CRISTALUL NEGRU
- de RODICA BRETIN
Nimeni nu-şi aminteşte în ce împrejurări a fost găsit primul cristal, dar oricine îşi poate lesne închpui uimirea care l-a cuprins pe norocosul Descoperitor, atunci când, primind căldura palmelor omeneşti, petalele ascunse înăuntrul pietrei s-au deschis larg, înflorind din nemişcarea minerală... Venite parcă de nicăieri, sunete suave, culori şi forme nemaivăzute l-au învăluit deodată, făcându-l să trăiască într-o clipă senzaţii infinite, de la admiraţia estetică la extazul în faţa Perfecţiunii. Privind în jur s-a trezit subjugat de frumuseţea izvorâtă din taina pietrei: pădurea se transformase într-un tărâm fermecat în care copacii, iarba şi chiar bulgării de pământ căpătaseră limpezimea undelor de izvor. Totul strălucea în felurite nuanţe de ametist, reflectând razele soarelui într-o ploaie superbă de irizaţii; ca-ntr-un basm, vântul trecea printre arborii cu trunchiuri transparente, umplând văduhul de clinchetul frunzelor de cleştar. Păşind ca prin vis, atent să nu strivească lujere sau corole cristaline ce fuseseră până nu demult banale flori sălbatice, martorul incredibilei metamorfoze a văzut că zona unde vegetaţia cristalizase, datorită unui proces necunoscut declanşat de piatra violetă, se întindea pe o suprafaţă limitată, dincolo de care pădurea rămăsese verde şi vie ca orice pădure. Mai târziu, fotografiile luate de la înălţime arătau o pată violetă, circulară, detaşându-se net de restul peisajului... Locuitorii orăşelului din apropiere l-au întâmpinat cu suspiciune pe aducătorul neaşteptatei veşti, dar splendoarea florii de ametist - pe care o strângea la piept ca pe o comoară - i-a convins de adevărul spuselor sale şi, în scurt timp, toată suflarea micii localităţi alerga să vadă miracolul copacilor de cristal.
Acesta a fost doar începutul. Din vremurile străvechi au rămas puţine mărturii şi dovezi materiale, destule totuşi pentru a reconstitui febra nebună a căutărilor, care i-a cuprins întâi pe oamenii din oraş şi satele vecine, apoi pe cei din regiuni tot mai îndepărtate. Aşezări întregi şi-au strămutat vretrele spre munţi, de-a lungul râurilor în prundişurile cărora se zvonise că s-ar afla din belşug cristalele râvnite. Perseverenţa cohortelor de prospectori ce răscoleau fără odihnă măruntaiele pământului a fost în cele din urmă răsplătită, mii de pietre fiind găsite îngropate în râpe şi peşteri, mine sau cariere părăsite şi puţuri secate. Unele cristale, asemănătoare topazului, puteau preface străzi, vehicule şi clădiri în bijuterii solare, revărsând peste oraşe tonuri dulci de galben şi ocru, altele ardeau cu văpaia rubinelor, iar lucirea lor transforma şuvoiul înspumat al cascadelor într-o dantelărie fină, fermecând privirea cu nuanţe de aur şi purpură. Cele mai preţuite erau însă pietrele de culoarea jadului verde: încălzite în căuşul palmei, acestea făceau ca întinsele câmpii să devină suprafeţe şlefuite pe care patinatorii alunecau în acordurile muzicii...
Poeţii cântau inefabilul geometriilor perfecte, dedicându-şi operele nemuritoarelor simetrii abiotice, compozitorii imitau în simfoniile lor acordurile celeste născute din vibraţia cristalelor, pictorii încercau cu stângăcie să redea pe pânză orgia de culori a sublimelor metamorfoze. Filozofii au scris tomuri întregi despre Frumuseţea Cristalelor ca finalitate a Universului, până când, aspiraţia unanimă spre stadiul sublimat al lumii minerale a început să fie considerată singurul sens al existenţei umane. Descoperirea cristalului visat - survenită uneori la capătul unor căutări îndelungate şi istovitoare - a devenit încununarea destinului individual. Oamenii de ştiinţă au încercat zadarnic să descifreze în structura pietrelor mecanismul ascuns ce declanşa procesul de cristalizare, permiţând tranziţia între regnuri. S-au ridicat, e drept, voci timide care întrebau de unde au apărut ciudatele structuri geometrice, dacă erau creaţia naturii sau artificiale şi, în acest ultim caz, cine şi în ce scop a lăsat omenirii nepreţuitul dar. Invidioşii - cărora norocul nu le-a surâs, scoţându-le în cale nestematele Perfecţiunii - au afirmat chiar că aceste cristale ar stopa evoluţia umanităţii, acaparând toate resursele, imaginaţia şi creaţia artistică originală a speciei. Dar oprobiul public i-a ostracizat imediat pe răuvoitori şi alţii nu s-au mai ivit...
După trecerea multor generaţii, ecologii şi-au dat seama însă că terenurile cultivabile se împuţinaseră într-atât - locul lor fiind luat de minunatele oglinzi de cristal - încât foamea risca să devină un flagel de proporţii planetare. Animalele sălbatice dispăruseră sau vieţuiau prin viroagele încă verzi, ignorând frumuseţea codrilor de cleştar. În lipsa pădurilor, clima a devenit secetoasă, iar apa se găsea cu greu, căci izvoarele, râurile şi fluviile îşi încetaseră curgerea, transformate în superbe unde împietrite. S-a hotărât abandonarea căutării cristalelor, iar teritoriile rămase neatinse de strania metamorfoză urmau să fie ocrotite prin măsuri drastice pentru ca specia umană să poată supravieţui...
Situaţia se normalizase oarecum, locuitorii refugiaţi în peşterile munţilor uitând visul Perfecţiunii, când, într-un amurg târziu, din străfundurile pământului a ţâşnit la suprafaţă un gigantic şi strălucitor cristal, negru ca însăşi Noaptea. Fără ca nimeni s-o fi atins, uriaşa stâncă de onix s-a deschis, transformând cerul într-un cristal imens, sub care oamenii au rămas prinşi - asemeni gâzelor neputincioase într-o picătură de chihlimbar - fără să moară şi fără să trăiască, osândiţi să contemple veşnic frumuseţea Nopţii Cosmice...
- ''CRISTALUL NEGRU' de RODICA BRETIN
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... sper că a fost o lectură plăcută !
sursa desenului - rândunica:
