jurnalul (177)

Astăzi ... vineri, 09 decembrie, ora 20.00...

Încet-încet ... ne apropiem de marea sărbătoare a iernii... o iarnă ciudată pe la noi, pe aici... când este ger, când este puţin soare... azi de exemplu am avut senzaţii greu de exprimat în cuvinte: mergeam prin grădina mare, totul era îngheţat aproape parcă eram într-o cameră frigorifică dar, curios, bătea un zefir - vântul acela cald din primăvară... simţeam cald în mijloc de frigggggg ! 

O fi bine ... că vremea este aşa ? oricum facem foc şi seara şi dimineaţa, a doua zi !...

Unii nu învaţă ... nimic în viaţă, nici măcar în ultima perioadă când toate reacţiile greşite ale oamenilor pot apare repede, popularizate, la tv ! şi mai ales nu vor să înţeleagă că toate vârstele sunt necesare într-o societate... 
Recunosc ... că oamenii - ce formează societatea noastră - nu acţionează corect, pe drumul drept ! există o tendinţă de a ocoli obstacolele, fiecare cu o metodă a lui... 
În bucătărie ... este cald, plita are încă mult jar...  şi dincolo, unde este terminaţia sobei, este cald dar camera este foarte lungă (transformată din două camere mai mici pentru a încăpea mobilierul adus de la oraş, din apartamentul în care am locuit)... casa este izolată - pentru a păstra căldura - doar până la jumătate din înălţime, iar în pod cred că ar fi trebuit să izolăm şi mai mult - deşi şi aici am izolat cu câte ceva...    
Sunt ... tot în ''hainele de ziuă'' - aştept să înceapă filmul din seria ''Harry Potter'' - de care m-am bucurat ca un copil !!! tocmai ce am mai avut o bucurie mai devreme: serialul japonez ''Aripi de mătase'' !!!

Nu am mai reuşit să citesc ... chiar dacă am câteva cărticele aduse din bibliotecă... 

Aştept ... ziua de mâine pentru că vreau să pregătim câteva prăjiturele... suntem obişnuiţi ca să ronţâim câte ceva mai toată ziua ! 
Activităţile curente ... au fost: cumpărături (în oraş şi în comună), golirea apei din canalul bucătăriei, transportul lemnelor în casă, supravegherea focului şi închiderea coşului sobei...
Am aşteptat ... acest anotimp cu ceva teamă... când eram mai mică, nu aveam griji de om matur, mă bucuram pur şi simplu că venea zăpada, mă jucam... acum (când maturitatea este de atât de mult instalată), am atâtea griji că aproape uit ca să mai mă bucur ! brusc, mai răsare la suprafaţă, gândirea pură a copilului: mă bucur de o melodie de sezon, admir reclamele mai drăguţe...   

În casă ... fiecare a ocupat poziţia lui adecvată orei actuale: mami doarme lată în pătuţul ei, ticuţu este ''intrat'' tot în tv-ul lui... eu îmi scriu ''jurnalul'' la leptop...   

Bodyguarzii ... au ieşit mai des - mai ales Leuţu care este mai friguros şi este intrat tot în paiele şi ierburile lui uscate - pe afară, au stat la soare în zonele adăpostite... Puiu umblă mai mult peste tot, el răspunde de ''rondul de ziuă''... dimineaţa o strigă pe mami ca să vină la el şi să-i deschidă portiţa ca să fugă în grădina mare pentru necesităţi... apoi o latră ca să iasă să-i mai dea de mâncare... apoi o latră că se plictiseşte că este singur (Leuţu doarme până târziu, în pătuţul lui)... mami este prima care se trezeşte şi de aceea ea comunică mai mult cu Puiu, dimineaţa ! eu mă trezesc mult mai târziu şi atunci preiau ştafeta de la mami şi mă ocup de foc, iar mami se duce pe afară mai mult ca să se sature Puiu că nu este singur, se plimbă amândoi prin grădina mare investigând fiecare zonă... 

Recunosc ... că am o conştiinţă care nu mă lasă în pace ! deşi iniţial am hotărât ca să nu mai merg la votare pentru că nu mă mai interesează cine este în Parlament, apariţiile preşedintelui şi ultima apariţie a primului ministru, domnul Cioloş, m-a   convins că trebuie să uit de componenţa ultimului Parlament (ce m-a enervat atât de mult !!!) ! trebuie să-l sprijin pe primul ministru - cu votul meu - ca să continue ceea ce a realizat cu atâta greutate în acest an de mandat ! şi îmi pot imagina cât de greu i-a fost cu atâtea piedici apărute când nu te aştepţi ! deci duminică voi merge la vot !
Aici : am hotărât ca să postez o imagine minunată, transmisă de o prietenă dragă mie (mi-aş dori ca să fie şi la mine un peisaj ca acesta, de iarnă frumoasă, cu zăpadă şi ninsoare liniştită):

bruma şi chiciura...

... de la o zi la alta, gerul este mai puternic !
... bruma şi chiciura au pus stăpânire pe întreaga gospodărie:

soare de după amiază...

... ieri am fost la oraş....
... după amiază, mă întorceam obosită acasă dar spectacolul de pe cer - descoperit prin fereastra autobuzului - m-a uimit şi fermecat:

zborul cu balonul...

... am primit confirmarea de la o prietenă dragă, aflată departe de mine...
... pot să rescriu, cu mult drag, o descriere minunată a unei experienţe unice în viaţă - multe persoane, printre care mă număr şi eu, neavând această şansă !!!
... prietena mea a zburat în ... balon !!!
... minunată experienţă !   
... iată şi minunatul vehicul de zbor:

... iată cum a surprins prietena mea peisajul, de sus, din balon:

... iată şi ce a scris prietena mea:
        ''Astazi am zburat cu balonul cu aer cald. Încerc să găsesc cuvinte care să exprime cât mai bine ceea ce am simţit. Deşi este foarte greu ! 
          Dar să încep cu începutul.
          A trebuit să ne sculăm la 4 dimineaţa căci la ora 6 trebuia să fim la locul de plecare. Iar de acasă până acolo ne cam lua o oră. Până ne-am trezit, ne-am băut cafeaua, s-a făcut tocmai bine timpul de plecare.
          Drumul a fost o încântare !
          Am văzut cum apare soarele departe tare peste toate câmpurile frumos şi îngrijit arate şi bogate în recoltă. Dar nu numai răsăritul de soare: faptul că peste zi fusese foarte cald, cam 27 grade, iar peste noapte temperatura scăzuse până la 11 grade (cel puţin atât arăta Silvia - maşina - pe drum) totul în depărtare, câmpurile erau acoperite de un abur alb, foarte alb. Nu poţi numi ceaţa aşa ceva ! Parcă cineva aruncase o pătură foarte fină peste natură. Din ea ieşeau vârfurile copacilor şi ale caselor. Era superb să priveşti aşa ceva.
          Iar pe parcursul drumului, pe măsură ce soarele se înălţa pe cer, pătura s-a transformat într-o eşarfă care unduia printre copaci şi case, acoperind şi nu totuşi, pământul, câmpurile. Nu mă puteam opri din exclamatii !
          Am ajuns la locul de plecare cu balonul. 
          Am fost 16 programaţi pentru astăzi. 
          Cei cu balonul: Mel, Shan and Worric deja începuseră să întindă balonul. Nacela era răsturnată pe o parte, ca un coş uriaş cu care pleci la iarbă verde.
          Am primit instrucţiuni de cum să acţionăm şi cum să ne comportăm şi apoi ni s-a cerut ajutorul ca să aranjăm balonul pentru a fi gata de umflat.
          Totul arată ca în poveşti: pajiştea pe care ne aflam, felul în care razele de soare se vedeau printe copacii din jur, aburul care încă nu se dizolvase de tot din aer şi BALONUL ! Exact aşa cum îl ştii de la televizor numai că era aievea în faţa ta. Şi începuse să se umfle, să se ridice de la pământ ca un uriaş care se trezeşte din somn: încet, cu greu, clătinându-se, dar determinat să se ridice !
          Când totul a fost gata: balonul în aer, toate legăturile bine fixate între nacelă şi balon, n-am urcat ! Simplu, aşa cum te urci într-o cutie, şi într-o clipă eram în aer ! Uşurinţa şi liniştea cu care se mişca totul şi ne săltam în aer era extraordinar ! Dacă făceai abstracţie de cei din jur, era ca şi cum corpul tău se sălta şi plutea prin aer pur şi simplu fără nici un ajutor ! Liniştea, aerul, frumuseţea care te înconjura erau de nedescris ! Nu poţi descrie cu adevărat cum este, nu poate cineva înţelege cu adevărat decât dacă a trecut prin aceeaşi experienţă.
          Căpitanul, Shan, şi cu Worric ne-au însoţit în balon. Nu este uşor să conduci un balon: nu poţi manevra direcţia balonului decât prin suirea şi coborârea lui, ceea ce se face cu aer cald, un dispozitiv pe gaz care arunca flăcări în balon. Shan ne-a spus că poate să urce până la 600 m, mai sus ai nevoie de mască de oxigen, pe noi ne-a ţinut undeva la 300 m înălţime. Uneori eram destul de jos şi aveai impresia că o să atingi pomii, iar în minutele următoare erai iar sus de tot ! 
          Zborul a durat o oră. 
          Aterizarea, deşi am fost avertizaţi că o să fie destul de zdruncinătoare şi pentru aceasta ni s-a spus ce poziţie să luăm, a fost foarte plăcută, doar un pic atunci când nacela a atins pământul şi a fost târâtă, am simţit că suntem zguduiţi.
          Am aterizat pe un câmp cultivat cu orz, care doar ce fusese arat !
          Am ajutat la împachetarea balonului, suirea nacelei pe platforma trasă de maşina cu care Mel ne-a urmat şi a ajuns la locul aterizării. Care a vrut s-a urcat în nacelă (bineînţeles eu şi Simon şi alţi câţiva), cu ceilalţi în maşină, ne-au scos la civilizaţie unde ne aşteptau nişte pahare cu şampanie şi autocarul care să ne ducă înapoi la locul de plecare.
          Până la ora 11.30 eram deja înapoi acasă.''

