească, și să devină un om așezat, și se spălă pe mâini de el, Tom -- fără cea mai mică remușcare --începu să-l șantajeze. Chipurile nu era deloc agreabil pentru un avocat cu renume să-și vadă fratele angajat vainburș la restaurantul său preferat sau să-l găsească făcând pe șoferul de taxi în fața clubului său elegant. Tom spunea că servitul băuturilor la bar și conducerea mașinilor de piață reprezintă ocupații foarte decente dar, dacă George l-ar putea îndatora cu câteva sute de lire, n-ar avea nimic împotrivă să renunțe la o asemenea profesie, pentru a salva onoarea familiei. 

         Și George îi plăti banii.

         Odată Tom era cât pe-aici să intre la închisoare.

         George fu groaznic de tulburat. Cercetă toate dedesubturile acelei afaceri rușinoase. Într-adevăr, de data asta Tom mersese prea departe. Și în trecut se mai dovedise zăpăcit, nechibzuit și egoist, dar până atunci nu făcuse niciun lucru de-a dreptul necinstit -- cuvânt prin care George vroia să spună ilegal; dacă era pus sub urmărire penală, avea să fie condamnat cu siguranță. Ei bine, cine ar putea să-l lase pe unicul său frate să meargă la închisoare ? 

          Individul pe care îl înșelase Tom, un anume Cronshaw, avea o fire răzbunătoare. Era absolut hotărât să aducă tărășenia în fața Tribunalului, spunea că Tom e un ticălos și trebuie pedepsit. 

          Rezolvarea problemei îi ceru lui George nenumărate eforturi și o cheltuială de cinci sute de lire. 

          Niciodată nu l-am văzut mai turbat ca atunci când a auzit că Tom a plecat la Monte Carlo împreună cu  Cronshaw, imediat după ce acesta din urmă a încasat cecul. Au petrecut acolo o lună încântătoare.

          Vreme de 20 de ani, Tom a jucat la curse și la ruletă, a cochetat cu fetele cele mai drăguțe, a dansat și a mâncat în localurile cele mai  scumpe și s-a îmbrăcat splendid. Totdeauna arăta ca scos din cutie. Cu toate că împlinise 46 de ani, nu-i dădeai nici 35. Era extrem de amuzant în societate și cu toate că știai bine că-i un om de nimic, îți făcea plăcere să stai de vorbă cu el. De o jovialitate și o veselie nedesmințite, avea un șarm incredibil. 

          N-am obiectat niciodată la contribuțiile pe care le percepea de la mine pentru nevoile existenței sale. Și oricând îl împrumutam 50 de dolari, aveam sentimentul că eu îi sunt dator. 

          Tom Ramsay cunoștea pe toată lumea și toată lumea îl știa pe Tom Ramsay. Nu-l puteai aproba în ceea ce face dar nici nu puteai să nu-l simpatizezi.

          Bietul George, doar cu un an mare decât nepricopsitul de frate-său, părea trecut bine de 60 de ani. De un sfert de secol nu-și îngăduise în niciun an mai mult de  două săptămâni de concediu. Zi de zi venea la birou exact la 9,30 și nu pleca niciodată înainte de 6 după-amiaza. Era cinstit, harnic și merituos. Avea o nevastă bună, pe care n-o ìnșelase vreodată nici măcar în vis, și patru fiice față de care se dovedise un tată excelent. Deviza lui era să economisească o treime din câștiguri și-și făcea planul ca la vârsta de 55 de ani, să se retragă la o căsuță de țară, unde proiecta să se ocupe de grădinărit și să joace golf. În viața lui nu exista nicio pată. Se bucura că îmbătrânește și Tom odată cu el. Frecându-și mâinile, zicea:

--Ei da, cât a fost tânăr și chipeș, toate bune, dar când nu e decât cu un an mai mic că mine. Peste patru ani o să împlinească și el o jumătate de veac. Atunci n-o să mai aibă o viață chiar așa ușoară. Eu unul o să strâng 30.000 de lire până împlinesc 50 de ani. De un sfert de veac, tot spun că Tom o să ajungă la lada cu gunoi a societății. Să vedem dacă o să-i placă și când o să ajungă acolo. Să vedem dacă e mai rentabil să muncești decât să trândăvești. 

         Bietul George ! Nu puteam decât să-l compătimesc. 

         Iar acum, așezându-mă lângă el la masă, mă întrebam ce ticăloșie cumplită o mai fi făcut Tom. În mod evident, George era complet întors pe dos. 

--Și ce s-a mai întâmplat ?! m-a întrebat.   

          Îmi oțeleam voința ca să primesc cea mai rea veste cu putință. Mă temeam că Tom a încăput în cele din urmă pe mâinile poliției. 

          George făcea eforturi disperate că să-și poată aduna cuvintele să-mi vorbească. 

--Sper că n-ai să negi că toată viața am fost muncitor, onorabil, cumsecade și corect. După o viață de trudă și economie, abia aștept să mă pensionez, bizuindu-mă pe venitul modest adus de titlurile și obligațiile adunate cu grijă. Întotdeauna mi-am făcut datoria în situația pe care a binevoit providența să mi-o atribuie.  

--Adevărat.

--Și iarăși nu poți să negi că Tom a fost o pușlama leneșă și necinstită, o secătură desmățată. Dacă ar exista dreptate pe lumea asta, ar trebui să fie băgat într-un azil de muncă.

--Adevărat.

           George se împurpură la față.

--Ei bine, acum câteva săptămâni s-a logodit cu o femeie care ar fi putut ușor  să-i fie mamă. Iar acum, aia a murit și i-a lăsat moștenire toată averea. O jumătate de milion de lire, un iaht, o casă la Londra și o casă la țară.

           George Ramsay trânti cu pumnul în masă.

--E nedrept, ascultă-mă pe mine, e nedrept ! Să fiu al dracului dacă asta e dreptate! 

          Nu m-am putut stăpâni. Am izbucnit într-un hohot de râs, fără să-mi iau ochii de la fața mânioasă a lui George. M-am răsturnat pe spate, gata să cad cu scaun cu tot. 

          George nu m-a mai iertat de atunci. 

          În schimb, Tom mă invită adesea la niște mese excelente în casa lui încântătoare din cartierul Mayfair și dacă, din când în când, mai împrumută de la mine vreo sumă neînsemnată, o face pur și simplu din obișnuință. Niciodată nu-mi cere mai mult de o liră. 

                                              (Furnica și greierele)

                                               -Somerset Maugham-

                    - https://wikicro.icu/wiki/somerset_maugham -

                                    -traducere de Andrei Bantaș-

https://www.agerpres.ro/documentare/2020/11/30/o-personalitate-pe-zi-traducatorul-andrei-bantas--618723

păpuşile. ..

ALEXANDRU MITRU
                        SĂGEATA CĂPITANULUI ION
       --NEUITATA ÎNTÂLNIRE DIN RÂMNIC--

       
     
