aniversarea !

... haideți să participăm, cu drag, pe 20 mai la sărbătorirea blogului prietenei Mia:
      - https://craftartista.blogspot.ro -

conversație în întuneric. ..

EUGEN URICARIU

                            CONVERSAŢIE ÎN ÎNTUNERIC

               În acel loc descoperisem că din neglijenţă, din neatenţie ori din nepăsare îmi pierdusem umbra.

               Stăteam în faţa podului ascultând apa. Un vuiet inonfundabil acoperea zgomotul oraşului, lângă mine, la o întindere de braţ, zidul şi în întuneric, de partea cealaltă, lumini rare ale maşinilor de noapte. M-am apropiat de zid căutând un semn oarecare: era rece, era aspru la pipăit, palma aluneca peste excrescenţele tencuielii, părea că mingâi trunchiul lung al unui coral, la fel simţeam dorinţa de a percepe undeva în profunzimea lui, în alveole secrete, ocrotite de calcar, pulsaţia lentă dar sigură a plasmei. Alunceam cu mâna peste zid şi sângele meu zvâcnea în vârful degetelor.

Maşinile de noapte se vedeau de partea cealaltă a râului, rămânând pentru mine doar ochi împăienjeniţi de ceaţă ce îşi măreau dimnsiunile pţnă la a ajunge stele duble şi reci, din altă lume.

M-am simţit privit, am căutat îndelung înspre pod, ceaţa plutea până aproape de înălţimea balustradei şi am şi am văzut o siluetă retezată aproape de la jumătate. Venea încet, parcă plutind, semăna atât de mult a vis, încât am avut o clipă dorinţa să mă trezesc. S-a oprit în faţa mea, era îmbrăcat în negru, o pată imensă, la butonieră, am crezut că e o floare obişnuită, mai degrabă o crizantemă. Priveam fix la pata aceea, căutând să desluşesc în amănunt forma petalelor şi atunci a vorbit:

-Cel mai bun lucru ar fi să nu te apropii.

              Ceaţa înaintase odată cu el, părea că îi aparţine şi se oprise în aşa fel încât între noi doi se afla o ţară a nimănui ce era luminată, fără de umbre, lăsând să se vadă muchiile ascuţite ale pietrelor, metalul înnegrit al plăcilor de canal. Îl priveam în continuare, atras de floarea albă ce o purta la piept şi el începu să râdă, se auzea un gâlgâit interior venind spre mine ca o undă acvatică – ''M-am pregătit îndelung şi am fost atât de sigur că o să câştig, încât am început deja să sărbătoresc. O, nu, nu şampanie, ci, aşa cum facem noi, cu vin, şi când suntem nerăbdători, cu vin prost, ca acum !'' Făcu o mişcare şi ceaţa îi urmări gestul, lumina dintre noi venea de nicăieri şi nu se vedea nici o umbră. M-am lipit instinctiv de zid, el observă şi spuse cu ton superior: ''Cât mai strâns, cât mai strâns, e singura ta certitudine şi fără asta, fiu, pocni din degete, fiu, totul devine foarte complicat şi primejdioas.''

              Am încercat să mă desprind, crestele ascuţite ale porozităţilor intrau adânc în carne şi doream să fac asta pe nesimţite, dar el mă privea atent, fiecare gest al meu era cenzurat, devenind, aşa, simbolic şi ridicol.

-O, să nu încerci, să nu încerci cumva, e foarte greu să rămâi fără nici un sprijin, voi, ăştia, ridică un braţ împungând aerul cu degetul, voi ăştia, gânditorii, vă temeţi de multe, de nespus de multe lucruri.Mai ales vă e frică să rămâneţi singuri. Ai lângă tine zidul şi n-o să renunţi uşor la el, sunt sigur, de aceea am şi început să beau înainte de a te întâlni, pentru victoria mea. Tăcu lăsând să se audă vuietul râului şi apoi, distinct: definitivă.

               Acoperi cu palma floarea din piept şi deveni o umbră neagră, alungită, fără o dimensiune precisă, era acum umbra mea, aruncată dincolo de coridorul luminos ce ne despărţea şi atunci am avut curajul să mă desprind de zid, stăteam singur ca un stâlp de sare în lumină, ştiam prea bine că trebuia să mi-o recapăt, dar l-am auzit râzând.''E numai o glumă, domnul meu, uită-te în jur şi înţelege cât eşti de singur'', am privit şi înţelegeam nemaipomenit de simplu şi profund cât eram de singur.

-Spune drept, vreau să văd dacă ai curajul să spui adevărul, ai crezut măcar o clipă că vei reuşi să mă recapeţi ? Nu înţelegeam de ce spunea – să mă recapeţi, într-adevăr, eu îi aparţineam lui.

             V-am spus că nu am încercat doar să mă desprind, am tot dreptul să-mi dovedesc că nu depind de nimeni şi nimic şi când vorbeam eram convins că ştie cum mint, dar continuam. Doream atunci să-i spun că seamănă prea mult cu altcineva, literatură poate, dar el mi-o luă înainte, ''Vom vorbi despre Schlemihl care şi-a vândut umbra dar pe Schlemihl umbra sa l-a făcut cel puţin o dată fericit, înţelegi, cel puţin o clipă şi aş avea curajul să te întreb dacă ştii când ?'' I-am răspuns că este prea mult pentru mine şi el aprobă.''Desigur , este mult prea mult, apoi spuse rar şi distinct – Schlemihl a semnat un pact cu celălalt şi aşa a fost cel puţin o clipă egalul lui, dacă nu şi mai mult, doar cel care dă este stăpânul. ! Atunci a fost fericit, ceea ce nu se poate vorbi despre tine.'' Tăcu aici şi reluă cu o voce scăzută. ''Tu ai pierdut, ai renunţat la şansa de a câştiga de la bun început şansa de a câştiga de la bun început.

O să-ţi aduc aminte un lucru pe care toată lumea îl ştie. Înţeleptul Herodot începu să râdă, e o confuzie la mijloc, niciodată n-a fost prea înţelept grecul ăsta, dar acum să trecem cu vederea. Herodot scria despre un faraon ce a îndrăznit să lovească Nilul cu lancea. Iar faraonul şi-a pierdut vederea. Pedeapsa zeilor. Magii şi vrăjitorii i-au destăinuit că salvarea va veni peste nouăzeci de zile de la femeia care s-a iubit în viaţa ei numai cu bărbatul său legiuit. Să aibă dorinţa şi scârba de a-şi spăla orbitele sale divine cu urina acestei femei şi lumina soarelui îl va bucura. În cea de a nouăzeci şi una zi faraonul s-a spălat cu udul soţiei sale şi soarele a rămas pe mai departe de întuneric.

Stau şi te întrebi, unde este sfârşitul acestei pilde ?''

-¤-¤-¤-¤-¤-

            Tăceam şi priveam la ceaţa lăptoasă, nesigură, conturul umbrei mele – şi oare mai era umbra mea cea cunoscută ? - căpăta linii neştiute pe potriva gesturilor lor, trăiam sentimentul straniu al dilatării momentului, nici un semn exterior nu venea spre mine, singură apa în monotonia vuietului ei dovedea fiinţa mea şi a lui.

            Aşteptă răspunsul meu şi pentru mine nici un semn nu venea dinspre el, am spus încet, aproape şoptit – dar începutul ei ?

            Întrebarea mea venise pe neaşteptate, nici eu nu eram prea convins că trebuia să vină chiar în acel moment , dar el se arătă mulţumit – ''La întrebare nu se răspunde cu întrebare, dar aşa sunteţi voi, şi asta fără să ştiţi că şi atunci când vă eschivaţi, tot răspundeţi într-un fel. Schlemihl în oraşul său hanseatic n-a mai întâlnit pe nimeni care să fie aidoma lui, fără umbră, deşi se vorbea că nu era primul şi poate acesta a fost faptul hotărâtor care l-a împins să semneze pactul. Primul sau ultimul, nu are importanţă, el era omul fără umbră, acolo, avea această distincţie. Apoi s-a temut, mai mlt ca de moarte, s-a temut că e singurul. Că nu e la fel ca alţii. Dar asta apoi''. Începu să râdă, ''dar domnul meu, nu există nici o paralelă între tine şi el, Schlemihl a avut o clipă, curaj, o singură clipă, şi asta e deajuns. Şi, la urma urmei, nu te-am părăsit – sunt aici, te întreb şi, dupăcâte văd, nu ţi se pare nimic curios, înspăimântător.Pot fi două sfârşituri la plida ce ţi-am spus-o. Cineva trebuie să moară. Soţia sau magii. Alege.''

Apoi se depărtă şi îmi făcu semn cu mâna, descoperindu-şi butoniera, floarea era o flacără de magneziu, orbitoare, semnul existenţei sale materiale, acolo, la câţiva paşi. Priveam dincolo de el podul , şi mă chema insistent cu vocea cunoscută – Hai, vino ! L-am urmat, ceaţa se îndepărta la fiecare pas, dezgolindu-i silueta dreaptă, oscilând uşor în jurul unui punct imaginar şi asta la fiecare pas. ''Sunt beat, sunt mai mult decât beat şi am făcut asta în cinstea victoriei mele.E victoria mea împotriva fiinţei tale. Sunt generos, am simţit o intonaţie neobişnuită în glas, era momentul în care ar părea că ceva depinde numai de mine, hai, spune că sunt generos, nu ai nici un motiv să mă refuzi'' şi eram nevoit să pierd şi de această dată.

-¤-¤-¤-¤-¤-

             Totul era simplu, nemaipomenit de simplu şi simplitatea mă tulbura, priveam dincolo de el, podul se pierdea în întuneric şi nu ştiam ce avea să urmeze dar nu puteam să cred în voinţa mea.Am rămas câteva clipe descumpănit, îl priveam şi mă convinsesem că nu era într-adevăr decât o obişnuită crizantemă înfiptă neîndemânatic în butoniera hainei ''aşteptai un răspuns, nu ?'' El încuviinţă ''un răspuns e întotdeauna bine venit'' şi atunci i-am spus că soţia faraonului nu trebuie să moară fiind chiar dovada integrităţii regale. Sau cel puţin aşa s-ar cuveni. Fiind vinovată, faraonul nu va mai putea fi faraon, va fi doar un bărbat ca toţi ceilalţi, iar ei aveau nevoie de un faraon. ''Deci trebuie pedepsiţi magii.''

              Se depărtă de mine şi începu sî râdă, întâi încet, aproape neauzit şi apoi mai tare ''Desigur, oh, desigur, iar faraonul să rămână până la capăt un om care nu va mai vedea niciodată Soarele. Tocmai el care, se spune, era fiul Soarelui. Ştii ce se va întâmpla cu el, s8timate domn, se va stinge, va muri sau poate se va sinucide, tot una. Şi ştii de ce, să-ţi spun eu de ce: de prost, domnule, de mare prost. Poate încă nu ştiai dar acum află, doar magii, magii pe care eşti gata să-i omori îl pot ţine în viaţă, oferindu-i cândva recăpătarea vederii sau, dacă nu, cel puţin iluzia ei.''

             Mai târziu câţiva paşi şi-mi strigă batjocoritor, ''rămâi aici şi meditează, meditează pentru că asta ţi-e menirea.''
           (Eugen URICARIU,  "Conversație în întuneric")

                                     

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag -, prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF, ce o am prin bibliotecă, scrisă de specialiştii domeniului în decursul timpului) !
... sper că a fost o lectură plăcută !

jurnalul ( 248 )

☺Azi ... vineri, 11 mai, ora 21.00
☺Primăvară ... sau vară ?
☺Nu prea ... am timp liber... pagina de "jurnal" am început s-o scriu între pauza de după-masă şi pregătirea supei cu găluști  (preferata lui ticuțu!)... apoi, continuarea: seară...
☺Puiu ... s-a obişnuit afară, pe terasă.. dar trebuie sa aibă toate hăinuțele lui care îi formează 'culcuşul' din cutie...
☺ Mi-am adus ... aminte de un proverb:"corb la corb nu-şi scoate ochii !" ascultând la tv informațiile privind o sentință dată azi de un judecător...
☺ Munca ... a fost din domenii diferite: udat plante, tăiat iarbă, scos apă din canalul bucătăriei, am tuns-o pe mami, la 2 zile îl bărbieresc pe ticuțu (demult în tremură mâna...), am gătit, am reușit o mămăligă (cam mare...) ! azi am reușit să curăț căpşuni de ierburi (deveniseră căpșuni sădite într-o imensitate de iarbă)... cu multă mulțumire dar şi mulț efort, pot declara că am terminat turul grădinilor referitor la tăiat iarbă!
☺ Costumația ... este deja cea de noapte !
☺ Recunosc ... că eu cu mami ne-am obişnuit, ca seara, să preparăm tăieței cu brânză şi smântână... chiar și Puiu vrea o  porție mică... ticuțu a devenit 'dependent' de lapte şi noi de tăieței...
☺ Casa ... răsună toată: transmisiunea meciului de handbal !!! o echipă bună, un public bun !!!
☺ Noutatea săptămânii ... este cântecul cucului ! l-am auzit prima oară pe 8 mai, pe la ora 14...

ps: SCM Craiova a câștigat Cupa EHF !!!

zi de sărbătoare !

... pentru a saluta, cu respect, ziua de 10 Mai
( https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Ziua_Regelui ) am ales o poezie:
      <A venit din munți un vultur
        şi ne-a zis - 'Români Eroi,
        ştiu un prinț viteaz şi tânăr
        ce-ar veni  cu drag la voi.
        Dacă-l vreți vi-l dau ca Vodă.'
        Noi cu toții - 'Să ni-l dai.'
        Şi ne-a dat pe Vodă Carol,
        într-o zi de 10 Mai.
              Şi-a venit vulturul iară
              şi ne-a zis -'Popor Român,
              eşti viteaz, de ce mai suferi
              jugul unui neam păgân ?
              Fă-te liber, dezrobeşte-ți
              mândra țară care-o ai.'
              Şi noi liberi ne făcurăm
              într-o zi de 10 Mai.
        Vulturul venit-a iarăşi
        şi ne-a spus: 'Popor Român,
        ați luptat cumplit la Plevna
        duşi în foc de-al vostru Domn.
        Vrednic e să-l faceți Rege,
        într-o țară ca în rai.'
        Şi noi rege îl făcurăm
        tot în zi de 10 Mai.
              Zece Mai ne-a fi de-a pururi
              Sfânta zi, căci ea ne-a dat
              Domnul puternic țării noastre,
              Libertate şi Regat.
              Ridicați cu toții glasul
              de prin şesuri, de prin plai:
              Să trăiască România !
              Ura ! pentru 10 Mai !>
                          (Vasile Alecsandri, '10 Mai')    

pantofii preferați...

... particip și eu, cu drag, la "Miercurea fără cuvinte", joc organizat de Carmen ( http://vis-si-realitate-2.blogspot.ro/ ) !

pentru prima oară !

... "Fleur and color on wednesday" este un joc găzduit de Ella ( http://homewithmrst.blogspot.ro/ ), la care particip cu drag ! 

o Doamnă !

        DOINA CORNEA                                                          

                           SCRISORI DESCHISE ŞI ALTE TEXTE
                                                                                           

           -Locul valorilor morale a fost luat de valorile materiale. Majoritatea concetățenilor noştri, indiferent de categoria lor socială, nu mai cred decât în situație, bani, relații şi confort. Dacă vrem să depăşim această tragică situație, se impune o întoarcere spre spiritual - valoare maximă, generatoare de inteligență de etică şi de cultură, de libertate şi de responsabilitate.

           -Optez pentru blândețe și din dorința de a fi cât mai obiectivă, de a nu stârni pasiuni şi resentimente, nici la semenii mei, nici la mine - dacă e adevărat că prin aceasta se pune capăt înlănțuirilor cauzale ale învrăjbirii. Cei ce au semănat printre noi dezbinarea, aplicând perfidul principiu al luptei de clasă, n-au cunoscut istoria neamului nostru: România modernă a fost clădită pe temeiul dragostei şi al înfrățirii oamenilor de bună-credință. Găsesc deci că e mai bine să întind mâna celor care, 

poate, în taina inimii lor - nu se ştie niciodată - simt ca şi mine dar n-au tăria să se manifeste.

          -Fiecare act răzleț, de curaj sau de laşitate, de generozitate sau de egoism, de dragoste sau de violență, de inerție, de tăcere vinovată, de indiferență, contribuie la geneza unui eveniment ulterior care a prins formă pe baza trăirilor individuale statistic majoritare.

           Aceste reflecții ar trebui să ne pună pe gânduri, să trezească în noi un simț al răspunderii individuale în fața istoriei printr-un control asupra atitudinilor noastre. Dacă fiecare act al nostru contează (în ciuda falsului loc comun: "cu o rândunică nu se face primăvară"), înseamnă că istoria este viața noastră aşa cum am ales să ne-o trăim, în adevăr sau minciună, întru creație sau distrugere. Cu cât vor fi mai multe vieți creatoare şi adevărate, cu atât societatea noastră va avea mai mari şanse de supraviețuire. Dar aceste şase trebuie să i le acordăm individual.
           Atăția ideologi şi politicieni, în lume, se ocupă doar cu a-i învăța pe alții ce şi cum să gândească sau să nu mai gândească deloc, fără a încerca mai întâi să-şi disciplineze și să-şi purifice propria lor viață interoară. Nimic nu se poate ameliora cu adevărat în istorie, dacă noi continuăm să trăim iresponsabil, sub impulsul pornirilor primare - lăcomie, nedreptate, violență, teamă, laşitate sau minciună. În schimb, totul poate căpăta o altă înfățişare dacă fiecare din noi ar încerca să trăiască responsabil, ceea ce înseamnă, în primul rând, să nu mai acceptăm în noi seria de lașități şi falsuri, de impuritate și de cruzimi, să ne creăm un destin moral şi spiritual cât mai adevărat, cât mai demn, şi prin aceasta să ne îndeplinim "funcția noastră în lume", cum ar spune Anton Dumitru.
          "Echilibrul nu presupune renunțare, ci o permanentă revoltă cu ajutorul căreia se egalizează contrariile: în exterior, între individ şi formele anchilozate ale societății, şi în interior, între 'sine' și 'eu'. Efortul de a menține acest echilibru fragil constituie tocmai sensul existenței noastre. În fiecare zi ne situăm de zeci de ori între viață și moarte spirituală... Trebuie să ne exprimăm adevărul nostru de câte ori ne întâlnim cu nedreptatea, falsul, teama, crima - morală sau fizică -, trufia, demagogia, corupția, fără să ne scuzăm că nu îndreptăm nimic prin 'acel caz particular'. Tăcerea este o acceptare vinovată, să o înlocuim cu o permanentă insurecție împotriva a tot ce ştirbeşte demnitatea individului sau a colectivității. Numai aşa, cred eu, putem afla, în fiecare zi, 'ce a vrut să facă Dumnezeu cu noi', cum spunea Faulkner."            
                         (Bujor Nedelcovici, "Somnul Vameşului")

            -Dacă dorim o schimbare a destinului nostru comun, nu întrevedem decât o singură şansă: o remodelare pornită din interior...
           Dar care interior ? Cel social ? Cel individual ? Poate exista societate fără indivizi ?
           E limpede că această remodelare trebuie să pornească din interiorul interiorului: de la individ. Ea va fi cu atât mai temeinică, cu cât va avea rădăcini mai adânci în noi, cu cât se va orienta mai mult spre revizuirea vieții noastre interioare, mutilate de agresiunea atâtor idei ce ne-au fost impuse cu sila. Va fi cu atât mai temeinică, cu cât vom încerca să punem de acord atitudinile, actele, vorbele, gesturile noastre cu 'interioritatea' noastră, cu adevărul valoric sădit în fiecare din noi...
           Pornind spre regăsirea 'interiorității' noastre uitate, ar fi poate bine să plecăm de la adevărul nostru cel mai simplu - aşa cum ne învață înțelepciunea orientală, dar şi tradiția noastră isihastă (exerciții purificatoare cu concentrare asupra inimii) pe care, mai demult, călugării noştri o practicau întru întărirea lor spirituală - să plecăm de la pulsațiile inimii, de la ritmul ei cel mai firesc, nealterat de nici o tensiune venită din exterior. Acest ritm neterminat, această rugăciune a inimii, cum o numeşte Anton Dumitru, blândă şi uşoară, este poate lungimea de undă la care am fost chemați să trăim, este adevărul nostru cel mai simplu şi izvorul vieții spirituale, este ceea ce Mircea Eliade numeşte centrul nostru. Acest ritm, să ne obișnuim să-l actualizăm cât mai des, mai ales în momentele noastre dificile. El va constitui criteriul sau proba regăsirii noastre spirituale, va fi indicele de puritate și de adevăr al trăirilor noastre sau cel de alarmă în fața inautenticului strecurat în miezul ființei noastre. Redescoperind această cale spre 'noi înşine', am descoperi poate şi constanța ce există între noi şi marile adevăruri ale vieții și ale cosmosului, în ultimă instanță, între ființa noastră şi "divin", redobândind credința ce ne-a fost, şi ea, răpită...
            Nici nu ne dăm seama cât este de periculoasă, atât pentru viața noastră lăuntrică, cât şi pentru cea socială, acceptarea acestor 'corpuri străine', fie că se numesc invidie, ură, lașitate, orgoliu - sau ipocrizie, minciună, frică. Orice fals - cum ar fi acceptarea, dîn teamă, a unei gândiri sau concepții ce nu ne reprezintă - ne înstrăinează, dându-ne un alt chip, mai puțin uman; dar orice fals ne distruge, în acelaşi timp, bucuria și armonia noastră lăuntrică firească. Şi ne întrebăm apoi, mirați, de ce nu suntem fericiți.
           Suntem uimiți: cum de viață noastră şi-a pierdut elanul, speranța, calitatea; cum de ne simțim atât de blazați, atât de îmbătrâniți ? Nu ne dăm seama în ce măsură frica de a fi 'noi înşine', cu alte cuvinte trădarea adevărului nostru lăuntric, din laşitate sau interes, ne ucid viața interioară, ne paralizează gândirea, curajul, creativitatea, reducându-ne, în cele din urmă, la dimensiunea noastră pur vegetativă.
           Se poate oare calcula efectele dezintegrării spirituale a indivizilor la scara unei colectivități ? Ruinarea unei vieți interioare individuale înseamnă, implicit, scăderea calitativă a întregii societăți. Neapărându-ne ființa spirituală, e ca şi cum am refuza, individual, să acordăm o şansă de supraviețuire comunității din care facem parte. "Mântuirea" sau "pierzania" nu vin deci din afară, și o comunitate umană "se mântuieşte" sau "se pierde" din interior, prin indivizi. Din acest motiv, fiecare din noi ar trebui să se simtă de două ori responsabil: pe de-o parte, față de sine, de devenirea sa lăuntrică; pe de altă parte, față de neamul său.
           În consecință, ca un prim pas, dar totodată și ca un imperativ categoric, se cere reașezarea noastră în adevăr şi în autenticitate. Numai redând spațiului nostru interior adevăratele sale dimensiuni, numai aşa se va schimba ceva în viața noastră comună. Numai eliberându-ne, în interior, de falsuri, de lașități şi de teamă, vom redobândi libertarea după care tânjim.
           O dată instalați în adevăr, în centrul nostru spiritual, ne vom simți apărați, vom fi mai puțin vulnerabili, viața noastră va căpăta o orientare care ne va feri de toate înstrăinările şi ne va da tăria să înfruntăm toate agresiunile. Această transformare interioară, în împrejurările istorice actuale, este un act de rezistență şi de patriotism adevărat. Nutrim speranța că mulți dintre noi vor reflecta asupra acestor lucruri şi nu vor refuza să acorde neamului nostru, supus multor încercări, această minimă şansă de "mântuire", prin sporul de spiritualitate pe care îl aducem, individual, redevenind 'noi înşine' - vii, creativi şi liberi.

           -Să fim în adevăr, numai aşa suntem curați !
                            (Doina Cornea, "Scrisori deschise şi alte texte")
                            - https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Doina_Cornea -

... postare acum este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina (https://zinnaida.blogspot.ro/ ) unde de veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday" !
... deci dacă este luni, provocarea este: Doina Cornea, "Scrisori deschise şi alte texte" !