Victor Kernbach
Un salt pe candelabru
În anul în care el nu îndrăznea măcar o dată să mărturisească că nu-i place opera, unii o căutau cu tot dinadinsul ca pe o delectare supremă. Provinciali venind în capitală nu cutezau să-şi încheie călătoria pănă nu se duceau și la Operă. Opera ajunsese aproape tot atât de solicitată ca meciurile internaționale de fotbal. Lui însă Opera nu-i plăcea. Asculta foarte des muzică dar nu izbutise să înțeleagă cum poate sta omul rapid al sfârşitului acestui secol ascultând emoțiile întinse ca guma de mestecat pe o durată cu totul neverosimilă, când în răstimpul unui singur "ah" căntat pe scenă, hoții puteau prăda casa eroinei, iubitul să plece în alt oraş, ea însăşi să nască un copil sau măcar să renunțe la ideea ce-i venise odată cu începutul notei. Iar în această seară el trebui să se ducă la Operă, cu logodnica lui. Nu apucase să mănânce cu dânsa din același blid sacramentalul car de sare ca s-o cunoască deplin, aşa că nici nu ştia dacă ei îi place Opera sau nu. Ştia numai că nu-i place lui. Totuşi logodnica şi-o iubea deci nu era în stare să-i refuze acest spectacol de Operă.
Şedeau liniştiți în centrul balconului, lângă balustradă, şi un bărbos grav ducea o ceată de soldați străini pe nişte căi păduratice, după cât se pare în altă parte decât doriseră ei, fiindcă soldații deodată se supărară amenințându-l cu moartea. Cât durase toată frază muzicală a amenințării, bărbatul ar fi putut să fugă, dacă bineînțeles nu era obligat să cânte după câteva minute şi el. De aici toată tragedia.
Logodnicul ațipi în fotoliul său dar se trezi numaidecât de frică să nu-şi supere logodnica. Se uită la ea cu coada ochiului şi constată fericit că ea nu observase fiind absorbită de învălmăşeala de oameni şi voci de pe scenă.
"În definitiv", îşi zise, "aş fi putut să nu mă duc dar sunt... cum sunt ? Sunt laş ? Nu cred că sunt laş... sau sunt şi nu ştiu. Nu, nu sunt laş. Dacă îi place, atâta concesie pot să fac şi eu... Da, dar Orestia ei nu i-a plăcut și s-a supărat că am dus-o la Orestia !"
Se aplecă puțin peste balustradă, cu bărbia pe mâinile puse una peste alta şi cercetă sala: spectatorii şedeau solemni. Zări pe unul care mânca discret bomboane sau altceva dintr-o pungă. Vecinii spectatorului din stal nu protestau deci acela mânca fără îndoială bomboane de ciocolată sau alte dulciuri moi. O pereche şedea îmbrățişată atâta cât îngăduia decența hainelor de seară şi a spectacolului de Operă care nu era spectacol de cinematograf. Tânărul logodnic simți totuşi că-i e somn dar era bine-crescut şi de altfel îşi dădea seama că nici grija de a nu se face de râs, nici zgomotul de pe scenă nu-l vor lăsa să doarmă liniştit. Uitându-se indiferent la ceea ce se petrecea pe scenă, se simți din ce în ce mai dislocat din realitatea înconjurătoare, până se pomeni gândind ceva la ce nu se aşteptase nici el.
"Aici ar trebui un nerv" - îşi zicea - "o inovație care să schimbe totul. La Verdi uneori mai merge, deşi totul este convențional şi acolo... Nu, hotărât, trebuie un nerv inedit... Care nerv ? A, da, poate dacă s-ar sincopa toată muzica asta şi paşii ar fi mai iuți, s-ar înveseli totul. Sau altceva, din sală..."
Privi sala, unde nu se schimbase nimic, apoi ridică ochii alene spre tavan şi văzu marele candelabru. I se păru că acesta se clatină, îl privi o clipă fix dar candelabrul nu se clătina şi îşi dete seama că numai ochii lui erau de vină fiind obosiți. Luă programul și se uită înspăimântat: mai erau două acte şi un epilog. Se aplecă spre urechea logodnicei, care-l dezmierdă fugar pe obraz. Îi spuse în şoaptă:
-Mai durează. N-ai vrea să ieșim puțin în foyer ?
-Lasă-mă să ascult ! se supără ea în şoaptă. Vrei să creadă lumea că arta ne plictisește?
El se retrase privind din nou către scenă.
Actorii gesticulau mereu şi unii îşi umflau aşa de tare pieptul încât le zvâcnea câte un picior la câte un final de notă. Tânărul logodnic începu să zâmbească. Îi venise în minte situația neplăcută ce s-ar produce deodată, din cine ştie ce cauză, dacă toți cântăreții aceştia ar deveni imponderabili. Negreșit, ar zbura toți care încotro, unii lovindu-se cu perucile de tavan, şi, poate că gestul oblic al primadonei ar face-o să fie proiectată direct spre candelabru.
-De ce râzi ? îi şopti cu mâhnire logodnica. Scena e tristă !
El tăcu dar îi veni altă idee.
"Dacă aş izbuti cumva o degravificare a corpului meu, ar fi tare nostim. Aş zbura atunci chiar eu, ca nu ştiu ce erou dintr-o carte englezească."
Se uită îndelung la marele candelabru stins, încărcat de tot felul de piese inutile.
"La urma urmei, n-ar fi mare lucru. Probabil că nu există antrenament, nu ştim cum să facem... Nu mă prea pricep dar dacă aş putea să ordon tuturor gravitronilor din mine să mă asculte, să le anihilez forța. În definitiv, biocurenții pot fi dirijați telepatic după un antrenament bine coordonat... şi parcă era ceva... știu că țineam minte ceva şi am uitat..."
Se încruntă fără să-şi dea seama că tocmai atunci pe scenă se petrecea ceva foarte grav şi o auzi pe logodnica lui spunându-i încet:
-Îți place, nu-i aşa ?
"A !" îşi spuse el atunci."Pentru asta n-ar trebui nimic mai mult decât concentrarea preocupării. Tot n-am nimic de făcut, n-are ce să mă distragă. Ia să încerc... În fond, omul e o mașină complexă, cu un bun sistem de autoreglare. Zău aşa !"
Dar odată se lumină. Asta era ! Cineva, un om de ştiință cu care era prieten, îi vorbise mai deunăzi de ceva similar. Îşi pipăi maşinal buzunarul de la vestă. Vesel, scoase un plic de celofan complet lipit. Acum îşi aduse aminte ce era: concentrarea voinței putea dirija degravificarea temporară a corpului numai în urma inhibării substanței volatile din plic. Era invenția acelui prieten, încă nebrevetată. Se codi puțin dar apoi băgă discret micul plic în gură, strânse buzele şi îl muşcă. Simți cum i se răspândeşte în plămâni un aer straniu. Și începu să-şi concentreze voința uitându-se acum numai la candelabru. Un timp crezut că ațipeşte. Dar, mai târziu, starea lui se schimbă precipitat. Simțea cum dispare treptat totul în jurul său, începu să nu mai audă nici chiar vocile de pe scenă. Era însă foarte lucid. Privea țintă numai candelabrul. La un moment dat observă că îşi pierde chiar greutatea și nu mai simți nici arcurile fotoliului sub şezut. Greu fusese numai primul efort; acum îşi stăpânea - Nici el nu știa prea bine cum sau doar îşi închipuia că nu ştie - toată existența. Îşi desprinse mâinile de pe rezemători şi băgă de seamă că se ridică în aer. Făcu repede un gest și reuşi să-şi orienteze saltul spre candelabru. Când ajunse după o secundă acolo, se apucă zdravăn cu mâna de un braț al candelabrului ca de un scaun. Auzi un clinchet destul de puternic: sunau figurile geometrice de cristal. Se aşeză mai comod, ca într-un copac. Se uită în jur. Primadona rămăsese cu gura deschisă însă mută, toți spectatorii încremeniseră. El era liniştit. Își scoase tacticos port-țigaretul din buzunar, își aprinse o țigară, fumă. Sala şi scena tăceau în încremenirea în care fuseseră surprinse de saltul lui. Se gândi că totul s-a petrecut atât de uşor şi totuşi nimeni nu sărea pe candelabre. "Nimeni", îşi zise, "n-a mai făcut salturi antigravitaționale însă numai din cauza prejudecăților, din cauza lipsei de îndrăzneală ştiințifică. Da, şi plicul cu substanță volatilă. Iată, eu..." Dar începu să se simtă obosit. Își fumase țigara. O stinse discret apăsând-o de unul din ciucurii de crinstalare, apoi făcu un salt elegant îndărăt şi se aşeză liniştit în fotoliul său de lângă logodnică. În clipa aceea, gura primadonei se mişcă şi ea îşi urmă nota înaltă pe care o întrerupsese. Mişcarea din scenă fu reluată. În schimb publicul, cel puțin spectatorii de la balcon, priveau încă îngroziți. Logodnica însă plângea. Se uită tristă la el şi spuse printre sughițuri:
-De ce ai făcut asta ? Ca să mă faci de râs, nu-i aşa ?
-Nu, draga mea, începu el, am vrut numai...
-Lasă că ştiu eu ! zise ea cu reproş. Crezi că nu ştiu eu că...
Şi începu să plângă. Apoi nu mai plânse deloc fiindcă pe scenă fata bărbosului cânta o invectivă tărăgănată împotriva soldaților care (logodnicul nu ştia precis, căci, scăpase un moment cheie) pesemne că-l omorâseră pe bărbosul ce îi derutase şi care era tatăl ei.
Un vecin de scaun se aplecă totuşi spre logodnic şi-l întrebă politicos:
-Spuneți-mi, vă rog, dumneavoastră chiar ați sărit adineauri pe candelabru sau mi s-a părut ?
Logodnicul se uită la vecin, apoi privi candelabrul și spuse:
-Nu ştiu sigur.
( Victor Kernbach, "Un salt pe candelabru")
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Victor_Kernbach -
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cun drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrisă de specialiştii domeniului în decursul timpului)...
... sper că a fost o lectură plăcută !