           Odinioară Tit fusese oştean. Căzuse prizonier la turci. Fusese vândut şi ajunsese prin alte țări depărtate ale răsăritului. De acolo fugise cu o corabie venețiană până în marginea de asfințit a pământului. Umblase prin Franța, Germania şi Spania, însoțind o ceată de cântăreți rătăcitori, numiți jongleri. Văzuse şi învățase câte nici nu-i putea da nimănui prin gănd. Între altele se deprinsese să facă păpuși de lemn, îmbrăcându-le şi dându-le înfățișări de boieri, călugări, târgoveți sau țărani. Păpușile le mănuia în fel şi chip făcându-le să vorbească (de bună seamă cu glasul lui, al lui Bucur şi, în zilele din urmă, şi cu acela al Băiatului), jucând cu ele diferite întâmplări hazlii.
          Bărbații şi femeile, câți erau în târg, îşi spuneau:
-Veniți să vedeți ceva nemaipomenit! Nişte omuleți de lemn hazlii, care ies din spatele unei perdele de crengi, vorbesc şi se mişcă, de juri că sunt vii. Doamne, câte se mai pot născoci!
          În felul acesta, toți cei din târg, şi mai cu seamă țăranii, meșteșugarii şi neguțătorii se adunaseră în fața perdelei de crengi, din dosul căreia cei trei prieteni ai noștri îşi arătau priceperea în jocul până atunci necunoscut pe la noi, al păpușilor.
          Mai multe fețe boierești şi călugări stăteau la o parte, de vorbă, nevrând să se amestece cu prostimea, cătând însă pe furiş la păpuşi. Scenetele ce se reprezentau - ca să folosim un cuvânt obişnuit celor de astăzi - şi care-i făceau pe oameni să râdă cu atâta poftă, se desfășurau cam aşa:
          Mai întâi se ivea de după perdeaua de crengi o păpuşă zburlită, prăpăditătari, cu un nas lung şi ascuțit, având o pânză de sac pe spinare. Păpuşa mergea şchiopătănd, ținăndu-se cu o mână de picior, văicărindu-se:
-Vai de mi-i-ne şi de mi-i-ne. Mă nu-u-m-e-au Fatih-Cu-u-ce-ri-to-o-rul. Lua-a-sem Constan-ti-no-po-lul şi cre-deam că merge tot aşa... Dar a ve-e-nit Ioan de Hu-u-ne-doa-ra şi ce m-a bătut !... Ce m-a-a bă-tut !... A-lah !... Alah !
          Cuvintele le rostea pe o melodie tânguitoare, turcească, acompaniată de după perdea de un fluier şi o tobă. Iar când spunea:''Şi ce m-a bătut !'' păpuşa ducea mâinile la partea cărnoasă de la spate şi, îndoindu-se de şale, se ținea de ea, ca şi cum ar fi primit în acel loc bătaia. Şi pe urmă plângea.
-Hâ-hâ-hâ !... Hâ-hâ-hâ... scâncea, şi iar se apuca de şalvari. De ce m-a bătut aşa ? Hă-hâ-hâ... Hă-hâ-hâ...
-Mehmet!... Acesta e Mehmet... se prăpădeau de râs. Te doare, Mehmet ? Ai încasat-o bine de la Ioan de Hunedoara ?... Priviți-l,  e îmbrăcat în pânză de sac!... Îşi toarnă cenuşă pe cap!
           Toată lumea ştia că, în urmă cu două luni, Mahomed al II-lea - Mehmet, cum îi ziceau românii - mâncase, la Belgrad, din partea lui Ioan de Hunedoara, o bătaie soră cu moartea. Oastea de ieniceri şi spahii îi fusese nimicită. Şi el însuși,  cu o săgeată înfiptă în picior, abia scăpase cu fuga.  
           De supărare, Mahomed postise trei zile, învelindu-se ziua şi noaptea în pânză de sac, presărându-şi cenuşă pe plete, şi se mai îmbrăca şi la data, când Tit îşi juca păpușile, în straie cu turban cernit.
           Lumea râdea de nu mai putea.
-Belgrad ți-a trebuit?... Belgrad ți-ai găsit!... Aşa ai să pățești de-aici înainte peste tot... Şi îi făceau cu pumnii semne:''Săc!  Săc!'', mai răcorindu-şi în felul acesta, măcar în fața păpuşii, năduful pe care îl aveau pe Mahomed, ce le pricinuise de câțiva ani încoace, în timpul domniei lui Vladislav, atâta rău.
           După ce se sătură, văzându-l pe Mahomed scălâmbăindu-se şi jelindu-se de pierderea oastei şi de durerea din picior, mulțimea ceru să i se joace şi altceva...
           Şi îndată se arătă o altă păpuşă, închipuind un boier valah, trufaş, cu barbă căruntă.
           La drept vorbind, Tit avea numai câteva păpuşi făcute din bucățele de lemn, cărora le schimba înfățișarea, după cum avea nevoie.
           Luate în mână de Tit sau băieți, păpuşile căpătau viață şi privitorii puteau să jure că sunt slujitori, turci, tătari, femei -- sau pe oricine întruchipau.
           Aşa se întâmplă şi de data asta. Păpuşa gătită în haine scumpe, cu un ghemotoc de călți la pântec - ca să semene cu un boier gras - de cum făcu primele mișcări păru un om viu.
-Ăsta-i boierul Albu ! îl recunoscută privitorii.
           Albu era boierul cel mai bogat şi puternic din Valahia. Voința lui era lege. De aproape un sfert de veac domnea ca un al doilea voievod neîncoronat. Domnitorii se schimbau, unii îşi pierdeau capetele, doar el rămânea nemișcat,  la fel de puternic și din ce în ce mai bogat.
           De aceea era de mirare că păpuşarul îndrăznea să joace pe boierul acesta numit, de prietenii şi curtenii lui, Albu cel Mare, fiindcă avea o curte ca un adevărat domnitor -- şi erau siguri că pănă în cele din urmă a lui va rămâne puterea.
           Lângă Albu cel Mare se arătă o altă păpuşă. Se vedea căt de colo că păpuşa nou-apărută înfăţişa pe un curtean al lui Albu, un om la fel de cunoscut de popor, căci la vederea lui mulțimea chicoti.
-Măi, că frumos iarmaroc mai este acesta din Rămnic ! deschise vorba păpuşa ce închipuia, cum simțise poporul, pe boierul Albu.
            Cel care vorbea, pufnind din când în când pe nări,  făcănd mulțimea să clocotească de răspuns,  era Tit.
-Ce forfotă !... Şi cât mai strigă oamenii ! Unii au răgușit de-atâta țipat şi s-au făcut roşii ca racii fierți... continuă să grăiască plin de măreție...
            De câte ori se oprea întâia păpuşă şi se întorcea brusc, cea de-a doua făcea un ocol mare în jurul ei, s-o ajungă din mers, aşa cum fac unii slujbași lingușitor, când sunt în preajma mărimilor.
-Ai dreptate, măria ta ! zicea slugarnică păpuşa a doua.
            De fapt era tot Tit, care ținea amândouă păpuşile în mâini,  din dosul perdelei, şi îşi schimba puțin vocea când ele trebuiau să vorbească.
-Ia te uită, măria ta, la cojocarul acela !... şi păpuşa a doua arăta pe un om din mulțime, care era chiar cojocar şi făcuse întocmai ce spune ea mai departe păpuşa.
-Îl văd, zicea prima.
-Uite-l, ia, cum şi-a agățat cojoacele în ramurile mai joase ale copacului sub care stă şi trage pe trecători de mânecă. Le spune că, acuşi, na, are să vină iarna, şi să se grăbească să cumpere de la el cojoace...
            Lumea fierbea de râs.
            Cojocarul se făcu la obraz ca focul, şi intorcându-şi căciula în mâini, ca în fața unui boier adevărat, răspunse înghesuit:
-Ei, lasă boierule, ce te legi şi dumneata aşa, pe nepusă masă, de mine... Fiecare îşi ştie nevoile sale...
            Vorbele lui îi făcură pe oameni să râdă mai tare. Dar hohotele se curmară,  căci întâia păpuşă, cu burta înainte, ițindu-se spre iarmaroc, mai cuvântă:
-Nu ştiu cum le-a părea unora dintre neguțători porunca dată, de dimineață, în târg, de slujitorii domniei, şi anume că acela care va umbla cu vicleşuguri sau va cere pe ce are de vânzare cât nu face, va fi pedepsit...
            Şi păpuşa cea grasă arată cu mâna la beregata,  în semn că vinovatul va fi ridicat în furci.
-Nici nu mai era nevoie să dea vestirea asta, zise a doua păpuşă. De când s-a înscăunat fiul lui Vlad Dracul, tăindu-l pe Vladislav, sub cuvânt că se făcuse omul turcilor, nu e răscruce să nu se legene în spânzurătoare sau să nu stea înțepenit în furci câte un hoț, fie de cei de drumul mare, fie de cei de tarabă. Vodă a pus la un izvor o cupă mare, scumpă şi minunată, de aur, să bea oamenii din ea, şi nimeni nu îndrăzneşte s-o fure...
-Bine că a pierit hoția căci erau primejduite averile noastre boierești, ia din nou cuvântul întâia păpuşă și se bate cu palma peste pântec. Se bate peste pântec o dată, de două, de trei ori. Îşi pipăie brâul. Şi începe să se jeluiască:
-Punga... Punga mea !... O mie de galbeni aveam în ea. Mi s-a furat punga !...
-Poate nu ți s-o fi furat, ci numai oi fi pierdut-o domnia ta, boierule, zice păpuşa a doua. Văd că băierile brâului sunt cam slabe...
-Sunt sau nu slabe, cui mi-o găsi sau cui mi-o aduce-o, vestește în tărg că-i dau o sută de galbeni...
-Vai de mine, o su-tă de galbeni ?! se miră o femeie. Boierul Albu, zgârcitul zgârciților, să dea el cuiva o sută de galbeni ?...
-Parcă n-aş crede, zice şi cojocarul de adineauri.
-Nici eu... nici eu... îşi arată părerea alții.
-Ssst... ssst !... îi îndeamnă la tăcere mulțimea pe limbuți.  Să vedem ce se mai întâmplă...
                Păpuşa a doua îşi făcu palmele pâlnie la gură şi începu să strige din adâncul rărunchilor:
-Boierul cel mare, stăpânul nostru, a pierdut sau i s-a furat o pungă cu o mie de galbeni. Cine o are şi n-o aduce o să fie înfipt în țeapă. Dar cine i-o aduce, primeşte răsplată domnească: o sută de galbeni.
-Mai vestește o dată, îl îndeamnă pe sfetnicul său boierul cel mare. Ori e punga mea pe la vreunul dintre voi ? întrebă el mulțimea, aplecându-se peste perdeaua de crengi.
-Nu e, boierule, nu e ! răspund oamenii păpuşii, mai în glumă, mai în serios, dându-se însă câțiva paşi înapoi, căci cu boierii cei mari, chiar când sunt numai păpuşi, nu poți şti niciodată ce se mai întămplă.
-Spuneți drept sau o pățiți ! zice păpuşa.
-Nu mințim, boierule, zău că nu mințim, se jură privitorii. Poți să ne cauți. Pune mai bine sfetnicul să dea încă o dată de ştire.
-Mai strigă o dată, cum ți-am poruncit ! țipă boierul.
            Şi păpuşa a doua strigă iarăşi cuvintele prin care amenință pe cei care-i ascunde punga cu țeapă şi făgăduieşte celui cinstit suta de galbeni.
            Nu apucă însă să-şi isprăvească vorbele şi, de după perdea, se ivește o a treia păpuşă. Aceasta e îmbrăcată ca un țăran şi are o pungă doldora de galbeni, pe care o întinde boierului.
-Boierule, zice el (de fapt vorbind Bucur, cel ce mânuia păpuşa), uite am găsit în drum punga asta. Dacă e a dumitale, s-o stăpânești sănătos. Eu sunt om sărac. Am şapte copii dar lucrul străin nu-mi trebuie...
-E punga mea ! se bucură boierul cel mare, înşfăcând-o.
-Ai văzut omul sărac ? zice o fată tânără unui flăcău de lângă ea. Ia să fi fost un boier, mai da el înapoi punga ?...
-Aş ! Se făcea că n-a găsit-o ! îi răspunde flăcăul. Ăștia, de ce au, tot ar mai vrea...
-Ssst... ssst... îi mustră iar oamenii pe cei ce vorbesc. Dacă nu vreți să auziți, plecați şi lăsați-ne în pace.
             Flăcăul o înghionti pe fată. Amândoi tăcură.
             Păpuşa întăia se trase într-un colț, numărându-şi înfrigurat galbenii din pungă:
-Unu... doi... cincizeci... o mie... Eh ! răsuflă boierul cel mare ușurat,  cinstit om. Mi i-a adus pe toți ! Dar, îşi duse el mâna la tâmplă, acum ce fac ? I-am făgăduit o sută de galbeni. Ce-i trebuie prostului, şi sărăntocului, o sută de galbeni ?
 -Auzi, ce-i trebuie ?! nu se putu stăpăni fata de adineauri. După ce i-a adus-o înapoi, zice că ce-i trebuie...
-Dă-i omului ce i-ai făgăduit ! strigă amândoi către boierul-păpuşă un olar din vestitul neam al Olăneştilor, numiți aşa fiindcă făceau olane smălțuite pentru domnie.
              Dar boierul-păpuşă nu se sinchisi de vorbele olarului. Îşi continuă în linişte, cu glas tare, gândurile:
-Îi ajunge mojicului și un singur galben, şi încă şi acela e prea mult...
-E prea mult şi un galben ?... He, he... se supără o femeie cu un copil la sân. Iacătă, aşa-s boierii, are dreptate fata asta, de o țâştuirăți adineauri.
-Aşa e ?! zise fata mulțumită că i se dă dreptate.
              Pe când fata şi femeia vorbeau încă între ele, boierul începu să se aplece după perdeaua de crengi şi să răspundă cuiva nevăzut:
-Ce zici, prietene ? Ce să fac ?...
              Păpuşa a doua se ținea la o oarecare depărtare de cealaltă. Fiindcă boierul nu-l auzea destul de bine pe cel de după perdea, acesta se ridică până la urechea lui şi lumea văzu că era un cap încornorat de drac.
