CHITARA
CU VISE
de GABRIEL MANOLESCU
De
ani de zile, de luni şi fremătătoare zile, de zile calde şi reci,
de zile uscate şi albe, totul i se părea incredibil. Totul era un
film şi o halucinaţie, un drog pe care îl lua fără remuşcări.
Să rătăceşti zâmbind prin spaţiul interminabil, să rătăceşti
plângând, să fugi de tine pentru că de nimeni altcineva nu mai
poţi fugi. Şi să ai nevoie să fugi.
Se
pierduse în Univers şi călătorea fără ţintă de zeci, poate de
sute de milenii, şi rareori avea curajul să se aventureze în jurul
unei planete.
De
multe ori era să cadă pe câte o stea densă, de multe ori a
eschivat în faţa unui nor de meteoriţi. Cine-l mai putea căuta în
imensitatea stelară ? Visase toată viaţa să se elibereze de
hazardul local, strâmt, să trăiască într-un hazard universal
perfect.
Ultima
oară se alimentase cu energie de la o stea roşcată. Scurtul popas
îi lăsă răgazul să privească. Revelaţia statorniciei o avu în
momentul în care desluşi planetele ce alcătuiau sistemul.
Era
o familie, se învârteau liniştite în jurul soarelui lor, fără
grijă, într-o mişcare precisă. O clipă tentaţia îl copleşi,
pentru o clipă totul i se păru stabil şi superb. Ar fi vrut să
rămână; dar numai o clipă. Avea în faţa lui spaţii
necunoscute, nevăzute vreodată de fiinţe raţionale. Civilizaţiile
nu-l încântau. Planetele verzui sau galbene cu flori înalte,
mlădioase, cu câmpii albastre acoperite de o iarbă moale, lascivă,
nu-l atrăgeau. Căuta acum absolutul: o planetă cu vise. Poate
trecuse demult pe lângă ea sau, poate, nu avea să o atingă
niciodată. Dar o dorea.
Prima
planetă cu vise pe care o cunoscuse fusese Pământul; nu era
planeta pe care se născuse el, era originar din vecinătatea lui
Betelgeuse – dar îl atrăsese mirajul somnului. Pe Pământ se
dormea şi se visa.
Gusta
în vis din fructele copilăriei, se juca inconştient cu pâlpâirile
primilor ani de viaţă; pe Terra putuse să-şi aducă aminte, chiar
să retrăiască cele dintâi clipe, putuse să vadă craterele de
acasă cu ierburile şi bătrânii în jurul curţii, cu zidurile
învechite de muzica păsărilor şi fâlfâitul aripilor lor, cu
turnurile ce luau forme ciudate îndată ce tinerii cu glugile albe
fluierau în păduri chemându-şi iubitele. Visase cum îl mângâia
seara o mână osoasă, cu unghii prelungi – mâna mamei -, cum
tatăl prindea meteoriţi în spatele casei, cu plasa de argint
fermecată; visase cum el însuşi prindea meteoriţi, cum se amuza
apucând peştişorii mici şi sclipitori de coadă, cum îi azvârlea
în sus, şi ei, dacă aveau noroc, cădeau în mare.
Prima
dragoste, fata iubită, caleştile de aur în care aveau voie să se
sărute şi boschetele de liliac aduse din mările dulci ale
planetei, se succedau insistent pe ecranul memoriei, în vis.
Mai
târziu, o tânără din insulele Pacificului, îi dărui o chitară
şi îi spuse că e o chitară ciudată. Dacă un bărbat dormea cu
ea alături, visa gândurile fetei ce i-o dăruise. Şi visele lui,
acum, erau gândurile fetei din Pacific. Ea călătorea mult, era
oriunde pe Pământ. Fotografia şi scria acolo unde oamenii se
omorau; mai existau, din păcate, asemenea locuri...
Îi
plăcuse Pământul cu norii şi oceanele, cu deşeurile şi florile
lui, îi plăcuse aici pentru că avusese prilejul să viseze. Şi
lui i-a fost dat să viseze imagini adevărat.
Pământul-explozie,
oamenii-hiene, sunetele şuierate, gropile şi grădinile întregi cu
flori negre, fără petale.
Niciodată
nu va cunoaşte, poate, altă planetă cu vise.
Dar
nu se va întoarce pe Pământ.
(GABRIEL MANOLESCU,''CHITARA CU VISE'')
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... sper că a fost o lectură plăcută !
sursa desenului - rândunica:
