kamizumo...

... am descoperit, pe internet, un joc simplu, din lumea copiilor japonezi: Kamizumo ! 
... îl pot juca copii de la 5-6 ani până la 10-12 ani...
... este inspirat din luptele reale de sumo ! doar că acesta este sumo din hârtie...
... se bazează pe 2 figurine mici, confecţionate din carton, ce se pot mişca tot pe o suprafaţă din carton, carton ce este aşezat pe o măsuţă... sectorul de luptă, al celor doi luptători din carton, are 2 cercuri concentrice şi însemnele unde să stea jucătorii... totul seamănă cu o sală de sumo - din carton... 
... mişcarea figurinelor este realizată indirect - de fiecare din cei doi susţinători-jucători -, prin zdruncinarea uşoară a cartonului-masă de joc... prin pierderea echilibrului unuia din jucător, câştigă celălalt...
... pentru exemplificare, am descoperit şi o prezentare pe youtube, în limba franceză:

cetatea fără trecut...

             CETATEA FĂRĂ TRECUT 

                            - de RODICA BRETIN
                              
                               
           Daglar von Lowe îşi croia anevoie drum prin hăţişul pădurii inundate, aruncând uneori câte o privire în urmă, şirului de oşteni care abia se mişcau, stânjeniţi de armurile grele, înarmaţi cu săbii, arbalete, lănci şi buzdugane.
           Se simţea bolnav şi ostenit, prea multele războaie îi sorbiseră vlaga tinereţii. Servise o viaţă întreagă Ordinul, fără să se plângă, păstrând pentru sine suferinţa şi privaţiunile. În numele Spiritului Luminii şi împotriva puterilor necurate ale Nopţii, curmase nenumărate vieţi netrebnice de păgâni, salvându-se astfel sufletele din infern. Vânturase zările lumii şi pretutindeni semnul sacru de pe pelerină îl ocrotise, localnicii arătându-i respectul şi teama cuvenite unui Maestru al Ordinului. Cicatricele de pe trup stăteau mărturie că nu dăduse înapoi în faţa nici unui muritor, totuşi - puteau să jure pe toate relicvele din Malborg şi pe osemintele strămoşilor - aceasta era ultima lui cruciadă.
            Înainta poticnindu-se, ţinând sabia în mâna stângă, cu dreapta sprijinită de grumazul asudat al calului şi la fiecare pas, cizmele i se afundau adânc în noroiul vâscos. Se gândea la oamenii săi: din miile care îl urmaseră în lungile campanii - devotamentul lor pentru căpetenie ajungând până la idolatrie - rămăsese o ceată jalnică, supravieţuitorii ultimei bătălii, spectrele unor războinici în căutare de vatră, retrăgându-se sub umbra deşartă a gloriei, hăituiţi de un duşman nevăzut. De luni întregi, poate de ani, se târau într-un marş disperat al morţii, prin pădurea blestemată, unde totul însemna încremenire, până şi timpul îngheţase, ţintuit de crengile negre şi contorsionate ale copacilor... Un singur lucru îi împiedica să se lungească pe joc, aşteptând ca mlaştina colcăitoare să-i înghită, să alunece în adâncul aducător de uitare: doreau să ajungă acasă. Calea fusese presărată cu leşurile cailor şi ostaşilor căzuţi, pieriţi de foame, de epuizare sau din pricina rănilor ce se infectau în atmosfera nesănătoasă.
            Un geamăt, transformat curând în strigăt de triumf, izbucni din piepturile acoperite cu platoşe, când, după trunchiurile carbonizate apăru o geană trandafirie, întrerupând brusc monotonia cenuşiului pădurii. Dincolo de lizieră, în valea înverzită, se înălţa o cetate cu ziduri albe, oraşul lor, - urlară  nebuni de fericire, salutând vesela îngrămădire de acoperişuri ţuguiate şi roşii, răsărite deasupra crenelurilor. Uitându-şi demnitatea de cavaleri încercaţi, alergară împleticindu-se spre paltforma lăsată a podului, se înghesuiră încercând să ajungă primii la porţile masive, ce se deschiseră larg înaintea lor, în uralele mulţimii.  
            Ţinându-şi calul de căpăstru, Daglar von Lowe fu ultimul care păşi pe sub bolţile împodobite cu flori, de parcă întoarcerea le-ar fi fost aşteptată. Intră în clădirea veche, ridicată în inima cetăţii - casa lui - iar slujitoarele se grăbiră să i se înfăţişeze, aducând apa de trandafiri pentru spălatul mâinilor şi prosopul de mătase, ţesut cu fir de aur. Broderia, reprezentând blazonul nobilei şi bogatei sale familii îi reaminti fluturarea stindardului zdrenţuit deasupra atâtor câmpuri de bătălie, însă imaginea sângeroaselor înfruntări nu-l înfioră ca altădată. Ardoarea anilor nesăbuiţi se spulberase, călcată sub copitele cailor, amestecată în colbul pământurilor străine, odată cu leşurile camarazilor mai puţin norocoşi. Ceva umed i se lipise de pleoape; când izbuti să vadă din nou limpede, întâlni privirea  Astridei. Cum îngenunchease cuprinzându-i picioarele, o ridică, frânse trupul femeii lui în îmbrăţişarea neîndemânatică de ostaş, braţe subţiri îl înlănţuiră şi buzele ei tremurătoare îi turnară un fluid fierbinte în vine.
            La început, orbiţi de bucuria întoarcerii, n-au observat unele ciudăţenii care nu-şi aveau rostul, locul, în desfăşurara firească a evenimentelor. Cruciada durase mult - pieduseră aproape măsura anilor - dar acum găseau oraşul şi locuitorii neschimbaţi: nu murise nimeni, nu se născuse nici un copil, nimeni nu îmbătrânise. Îşi lăsaseră în cetate fii, pe care ar fi trebuit să-i afle bărbaţi în toată firea - în schimb dădură peste aceiaşi băieţandri, jucându-se în curţile acoperite cu frumoase mozaicuri. Totul oglindea o simetrie perfectă, echilibrul proporţiilor mulţumea ochiul; de la geometria zveltă a turnurilor de veghe, al uliţele drepte, cu pavajul curat şi neted. Era cetatea lor, visată în nesfârşitele nopţi dinaintea fiecărei bătălii; îi lipsea însă ceva nedefinit, poate noroiul de pe străzi sau curţile cu gunoaie din faţa bordeielor dărăpănate. Trăiau într-un oraş ideal - începură să bănuiască îngrozindu-se pe măsură ce înţelegeau adevărul - un oraş fără trecut, plăsmuit din dorinţe, ca şi cum cineva le-ar fi citit din minte construindu-l după modelul păstrat acolo.
            Stranie era şi amnezia locuitorilor: nu-şi aminteau nimic din intervalul scurs de la plecarea cruciaţilor. Pentru ei, timpul - cel care deformează fapfele, schimbă perspectivele, îndulceşte contururile - stagnase. Sau poate n-a existat niciodată o istorie a cetăţii născute din neant, liman iluzoriu pentru o mână de ostaşi întorcându-se acasă...
            Curând, o stare de nesiguranţă puse stăpânire pe noii veniţi, ceea ce îi îngrijora nefiind vreo nepotrivire între amănuntele evocate în memorie şi realitatea exterioară, ci tocmai imposibila identitate.
            Au început să-şi privească nevestele cu suspiciune, prospeţimea chipurilor lipsite de riduri părându-li-se o urzeală vrăjitorească. Unii au vrut să-şi ia zilele, alţii au încercat să plece din cetate, împinşi de spaima aceea iraţională. Nu zidurile păzite de gărzi i-au oprit - doar înfruntaseră iataganele păgânilor  - ci ceaţa densă ce se instalase într-o zi, neştiută, pe dealurile din jur, fără să se mai ridice de atunci. Daglar vorbise cu doi dintre oamenii prinşi în capcana ceţii: victime ale unui somn cataleptic, ei se treziseră dimineaţa următoare culcaţi în propriile lor paturi.
            ''Minciună - strigaseră, ochii sticloşi strălucindu-le ca de febră pe feţele devenite măşti palide, inexpresive - cum să părăsim cetatea, când am găsit aici mult râvnita tihnă.''
            Într-o după-amiază, Daglar auzi larmă pe stradă, în dreptul ferestrelor sale: una dintre servitoare fusese călcată de o trăsură, iar mulţimea se îngrămădea vociferând în jurul formei strivite pe caldarâm. Prin masa curioşilor îşi făcură loc două siluete în negru, care acoperiră corpul şi îl ridicară grăbiţi, dispărând cu el într-o casă vecină. Nu îndeajuns de repede însă: lui Daglar îi fusese destul o privire fugară ca să observe pata verzuie, lăţindu-se pe dale; văzuse cum din venele acelei fiinţe nu curgea sânge, ci altceva, cum materia cenuşie, poroasă, dezvelită de rănile mortale nu era carne omenească.
            A doua zi, în zori, se sculă de lângă trupul Astridei, îşi înşeuă calul şi părăsi cetatea adormită, apucând-o pe singurul drum netăiat încă de zidul de ceaţă.
            Înapoi în mlaştină.            