              Dracul era negru, cu coarne lucioase, și avea o coadă lungă de cânepă,  pe care o tot azvărlea în sus.
              Lumea izbucni în hohote:
-Dracul, măi !... Iote dracul !... Se sfătuiește boierul cu el...
              Dracul își mişcă repede, repede, repede, coarnele de la o ureche a boierului la cealaltă; şi boierul dădea din cap.
-Uite ce e, se întoarse boierul spre țăran, după ce dracul pieri de unde venise, văd că sunt în pungă nouă sute de galbeni. Erau o mie. Însemnează că ți-ai oprit suta făgăduită. Ți-ai luat singur răsplata. Îți mulțumesc. Pleacă sănătos.
-Măi, al dracului boier, ce caută să-l înşele pe țăran !... Dacă o fi prost, s-o lăsa... murmură oamenii supărați.
              Țăranul stă pe gănduri. Se scarpină în cap şi-i răspunde boierului.
-Măria ta, eu n-am desfăcut punga. Galbenii nu i-am numărat. Cum am găsit-o, aşa ți-am adus-o.
-Pleacă, ți-am poruncit ! răcnește boierul cel mare.
-Pleacă până nu te urc în ştreang ! îi dă brânci şi boierul al doilea.
-Boierilor, eu mă duc, le răspunde țăranul. Nu-mi pare rău că n-am primit suta de galbeni făgăduită, cât îmi pare de rău că mă faceți hoț şi mincinos. Pe hoți şi mincinoși vodă cel nou îi ridică în furci sau în țeapă. Eu țin la cinstea mea țărănească şi am să mă duc la Vodă Vlad să-mi facă dreptate şi să-mi spele obrazul de rușine...
              Boierul cel mare își clatină burta de râs:
-Crezi tu c-ai să-ți câștigi cinstea înaintea unui boier mare ?... Prostănace ! Unu' e...
-Albu cel Mare !... rostește mulțimea, tot cu fereală, uitându-se să vadă de nu-i aud boierii cei adevărați, care stăteau mai la o parte de vorbă cu călugării, făcându-se că nu le place să vadă păpuşile lui Tit.
-Du-te şi la vodă, că nouă puțin ne pasă dar pieri mai repede ! zice şi cea de-a doua păpuşă.
              Din colțul dinspre pădure se ivește acum un jilțul de lemn. Pe jilț stă o păpuşă înfățișând un tânăr cu căciulă domnească pe cap şi un troian cât toate zilele în brațe.
-Ăsta-i Vodă... Vodă cel nou... Vlad... murmură mulțimea.
              Întămplările şi vorbele atât de îndrăznețe ale păpuşilor i-a prins în aşa măsură pe privitori, încăt pe tarabe, pe rogojini sau pe jos -- fiecare după starea pe care o are -- au rămas uitate mărfurile aduse la iarmaroc, mai de aproape sau mai departe, de neguțători, meșteșugari sau țărani.
              Şi doar la iarmarocul acesta fuseseră aduse mărfuri cu duiumul. Odată cu urcarea lui Vlad pe scaunul domnesc, turcii nu mai îndrăzneau să bată târgurile şi iarmaroacele, să ia din ele ce doreau şi la prețurile la care pofteau...
-Ce s-a întâmplat, cinstite fețe boiereşti ? întrebă Vodă de pe jilțul pe care stă. Şi tu, măi române, de ce te plângi ?
              Din mulțime se aud şoapte:
-Ei, să-l vedem şi pe vodă ăsta nou, cui o să-i dea dreptate ? Boierului sau țăranului?... De, mai ştii ?... Vorba bătrânească zice: corb la corb nu-şi scoate ochii... Să vedem...
-Măria ta ! o ia înainte boierul cel țanțoș.  Mie mi s-a furat o pungă...
-În Valahia se mai fură ? se miră domnul. Ştiu că de când ne-am înscăunat noi, neguțătorii îşi lasă carele cu mărfuri nepăzite în mijlocul târgurilor şi chiar în locuri pustii, şi nu se atinge nimeni nici de un cap de ață...
-Sau am pierdut punga... nu ştiu... o încurcă boierul, bătându-se peste pântec. În pungă aveam o mie de galbeni. Am făgăduit cui mi-o aduce punga o sută de galbeni. Omul acesta -- îl arătă el pe țăran -- mi-a adus punga dar numai cu nouă sute de galbeni. Şi-a oprit singur răsplata făgăduită, ceea ce nu e frumos. Dar eu i-am mulțumit, şi bună pace !
-Ia spune şi tu, române, îl îndeamnă Vodă. Ce pungă ai găsit ?
              Țăranul se pleacă înaintea domnului şi zice:
-Asta de la brâul boierului am găsit-o, măria ta. Şi nici n-am desfăcut-o... Boierul mă face însă de hoț şi mincinos, zicănd că am desfăcut-o şi am luat din ea suta de galbeni. Mă plec înaintea măriei tale şi te rog -- nu să-mi dai suta de galbeni -- ci să -mi speli obrazul înjosit de boierul...
-Albu cel Mare... Albu cel Mare... De ce nu-i spui pe nume boierului ? îl îndeamnă oamenii ce stau mai aproape de perdeaua de crengi.
               Vodă face de după perdea un semn cu capul spre mulțime, adică ştie el cum se cheamă boierul, şi să aibă oamenii puțină răbdare, că îi face țăranului acuşi dreptate.
-Boierule... întrebă Vodă, câți galbeni ziceai că ai avut în punga pierdută ?
-O mie, măria ta ! răspunse el repede.
-Şi în punga pe care ți-a adus-o țăranul, câți galbeni se găsesc ?
-Nouă sute, măria ta.
-I-ai numărat bine ?
-Bine... măria ta.
-Atunci, dacă punga găsită de țăran are numai nouă sute de galbeni, iar cea pierdută de domnia ta avea o mie, însemnează că punga pe care ți-a adus-o țăranul nu e a domniei tale...
-Dar... măria ta... vrea să ridice glasul păpuşa întâia. Eu sunt cel mai mare boier al țării...  
-Nici un cuvânt mai mult, boierule cel mai mare din țară ! se supără Vodă. În Valahia nu s-a mai pomenit să fure sau să mintă cineva. Nici țăranul acesta nu fură şi nu minte. Punga găsită de el a fost pierdută de altcineva. Acel cineva nu ne-a cerut-o. Deci ea rămâne a țăranului. Dă-i-o înapoi...
-Măria ta... Măria ta... Aoleu... Aoleu... punga mea !... se jeluiește boierul. Sunt cel mai mare...
-Dă-i-o sau !... şi Vodă se scoală de pe jilț cu toroipanul în mână. Acuşi te pocnesc, cât eşti tu de cel mai mare boier !...
               Boierul îi dă punga țăranului şi de frică o tulește după perdeaua de crengi.
               Iar lumea râde, râde de o dor fălcile şi-i curg lacrimile pe obraz sau se ține de pântec, de pățania boierului.      
-Bine i-a făcut ! Trebuia măria sa să-l şi izbească... Asta-i trebuia ! Să mai vadă şi boier gustul dreptății... Parcă s-ar mai fi schimbat puțin vremurile, oameni buni... Ha, ha, ha !...
             (ALEXANDRU MITRU, "NEUITATA ÎNTÂLNIRE DIN RÂMNIC","SĂGEATA CĂPITANULUI ION")

 

... postarea este propusă pentru Citate favorite găzduite de doamna Zina ( http://zinnaida.blogspot.com) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul Click&Commons Monday !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: "Săgeata căpitanului Ion", Alexandru Mitru.

eroi ce-au fost...

... de ceva timp, nu am mai reuşit să urmăresc ''Memorialul Durerii''... îmi plac filmele prezentate dar este în cuprins atât de multă suferinţă şi sunt prezentate atâtea vieţi distruse de un ''tăvălug'' totalitar (de ale cărui urmări încă nu ne-am dezbărat...)!
... dar azi ceva (eu îi spun, vocea interioară, prietena mea dragă) mi-a spus:''nu schimba canalul tv, stai pe TVR 2!'' 
... şi pot scrie liniştită că a meritat aşteptarea: am ascultat şi privit filmul prezentat, cu atâta uimire, exact cum rămâneam uimită, când eram mică şi citeam poveşti cu Feţi Frumoşi, viteji ce rămâneau de inegalat! 
... este vorba despre viaţa celui ce a fost: GHEORGHE BĂGULESCU !
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Gheorghe_B%C4%83gulescu
https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_B%C4%83gulescu
... în filmul prezentat la ''Memorialul Durerii'', povestitori au fost Alice Băgulescu-Negrescu, nepoata lui Gheorghe Băgulescu, şi scriitorul Mihai Epure: (https://www.jurnaluldearges.ro/index.php/cultura/item/432-diplomatul-mihai-epure-samuraiul-de-pe-arges):

... a fost ca o avalanşă de informaţii ! nu a pactizat nici cu totalitarismul fascist, nici cu totalitarismul comunist !  a primit un imens număr de ordine şi medalii ! dar a fost şi un talentat scriitor !
... o viaţă de om, o mare şi aparte personalitate - pe nedrept necunoscută mai mult în ţara noastră ! 
http://www.revistaagressive.ro/personalitati/681-cel-mai-mare-patriot-argesean-uitat-de-centenarul-unirii.html
... perioada ce m-a atras mult, bineînţeles, a fost cea legată de Japonia ! la debutul acestei perioade ca ataşat militar în Japonia, era un bărbat la vreo 45 de ani, plăcut la înfăţişare, cunoscător al limbilor străine (a învăţat limba japoneză în timp extrem de scurt...)!
... curiozitatea cea mai mare: a donat statului român o sumă imensă pentru a fi construită o clădire în stil japonez, în zona trandafirilor din parcul Herăstrău şi enorm de multe stampe, statuete, kimonouri... ! fără reuşită însă - dorinţa sa, de a se realiza un muzeu de artă japoneză, nu a fost îndeplinită!
... m-a atras şi m-a pus pe gânduri, ceea ce a spus Mihai Epure că minunatul roman, ''Şogunul'' de James Clavel (carte pe care am adorat-o) s-ar fi inspirat mult din atmosfera cărţii lui Gheorghe Băgulescu ''Suflet japonez'', roman pentru care a primit din partea împăratului Japoniei, ordinul japonez Tezaurul sacru (roman, în 3 volume, ce prezintă sacrificiul celor 47 de samurai din clanul Ako ce devin ronini)...

... trist este că trupul lui Gheorghe Băgulescu se află încă într-un cimitir din Franţa deşi prin testament a cerut să fie înmormântat pe moşia sa de la Florica, dar ''numai într-o Românie liberă'':
http://www.jurnaluldearges.ro/index.php/component/k2/item/5747-generalul-gheorghe-bagulescu-un-diplomat-argesean-la-tokio
http://www.revistaagressive.ro/personalitati/22-dorinta-testamentara-a-celui-mai-bogat-general-argesean-nu-a-fost-indeplinita-inca.html
... în Franţa există un muzeu de artă japoneză ce deţine unele lucrări de artă japoneză donate de Gheorghe Băgulescu:
https://artrefraction.wordpress.com/2017/02/06/lucrari-din-colectia-gheorghe-bagulescu-la-muzeul-de-arta-din-menton-ii/  


(sursa copertă carte
https://www.google.ro/search?q=Gheorghe+Bagulescu+Suflet+japonez&biw=1280&bih=669&tbm=isch&source=iu&ictx=1&fir=AKidTW83kZ9iTM%253A%252CGjXgOvaL673mOM%252C_&usg=__YX0cvdBL0TvHbr1ttZn0mu1jGdA%3D&sa=X&ved=0ahUKEwif8Kzg-63ZAhUSalAKHb9gDKIQ9QEIUzAI#imgrc=AKidTW83kZ9iTM:

genune de umbre...

... obişnuită, în ultima perioadă cu unele postări din cărţile ce mi-au plăcut, am ales pentru azi o carte ce mi-a plăcut:

... o carte impresionantă prin prezentarea unui suflet atât de zbuciumat, ce a avut atâta suferinţă dar şi atât de multe iubiri: Edith Piaf (( https://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%89dith_Piaf )

... cartea este ''Au bal de la chance'' tradusă în ilmba română ca ''În vârtejul norocului''...
... până să citesc cartea, am avut cândva o invitaţie la teatru unde era un cafe-recital sub numele ''Nu, eu  nu regret nimic'', o dramatizare excepţională după romanul 'În vârtejul norocului'':

 

 

... apoi, mult mai târziu, am reuşit să citesc şi romanul ! 
... ceea ce mi-a fost de necrezut dar şi impresionant, a fost să-mi imaginez cortegiul funerar la care au participat toţi cei ce au fost iubiţi de Edith Piaf şi care se distingeau - purtate ca o decoraţie - prin cravatele purtate - oferite cadou de Edith Piaf ca un simbol...

     (http://www.editionsarchipel.com/livre/au-bal-de-la-chance-2/ )
... nu voi cita din roman ci voi transcrie ''Prefaţa'' cărţii, scrisă de Jean Cocteau (https://fr.wikipedia.org/wiki/Jean_Cocteau ):
        ''Îmi place felul îndrăzneţ în care Stendhal foloseşte cuvântul geniu. El găseşte geniu unei femei care se urcă în trăsură, unei femei care ştie să surâdă, unui jucător de cărţi care-şi lasă adversarul să câştige. Pe scurt, el nu lasă înţelesul cuvântului numai în sferele înalte. Înţeleg prin cele spuse că aceste femei şi acest jucător întrunesc într-o clipă toate atributele nedesluşite care alcătuiesc farmecul şi pe care ei le duc până la perfecţiune. Îngăduiţi-mi să adopt stilul lui Stendhal, spre a vă spune că Edith Piaf are geniu. Este fără pereche. N-a fost niciodată până acum o Edith Piaf şi alta nu va mai fi vreodată. Ca şi Yvette Guilbert sau Yvonne George, ca şi Rachel sau Rejane, ea este o stea care se mistuie, în însingurarea nopţii, pe cerul Franţei.
         Spre ea îşi îndreaptă privirile perechile înlănţuite care mai ştiu să iubească, să sufere şi să moară.
         Priviţi această făptură gingaşă, cu mâini ca ale şopârlelor dintre ruine. Priviţi-i fruntea napoleoniană, ochii săi de oarbă care şi-a regăsit vederea. Te întrebi, cum va cânta ? Cum va reda ce simte ? Cum vor putea ieşi din pieptul ei plăpând marile tânguiri ale nopţii ? Şi iată că ea cântă sau, asemenea privighetorii primăvara, îşi caută cântecul ei de dragoste. 
         Aţi auzit cum face privighetoarea ? Se trudeşte. Ezită. Hârâie. Se gâtuie. Se avântă şi recade. Şi deodată găseşte. Vocalizează şi te tulbură.
         În scurt timp, Edith Piaf, care îşi caută calea şi o verifică în public, şi-a găsit genul. Şi iată că o voce care porneşte din adâncul fiinţei sale, care o stăpâneşte toată, desfăşoară un val de sumbră catifea. Acest val cald ne învăluie, ne străbate, pătrunde în noi. Ne-a prins. Edith Piaf, ca şi privighetoarea care rămâne nevăzută pe ramura ei, devine şi ea invizibilă. Rămâne din ea doar privirea, mâinile ei palide, fruntea de ceară care adună lumina şi vocea care creşte, se înalţă, i se substituie treptat, crescând ca umbra pe un zid, înlocuind triumfătoare, pe mica făptură timidă. Din această clipă geniul lui Edith Piaf devine vizibil, şi fiecare îl constată. Ea depăşeşte cântecele sale. Sufletul străzii pătrunde în toate încăperile oraşului. Nu mai este Edith Piaf care cântă: este ploaia care bate, este vântul care suflă, este clarul de lună care îşi aşterne mantia...
         <Bouche d'ombre>. Genune de umbre. Termenul parcă a fost creat pentru această voce de oracol.''

