MOLIMA
de LEWIS
SHINER
Trâmbiţele
lor răsunau în toată nava. Nici în cabina de comandă Robinson nu
reuşea să scape de behăiturile şi gâlgâiturile nazale care le
ţineau loc de râs. Pentru a suta oară se aşeză în scaunul
căpitanului, cu căştile pe urechi, ascultând încordat în
aşteptarea vreunui răspuns la apelul său de ajutor.
Când
în cele din urmă, îşi scoase căştile, computerul spuse:
-Aş
prefera să laşi totul în seama mea. Dacă e cineva prin preajmă,
o să prind de veste cu mult timp înaintea ta.
-De
vreme ce eşti aşa de isteţ, zise Robinson, de ce nu-i vindeci pe
ei ?
Arătă
cu degetul mare peste umăr, către scară.
-Ştii
că nu-i treaba mea să mă amestec. Şi-n afară de asta, nu vor să-I ajut.
-Bineînţeles
că nu vor să-i ajuţi ! izbucni Robinson. Sunt bolnavi ! Nu-şi dau
seama ce... ho, ducă-se dracului !
-Cu
ostilitate nu rezolvi nimic.
-Ia
scuteşte-mă, bine ? De ce nu poţi fi ceva mai puţin uman din când
în când?
-Ştii
foarte bine de ce, răspunse computerul.
Robinson
ştia. Computerul era prevăzut cu stimulatoare de biofeedback care-i
îngăduiau să efectueze adaptări gradate la mediul emoţional al
navei. În ceea ce-l privea însă, Robinson mai degrabă s-ar fi
lipsit de asemenea îmbunătăţire.
Coborâ
în cală să hrănească echipajul.
Rezervele
de legume crude ale navei erau pe sfârşite şi Robinson nu ştia
cum se va descurca din clipa în care aveau să se isprăvească.
Membrii echipajului nu puteau mânca nimic altceva şi fără hrană
proaspătă aveau să moară de foame.
''Poate
că-i mai bine aşa'', gândi Robinson.
De
cum deschise trapa calei îl izbi mirosul. Îşi aminti prea târziu
să nu respire pe gură şi duhoarea de blană udă îi rămase pe
papilele gustative.
-Renunţă,
Robinson, spuse căpitanul în timp ce Robinson împingea printre
zăbrele un sac cu morcovi. E o bătălie pierdută. Ai rămas
singur.
Căpitanul,
ca toţi ceilalţi, era acoperit cu blană verde, crescută în
smocuri mici, pătrate, ce semănau cu solzii. Impresia aceasta, şi
coada lungă, groasă, le dădea tuturor, de la gât în jos, un
aspect de reptilă. Feţele erau aproape umane, cu piele galbenă
lucioasă şi ochi obosiţi, dar gurile imense, în formă de pâlnie,
stricau iluzia.
Încercarea
căpitanului de a-şi păstra seriozitatea se poticni şi acesta
începu să chicotească. Chicotelile se amplificară, apoi izbucniră
într-un sunet prelung, răsunător, de trompetă.
-Dar
dacă, bolborosi căpitanul printre hohote behăitoare şi chiote
ascuţite, tu eşti cel nebun ? Dacă noi suntem normali şi tu te-ai
îmbolnăvit şi ne-ai închis pe toţi din greşeală ? Ce zici de
asta ?
Trâmbiţă
din nou şi se repezi din fundul cuştii, chircindu-şi necontrolat
picioarele şi izbindu-se de zăbrele.
Ceilalţi
cinci se molipsiră imediat şi începură să sară de colo-colo,
trâmbiţându-şi zgomotos hazul. Cele trei cuşti zdrăngăneau pe
podeaua metalică. Robinson îşi astupă urechile cu mâinile.
''Nu
mai suport'', gândi el. Aruncă celelelalte legume în apropierea
cuştilor şi fugi din cală.
Sus,
în cabina sa, se trânti pe cuşetă şi-şi îngropă capul sub
pernă.
Începea
să-şi piardă simţul realităţii. La început avusese un
sentiment aproape religios de recunoştinţă, când molima îl
ocolise. Dar acum se întreba de n-ar fi fost mai uşor dacă l-ar fi
lovit şi pe el.
-#-#-#-#-#-
Primul
simptom fusese râsul necontrolat. Doi dintre ei coborâseră pe a
patra planetă a stelei lui Barnard şi când reveniseră la bordul
navei virusul începuse deja să lucreze. Ziua următoare şi-o
petrecuseră silind computerul să le spună toate glumele pe care le
ştia. Părăsiseră camera de carantină râzând în hohote.
În
ziua a doua începuseră să le crească peri verzi şi toată lumea,
în afară de Robinson, găsise că întâmplarea avea haz.
Computerul
medical nu fusese de prea mult folos. Declarase clar, în engleză,
că o specie de virus le modifică ADN-ul. Era asemănător cu
virusul cancerului dar nu la fel de uşor de distrus, şi le
reconstruia trupurile, de la picioare în sus.
Sau,
mai degrabă, de la cap în jos fiindcă începea cu creierul.
În
acele trei zile dintâi Robinson se cuibărise în cabina lui şi nu
contenise să-şi examineze pielea, până ce începuse să aibă
halucinaţii că-şi schimbă culoarea. Îşi spusese bancuri şi
aşteptase să vadă dacă nu devine isteric. În ziua a patra se
încredinţase că nu va lua boala şi începuse să-şi facă griji
pentru navă.
Din
fericire pentru Robinson, membrii echipajului fuseseră fără
apărare în momentul în care îi apucaseră accesele de râs. În
câteva minute putuse să-i ducă pe toţi jos, îmbrâncindu-i pe
coridoare ca pe nişte uriaşe mingi de baschet verzi, şi-i
închisese în cuştile pentru specimene.
Nu
va mai coborâ la ei, îşi făgădui. Cuştile erau controlate de
computer; să descopere el cu ce să-i hrănească.
-E-n
regulă, Robinson, spuse computerul. Recepţionez ceva.
Robinson
sări din pat.
-Cine
? Cine-i ? Ne pot ajuta ?
-E
un crucişător al Federaţiei. Ce-ar fi să urci până-n cabina de
comandă şi să vorbeşti chiar tu cu ei.
Robinson
se năpusti spre puntea superioară, în timp ce pereţii navei
răsunau de chiuituri şi schelălăituri.
-Alo,
alo, ţipă în radio. Ajutor, ajutor, S.O.S. !
-Calmaţi-vă,
rosti o voce. Vă cunoaştem poziţia şi-n aproximativ douăzeci de
ore vă ajungem.
-Nu
vă daţi seama despre ce-i vorba ! E o epidemie ! Ştiu că pare o
nebunie dar tot echipajul s-a... schimbat. Aveţi grijă ! Nu urcaţi
la bord !
-Liniştiţi-vă,
spuse vocea. Suntem la curent. Nu sunteţi primii. Totu-i în regulă.
-Mulţumesc,
zise Robinson. Mulţumesc. Dumnezeule, eram atât de...
-Trebuie
să întrerupem acum, spuse vocea.
-Deci
nu puteţi să... vreau să zic, eram atât de...
-Ne
vedem peste douăzeci de ore.
Apoi,
chiar înainte ca radioul să amuţească, lui Robinson i se păru că
aude un cor de trâmbiţe.
-#-#-#-#-
Douăzeci
de ore mai târziu, Robinson simţi fascicolul de tractare al
crucişătorului Federaţiei conectându-se la nava sa. Groaza îl
cuprinse ca o transă.
-Ştii,
spuse computerul, nava aia e plină de şopârle.
-Da.
-Vrei
să iau vreo măsură ?
Pulsul
lui Robinson crescu.
-Ce
vrei să spui ?
-Dacă,
ăăă, mă rog, să zicem că unul dintre jeturile noastre
stabilizatoare s-ar fi declanşat în momentul ăsta, nava lor s-ar
preface în praf cosmic.
-Poţi...
poţi face asta ?
-Sunt
programat să protejez nava, nu ?
-Atunci,
fă-o ! Pentru numele lui Dumnezeu, fă-o !
Tot
ce simţi fu o uşoară acceleraţie dar pe ecranul din faţă se
văzu un soare pierind în beznă.
-Ascultă,
spuse Robinson. Trebuie să ne întoarcem pe Pământ. Nu putem şti
până unde s-a răspândit pacostea asta. Poate că-s ultima fiinţă
umană rămasă pe aici. Cei de acasă trebuie să afle de ce sunt
imun, să găsească o cale ca să-i salveze pe ceilalţi.
-De
ce ? întrebă computerul.
-Ce-ai
zis ?
-Am
zis, de ce ? Cui îi pasă ?
Lui
Robinson i se păru că păşeşte pe marginea acoperişului unei
clădiri înalte. Ameţit, îşi aminti de stimulatoarele de
biofeedback. Răspundeau stările de spirit generale ale echipajului.
Iar Robinson nu mai era în cadrul majorităţii.
Brusc,
spaţiul din jur se umplu de trupuri verzi care se tăvăleau de râs.
-Tâmpitule
! strigă Robinson la computer. Le-ai dat drumul ! Nu-mi poţi face
una ca asta ! Trebuie să mă duci pe Pământ !
-Oh,
Robinson, spuse computerul. Unde ţi-e simţul umorului ?
(LEWIS SHINER, ''MOLIMA'')
-https://en.wikipedia.org/wiki/Lewis_Shiner -
-https://en.wikipedia.org/wiki/Lewis_Shiner -
-traducere de ION DORU BRANA-
http://193.231.13.10:8991/F?func=find-
&request=000010334&find_code=SYS&local_base=BCU10&CON_LNG=ENG -
&request=000010334&find_code=SYS&local_base=BCU10&CON_LNG=ENG -
.... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drvag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... sper că a fost o lectură plăcută !
sursa desenului - rândunica:
