Carmen-Madeleine Cioroianu
Agonie albă....
În marea sală a Centrului spațial se află un tablou, o capodoperă a secolului XVIII. La prima vedere prezența acestui ulei într-un loc atât de nepotrivit trezeşte mirare. Într-un muzeu ar fi rămas o operă de artă şi atât. Aici, tabloul drapat cu negru, păzit de doi gardieni şi de încă un om, reprezintă acel ceva din viața Centrului spațial de care oamenii se feresc să vorbească. Aceia care îi ştiu taina şi trăiesc ar salva tabloul înainte de orice, pentru că existența au pierdut-o în timp.
x
x x
Drumul era albicios de parcă totul ar fi fost înmuiat în făină. Copacii alburii, cu crengile îndreptate spre cerul de albastru ireal, ca o tipsie inexistentă dar pe care ochii o vedeau mai mult din dorința schimbării de decor. Pământul acoperit de zăpada murdară a prafului din care se ridică aburi albi. Oh, unde este pământul, pământul adevărat, negru, reavăn, cu mirosul acela proaspăt şi rece ?! Totul este atât de alb !...
Până şi coviltirul căruței care înaintează plictisită pe drumul ce nu se mai sfârşeşte, până şi el a devenit albicios sub norul de praf. Din loc în loc se văd pete cenușii, de parcă celui care a pictat totul în alb i s-ar fi terminat vopseaua. Căruța merge încet, trasă de caii cu coama încărunțită de pulbere, insensibili la bicele şi înjurăturile omului din căruță. Dar nici el nu mai poate continua. Oboseala aceasta albă îl cuprinde. Încremenirea asta a drumului şi zbaterea căruței ce încearcă s-o risipească, asemeni unei larve ce luptă pentru a depăşi spațiul gol şi lipsit de sens dintre viață şi moarte. Omul îşi dă seama de primejdie şi încearcă să se scuture din amorțeala cu gust fad de praf. Îndeamnă caii, ridică biciul dar mâna cade lipsită de vlagă, şi el se prăbușește înapoi în alb. Şi spasmul reîncepe ca pulsațiile neregulate ale unei inimi ce-şi aşteaptă din clipă în clipă sfârşitul. Èl iubeşte pământul acesta, şi cerul acesta, şi drumul acesta. Îşi iubeşte şi căruța, şi caii. Doar sunt toate ale lui. Nu, nu chiar toate. Pământul, pământ n-are şi cât ar mai vrea, oh, cât ar vrea măcar o fărâmă din pământul acesta imens să fie a lui. Dar de unde ? De unde ? O revoltă surdă îl cuprinse împotriva pământului. Şi el, el de ce n-are dreptul la pământ, de ce ?
Şi cerul ăsta care a văzut atâtea și a rămas neschimbat ! A văzut biciul sfârtecându-i pielea, a auzit sudălmile grele ale boierului şi a tăcut, nu s-a prăbușit peste mâna aceea care lovea, lovea, lovea. Nu, a rămas la fel de albastru și de frumos. Oh, Doamne !
Strigătul sună nefiresc, spărgând liniştea albă, speriind caii ce tresar ca sculați dintr-un somn adânc. Omul privi înspăimântat de puterea degajată de cuvinte. Aerul vibra cu o intensitate amenințătoare. Şi el tăcu speriat recăzând în tăcere. Decorul surâse alb, încremenind apoi cu fiecare parte, conștient de forța lui. Căruța se scurse încet pe osiile ei albe până la cotitura drumului şi apoi dispăru înghițită de hăul alb...
x
x x
"Acelaşi drum, de mii de ore... Atmosfera aceasta dezolantă ! Şi calul şi omul care îşi duc viața pe o pânză. O viață de umbre şi lumini. Iar eu, un punct material ce încearcă să tragă cortina secolelor trecute.
-Sunt agenta 225 ! Sunt agenta 225 !
De patruzeci şi opt de ore repet apelul disperat spre lumea mea. Această experiență este o nebunie. Sunt agenta 225 și am misiunea de a descifra trecutul unei planete ce a trăit în fragmente de timp, în perioade albe, în plecări şi reveniri. O tablă de şah absurdă, pe care pătrățelele negre sunt mai numeroase decât cele albe. Proiectarea în spațiul şi timpul acestui tablou, de fapt în gândirea materializată a pictorului ! Ce prostie ! Recapitularea misiunii nu mă poate linişti. Mă simt prinsă în urzeala unui păianjen monstruos ce aşteaptă parcă clipa când nu voi mai avea nici o scăpare. Prostii ! Şi totuşi nu reuşesc, simt, nu reuşesc să captez ideea, nu înțeleg. Oare aparatul va reuşi să mă readucă în timpul şi spațiul meu ? Mi-e frică, mi-e frică ! Sunt un cobai şi atât. Aparatul n-a fost experimentat. Ştiu, şi totuşi mă mint. Oare drumul acesta nu se va termina niciodată pentru mine ? E praf, e gol, şi e frig. Omul şi caii şi eu ne-am întâlnit la mijlocul unui drum fără început şi fără sfărşit, la mijlocul unui drum care nu există. Mi-e frică... "
x
x x
În marea sală a Centrului spațial se află un tablou drapat în negru. Este o capodoperă a secolului XVIII. Păzit de doi gardieni și de încă un om. Un om cu ochii ațintiți undeva într-un punct al tabloului. Şi nimeni n-a îndrăznit niciodată să întrebe de ce ?
(Carmen-Madeleine Cioroianu, "Agonie albă...")
... sper că a fost o lectură plăcută !