p.s.
... bineînţeles că am avut rescrise, în carneţelul meu, atât de multe din versurile cântecelor minunatei Edith Piaf - de care m-a apropiat sufleteşte minunata (şi fizic dar şi psihic) profesoară de limba franceză din liceu, la care ascultam - şi visam - discuri din vinilin (ceea ce eu nu aveam pe atunci !)...
... din acea perioadă, am scris în caieţel, multe din versurile cântecelor sale - mai ales acesta care mă impresionează şi în ziua de azi:
         ''Demain il fera jour
           C'est quand tout est perdu que tout commence
           Demain il fera jour
           Apres l'amour, un autre amour commence.
           Un petit gars viendra, en sifflotant
           Demain...
           Il aura les bras chargés de printemps
           Demain 
           Les cloches sonneront dans votre ciel,
           Demain...
           Tu verras la lune de miel briller,
           Demain...
           Car demain:
           Tu vas sourire encore
           Aimer encor', souffrir encor', toujours
           Demain il fera jour.

           Dans ton coeur brisé pour toujour,
           Il reste encore de l'amour.
           Tu crois ta douleur si profonde
           Que ta vie va s'arrêter là...
           La plus belle fille du monde   
           Peut toujours donner plus qu'elle a... 

           Demain il fera jour
           C'est quand tout est perdu
           Que tu commence.
           Demain il fera jour
           Après l'amour, 
           Un autre amour commence.
           Un petit gars viendra en sifflotant,
           Demain...
           Les cloches sonneront dans votre ciel,
           Demain...
           Tu verras la lune de miel briller
           Demain...
           Car demain:
           Tu vas sourire encore,
           Aimer encor', souffrire encor', toujours...
           Demain il fera jour,
           Demain...''
              (compozitor Marcel Achard - https://en.wikipedia.org/wiki/Marcel_Achard)

meditaţia unui îmbătrânit poet...

... obişnuită, în ultima perioadă cu unele postări din cărţile ce mi-au plăcut, am ales pentru azi un capitol dintr-o carte ce mi-a plăcut:

   
                                MEDITAŢIA UNUI ÎMBĂTRÂNIT POET
                                                     de GHEORGHE ASACHI


                Va deveni ziua în care să va stinge focul vinelor mele, în sînul meu va lăcui iarna, fulgii cii albi îmi vor împresura tîmplele şi negurile vor întuneca ochiul meu. În mormintele cele aşezate zac prietinii; numai eu am rămas, ca un singuratic spic pe carile săcerătoriul au uitat a-l taie ! Un nou neam au răsărit, cu nouă dorinţe şi idei nouă; plin de mirare aud numi nouă şi versuri nouă; sunetul numirilor celor vechi au trecut, precum m-am trecut şi eu însumi; poate că sînt de puţini cinstit, de mulţi defăimat şi de nime iubit ! Şi iată cătră mine săltînd vin tinerii cii cu înflorită faţă şi în mîna mea cea tremurătoare puindu-m harfa îm zic:''De mult ai tăcut, bătrânule ! En cântă-ne iar versuri despre visurile junimii tale !''
                  Atunci apuc harfa, plăcerile şi durerile cele vechi să trezesc, negurile pier, lacrimile răsar iar din ochii mei cii stinşi, în sînul meu să răsprimivărează, tonuri dulce a duioşiii tremură pe coardele harfei, iar mi să înfăţoşază rîul cel galbin, palaturile  de marmoră, zînele cele frumoase, şi cînt versuri de Italia !
                   Acesta va fi cîntecul meu cel de pe urmă; stelele mă vor lumina ca în nopţile tinereţilor mele, raza cea răcoare a lunei îmi va atinge faţa şi cînticile trecutelor privighitori ca un iho vor răsuna din depărtare; atunce ochii mei doritori de răpaos să vor închide şi sufletul să va înălţa ca tonul harfei mele.
                      O arbure va umbri piatra de pe al meu mormînt; aş fi dorit să fie un dafin, însă acesta nu creşte în patria me ! Acolo vor şădea o zi doi înamoraţi; paserea care pe ramuri să leagănă tace, şi arburea me răspîndeşte un freamăt preste fericiţii carii nici nu au un minut de a ceti înscrisul pietrii mele. Dar mai în urmă, cînd tînărul va pierde pe a sa iubită, atunci se va înturna iar la a mea arbure, va suspina, va plînge, va privi la piatra mult şi adeseori şi va ceti înscrisul: ''El au iubit floarea din cîmpul Italiei !''

         
                                                 (GHEORGHE ASACHI, 
                                          ''MEDITAŢIA UNUI ÎMBĂTRÂNIT POET'')