cadoul lui Moş Nicolae...

... de la prietena mea de spirit şi suflet, doamna Laura (Laura Schussmann ):

''In astă seară,

mi-am pus
ghetele,
golite,
parcă,
de mers
cu sens,
sau
fără sens,
la poarta
destinului ,
căci
obosiți
îmi sunt
pașii
fără
de urme.

Aștept
să primesc
ceva,
în
ghetele mele,
la poarta
infinitului.
Vreau
să fie
iar pline
cu mersul meu
ce pornește
mereu
și
de
la început
din mine.

Nu
îmi doresc
multe,
Moșule.
Un pic
de bucurie,
un zâmbet
veșnic
lângă
o fărâmă
de feerie.
Speranțe
multe
și
vise
frumoase.
Am
să pot
să le împlinesc
pe toate,
dacă
ne aduci,
tu,
mie
și
la toți
ce
îi iubesc,
multă sănătate.''

        (LAURA SCHUSSMANN,

         ''MI-AM PUS GHETELE LA POARTA DESTINULUI...'')

PS.

... a venit şi la mine Moş Nicolae !!! 

... neaşteptat de bun ! 

... mi-a adus o carte virtuală !!!

... minunat !!! 

Rozalba, fetiţa trandafirilor

... este noaptea magică, noaptea ce-l aduce pe Moş Nicolae pe la copiii - ce au fost cuminţi sau mai puţin cuminţi...
... pentru că şi la mine a trecut, uşurel, lăsându-mi o carte virtuală (''Regina roşie'' de Victoria Aveyard), am hotărât ca să rescriu aici o minunată poveste dintr-o carte de demult, ca un ''dar'' pentru alte sufleţele de copii: ''Degetarul de ceaţă'', scrisă de Marta Cozmin ( https://ro.wikipedia.org/wiki/Marta_Cozmin ) !



       A fost odată o grădină de tradafiri. Înăuntru creşteau trandafiri înalţi şi trandafiri pitici, trandafiri urcători şi trandafiri stătători. Şi sub fiecare tufălocuia câte un copil, fetiţă sau băieţel, care dormea acolo şi se hrănea cu miere şi rouă. Copiii trandafirilor semănau mult cu puii de om , numai că erau mai mărunţi şi aveau părul verde, iar îmbrăcămintea lor era croită din frunze şi petale. Străluceau de frumoşi cu toţii, dar cea mai gingaşă dintre ei era fetiţa Rozalba. 
       În ţara aceea, după vară venea vara şi înainte de vară era tot vară. Altceva nu cunoşteau. Dar fluturele Ieronim ştia mai multe. El cutreierase prin felurite ţări şi, de fiecare dată când se întorcea, îi povestea Rozalbei ceea ce văzuse. Într-o zi i-a spus:
''-Închipuieşte-ţi, am nimerit într-un loc, dincolo de pădure, unde după vară vine toamna şi înainte de vară e primăvară.'' 
''-Ce e toamna ?'' întrebă fetiţa trandafirilor.
''-Un fel de vară, amestecată cu altceva.'' 
''-Şi primăvara ?''
''-Tot un fel de vară, amestecată cu altceva, dar nu cu acelaşi altceva. Mai ciudat e că între toamnă  şi primăvară e iarna şi asta nu mai seamănă cu nimic.''
''-Dar cum e iarna ?'' întrebă Rozalba.
''-Pământul e alb, copacii sunt albi şi din cer cad puzderie de stele albe şi reci. Iar copiii oamenilor se dau cu săniile pe derdeluş.''
''-Ce frumos !'' şopti Rozalba.''Şi mai departe ?''
''-Mai departe nu ştiu, că am zburat înapoi.''
''-Tare aş vrea să văd şi eu toate acestea'', grăi fetiţa, ''şi să mă dau cu sania.''
''-Cu sania nu se dau decât copiii de om'', spuse Ieronim.''Ei sunt mai înalţi decât tine şi nu au părul verde !''
       După o vreme, fluturele veni din nou:
''-Am ajuns iarăşi în ţara de dincolo de pădure. Pământul era acoperit acum de iarbă şi flori.''
''-Şi copiii oamenilor ce făceau ?''întrebă Rozalba.
''-Se dădeau în căluşei, nişte cai de lemn care se învârtesc pe o roată mare-mare. Pe fiecare căluţ călăreau băieţi şi fete cu buclele în vânt şi râdeau.''
''-Tare aş vrea să mă urc şi eu în căluşei.''
''-În căluşei nu se dau decât copiii de om'', grăi Ieronim dar văzând că Rozalba se întristează, nu mai adăugă nimic.
       Fetiţa trandafirilor tăcu şi ea, însă în zori, când grădina dormea încă sub pânza de rouă, plecă la drum. O adiere de vânt o poartă prin văzduh până în apropierea pădurii. Aici începu să plouă şi Rozalbei i se făcu frig. Tocmai atunci trecu pe lângă ea o băbuţă care împletea ciorapi, iar alături pe drum, sălta un ghem roşu de lână. Baba intră în curând în pădure dar ghemul rămase în urmă şi Rozalba, luându-se după el, ajunse la o colibă aşezată suun brad înalt. Ghemul torcea pe prispă ca pisicile şi, când baba îi deschise uşa, o pofti înăuntru şi pe Rozalba.
''-Ce-i cu tine, copila mea ?'' o întrebă cu bunătate bătrâna.
''-Am venit să mă dau în căluşei dar Ieronim spune că sunt prea mică şi că am părul verde.''
''-Aşa e ! Dacă ţii neapărat să te dai în căluşei, trebuie să te prefaci în fetiţă de oameni.''
''-Ajută-mă dumneata !'' spuse Rozalba. ''Grozav aş vrea să fiu un copil adevărat.''
''-Bine'', spuse băbuţa, ''dar mai întâi să rânduim puţin prin casă.''
       S-au apucat amândouă de treabă şi, când au isprăvit, Rozalba crescuse cu o palmă.
''-Să aşezăm masa'', spuse bătrâna.
       Şi fetiţa a mai crescut cu o palmă.
''-Acum ia cârligele mele şi încearcă să împleteşti.''
        Rozalba începu să împletească. Seara băgă de seamă că se făcuse destul de înaltă dar părul îi rămăsese tot verde.
        A doua zi, băbuţa, Rozalbaşi ghemul de lânăporniră la drum. Pe la prânz au ajuns la o poiană largă, plină de flori. În mijlocul ei se afla o roată pe care păşteau cuminţi patru cai de lemn cu coamele de mătase. Unul era alb, unul negru, unul roşcat şi unul pestriţ.
''-Vezi căluşeii ?'' grăi băbuţa. Sunt ai tăi. Dacă vrei să pornească, îndeamnă-i:<<Hop-hop, în galop!>> Iar când doreşti să se oprească, porunceşte-le:<<Hop, hop, staţi pe loc!>>''
        De când rosti cuvintele acestea, bătrâna intră înapoi în pădure.
        Rozalba se grăbi să urce pe căluşei. Pentru început îşi alese calul pestriţ. C e mândră se simţea călare pe el ! Tocmai se pregătea să pornească în galop, când zări doi copii care veneau alergând:
''-Aşteaptă-ne şi pe noi !Aşteaptă-ne, te rugăm !''
''-De ce să-i iau şi pe ei ?'' îşi spuse Rozalba dar pe dată i se făcu ruşine de gândul acesta.
''-Urcaţi-vă'', îi poti ea cu glas tare. ''O să ne dăm cu toţii !''
        Şi în timp ce se învârteau împreună pe căluşei şi buclele lor săltau în vânt, Rozalba înţelese că, de abia acum, ajunsese o fetiţă de-adevăratelea !