                        
                                                    - ''CETATEA FĂRĂ TRECUT''  de RODICA BRETIN

          

            

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !

... sper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica:

http://www.qbebe.ro/utile/desene_de_colorat/pasari

jurnalul (206)

Astăzi ... 30.06.2017, ora 16.45

Ultima zi ... a lunii iunie... neobişnuită cu atâta căldură (încă din luna iunie...), mie mi s-a părut că zilele s-au rulat încet, dilatate de căldura prea înfocată a soarelui... poate că şi soarelui i-a fost prea tare dor de noi - la asta nu m-am gîndit !!!
Gândurile … îmi sunt la un exerciţiu de schimbarea unor obiceiuri ce nu mă ajută fizic ! şi încetişor o să lupt să le schimb - semne îmbucurătoare sunt deja ! 

Am învăţat ... că trebuie să fiu o persoană cât mai activă - că pot realiza orice activitate, cu o bună organizare şi voinţă până la semn !

Recunosc că ... ne place şi căldura dar şi răcoarea - ar trebui ceva mai de mijloc (ce bine ar fi !)...
În bucătărie ... este cald - mami a gătit cam multe: dovlecei, ciorbiţă... ne-a promis că o să avem şi un dulce: clătite ! da, s-a ţinut de cuvânt: mami a pregătit compoziţia şi eu le-am finalizat pe foc şicu dulceaţă !

Îmbrăcămintea ... este cât mai puţină: pantaloni scurţi, maieu... pe afară am şi şosete - pentru protejarea tălpilor, călcâielor...
Puiu ... este cam încins de căldură, mai tot timpul mârâie - nu-i convine nimic... îşi schimbă continuu locul de somn, nu-i convine nimic... alaltăieri a apucat-o pe mami cu dinţişorii lui parcă de sidef - a mârâit-o dar ea nu a auzit-o şi hap! a apucat-o de degetul mare ! ce-a urmat ? ţipătul mămicuţei brusc, mârâitul lui Puiu nemulţumit că a fost dat afară de pe terasă şi pedepsit până după-amiază departe de locul lui preferat... şi ori de câte ori cele două tabere se vedeau, auzeam bodogănelile mămicuţei şi mârâitul lui Puiu... spre seară s-au împăcat, au devenit iar prieteni dar Puiu era vizibil marcat de aventura zilei ! de-atunci ne cam ferim de el pentru că, de căldură, se enervează foarte repede... paza bună trece primejdia rea!!!

Speranţele ... noastre de a ne alimenta cu recoltă din grădină începe să se îndeplinească încetişor: dovlecei, castraveţi, usturoi, ceapă, caise, leuştean, mărar - acestea sunt acum în grădină, de consum direct... ardeii capia sunt în creştere, roşiile încep să se coloreze cam încetişor... ud porumbul în speranţa că vom avea şi noi în curând porumb pentru fiert ! a trecut Sf Petru şi Sf Pavel - mere ioc, iar perele sunt încă mici - oare când ne vom delecta cu dulceaţa lor zemoasă ?! eu le pun apă în fiecare zi celor 2 peri ce-i avem, unul în grădiniţa din faţa casei şi celălalt în grădina mare, spre poartă... nu o să avem nicio nucă la toamnă, nucul nostru nuc a crescut mai înalt ca mine - mă uit în sus la el - dar nu are încă roade... caisele le mâncăm, una câte una, imediat cum se coc... zarzărul cel mare - în concurs cu corcoduşul cel înalt -, din mijlocul grădinii mari, este plin de bobiţe colorate dar încă sunt la coacere... smochinii au crescut iar mari dar nu au apărut bobiţele-smochine încă prin ei - oare i-a afectat gerul ?! sau pornesc mai greu... corcoduşele galbene se află prea sus în corcoduşul cel mare (mai înalt decât casa...) dar şi acrişoare, iar celălalt, mai mic şi cu corcoduşe roşii, mai are până ne va delecta ! ce ne facem cu vinetele - sunt încă mici - nu au ajuns prea înalte - oare unde vor ţine roadele ?! fasolea este aproape gata de cules... alunul este plin - sub fiecare frunzuliţă, aproape, se găseşte un grup de 3 alune verzi -, ca de obicei în fiecare an - la datorie! simpatic este că avem de 2 anişori un puişor de alun, sub alunul cel mare - în toamnă o să-i găsesc un loc bun şi pentru el ca să se facă mare - şi din acest an a reuşit să mai se formeze unul şi mai mic! am descoperit şi o sunătoare - i-am pus un sprijin şi am legat-o (ca să nu greşim careva şi să o rupem)!
Muncă ... este peste tot - nu mă plâng că mi-ar lipsi: un prăşit de buruieni, un udat de câteva ore, un plantat de floricele, un cules de recoltă, un măturat zilnic pe terasă sau aleile grădinilor... noroc că mai este şi câte o pauză de cafeluţă ! ca niciodată, în aces an, am udat plantele grădinii cu sudoarea corpului - sunt momente ale zilei când corpul meu elimină într-una apă, curg broboanele de apă parcă cineva stoarce un burete... muncesc şi apa curge parcă trecută printr-o sită...

Consum ... cafeluţe multe dar slăbuţe, mai mult de distracţie şi pentru a lua o pauză în muncă... tare şi din multe plante medicinale, este ceaiul de dimineaţă - eu îl consider ca un elixir dătător de viaţă pentru corpurile noastre - toţi trei ne delectăm dimineaţa cu cana de ceai!

Pentru că ... îmi place că anul acesta am reuşit să o conving pe mami să semănăm şi floarea- soarelui, vă prezint câteva fotografii care însă nu pot să vă prezinte adevăratul spectacol care ne întâmpină când intrăm în grădina mare: oricât de cald ar fi, ele sunt vesele şi frumoase:

frumoasele nalbe...

... pe zi ce trece, este tot mai cald...
... soarele - pe care l-am aşteptat cu atâta speranţă în lunile de ger cumplit - ne frige plantele cu razele lui...
... şi totuşi, în grădina mare, printre căpşuni, avem minunate nalbe - alb, roz-pal, roz aprins, roşu - dar şi foarte înalte:

 

 

 

 
 

 

 

Blandina...

                      BLANDINA

                                   LA MÂNĂSTIRE

                                                   - MĂRGĂRITA MILLER-VERGHY -

     În imaginile următoare, Blandina este singură cu mama sa şi, câteodată, cu o surioară despre care o singură amintire se gravase adânc în inima copilului. Cele mai mici amănunte ale acestei scene fură de neuitat pentru Blandina fiindcă constituiau lecţia cea mai gravă printre cele ce i-au modelat sufletul şi i-au croit un drum pe care a încercat să-l urmeze de atunci, în ciuda a o mie de greşeli şi ocoluri.  
     Graţie acestei micuţe Lucreţia, uitată de toţi şi de ea însăşi, Blandina şi-a avut, înainte de vârsta de patru ani, drumul Damascului său, şi află în aceeaşi străfulgerare tirania datoriei şi nevoia de a deveni mai bună decât ea însăşi.
     Mama Blandinei căzu, la moartea bărbatului său, într-o gravă stare de depresiune care îi puse viaţa în primejdie timp de mai multe luni. Vederea celor două fetiţe provoca mamei lor asemenea crize de disperare încât copiii fură îndepărtaţi pentru câtva timp din ordinul medicului. Îi duseră aşadar în mânăstirea Notre-Dame din Iaşi, unde mama lor era foarte respectată de superioară, fiindcă ea salvase odată pe o tânără pervertită, întâlnităîntâmplător într-un hotel. Ea adusese în mânăstire pe tânăra rătăcită care putu astfel să redevină o fiinţă conştientă de demnitatea sa. Salvarea unuisuflet, despre care Blandina află mai târziu şi care îi păru una din cele mai frumoase pagini din viaţa mamei sale, o făcuse dragă superioarei pe caritabila femeie.
      Când se află în mânăstire că este grav bolnavă, se acceptară - prin excepţie - cele două fetiţe care, desigur, nu înţeleseră nimic din schimbarea vieţii lor. Această primă mânăstire unde Blandina trăicâteva luni se întipări în mintea ei prin două scene al căror sens profund nu încetă niciodată să-i apese sufletul şi poate chiar destinul său.
           Mica Lucreţia căzu bolnavă şi petrecu numeroase zile în infirmeria mânăstirii. În timpul acesta, Blandina alerga pe lungile coridoare luminoase şi ceruite, mirosind a tămâie şi a curăţenie. Trecea cu un mic fior plăcut prin faţa perdelelor albe care înconjurau paturile surorilor de gardă din dormitoare. Perdelele strălucind de albe, perdele sfinte, pe care nu trebuia să le atingi. Era un extaz să treci pe lângă ele, simţind că eşti foarte cuminte şi că nu eşti nici măcar tentată să le desfaci. Blandina deci, încântată de propria ei cuminţenie, alerga în grădină, se juca şi îşi petrecea plăcut timpul. Într-o zi, terminându-şi distracţia, fugi spre infirmerie pentru a-şi vedea surioara, dar clanţa iind prea suspentru ea, nu putu să deschidă uşa şi aşteptă ca cineva să treacă şi să i-o deschidă. 
            Înlăuntru vorbeau două surori. Una dintre voci zicea:
-Biată micuţă Lucreţia, cât trebuie să se plictisească, închisă aşa toată vremea !
-Într-adevăr, răspunse cealaltă soră, păcat că Blandina nu are mai multă simţire; trebuie să fie foarte egoistă ca să nu se gândească la sora ei carestă singură şi că ar trebui să stea niţeluş alături de ea.
            La aceste cuvinte, inima Blandinei se umflă să se spargă. Nu ştia ce înseamnă cuvântul ''egoistă'' dar instinctul îi spunea că trebuie să fie ceva foarte urât. Acolo, în faţa acestei uşi care nu se deschidea, făcu fără să ştie jurământul de cavaler de altădată, jurământ copilăros de a nu fi acel ceva urât care se numeşte ''egoistă''.
           Dar cum dragostea de  sine era probabil încă înrădăcinată în firea sa, viaţa de aci înainte nu-i mai fu decât o luptă continuă contra ei însăşi şi un efort neîncetat spre un ideal superior. Îşi alesese instinctiv deviza: ''Să nu provoace suferinţă !'' De această deviză atât de înaltă, Blandina trebuia, vai !, să se îndepărteze adesea. La anumite ore, chiar, prin infirmitatea naturii omeneşti, era împinsă să comită - din tandreţe şi dragoste - faptecare ar fi contrazis decretele uzuale ale datoriei. Minutul petrecut înaintea uşii închise fu acela în care Blandina se făgădui milei, acela care hotărâtoată viaţa ei. Puţinul bine acre, asemenea unui fir de aur, împodobi ţesătura complexă  şi împestriţată a vieţii sale, luă naştere în acest ceas pe coridorul mânăstirii.
            O altă scenă luată din maintirea vieţii sale la mânăstire îi înfăţişează Blandinei ziua solemnă a examenelor de sfârşit de an. Toate fetiţele în rochii albe se aşezară în rânduri etajate pe gradinele sălii de festivităţi ! Blandina nu este şcolăriţă, ci doar în vizită, dar au plasat-o printre micile ei prietene dintre care, cele mai tinere, au de la şapte la opt ani.
               Blandina are o rochie albă cu multe volane scrobite care o fac rotundă ca un bujor mare. O panglică neagră cu capetele fâlfâind îi înconjoară mijlocul. Este foarte emoţionată. Un examen  este un lucru magnific: te întreabă şi toată lumea vede că ştii să răspunzi mai bine decât alţii. Dar nimeni n-o întreabă pe Blandina care abia a împlinit patru ani. Este întrebată o fetiţă - căciceste examenul de istorie sfântă - care este primul om care a murit. Eleva rîmâne mută, nu găseşte deloc răspunsul. Blandina ştie perfect că este vorba de Abel, ucis de Cain. Tropăie de nerăbdare, roşeşete de dorinţa de a se ridica şi a spune: ''eu, eu ştiu''. Dar nimeni nu se gândeşte s-o chestioneze sau să-i dea atenţie. Examenul s-a sfârşit. Blandina n-a avut ocazia să-şi arate ştiinţa. Mai târziu, cu ce surâsînduioşat se va gândi la această imagine de altădată a unei Blandine care nu aflase încă vanitatea tuturor vanităţilor şi deliciul secret de a nu cunoaşte lucrurile decât pentru că ele sunt adevărate şi frumoase, iar nu pentru plăcerea zadarnică de a-şi împodobi orgoliul.     
                      (MĂRGĂRITA MILLER-VERGHY, ''BLANDINA'')


... postarea este propusă de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''BLANDINA'', MĂRGĂRITA MILLER-VERGHY   !           (http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/M%C4%83rg%C4%83rita_Miller-Verghy )
                   
sursa: (http://www.artlibris.ro/cumpara/margarita-miller-verghy-blandina-7831278)