Dănuț Ungureanu
GENERALUL
1. VIAȚĂ DE FAMILIE
Băiețelul cel mic al Generalului privi cu ochi critic rămășițele carbonizate ale albaștrilor. Erau risipite alandala pe toată masa de joc şi constituiau într-adevăr un spectacol în stare să-ți producă o rară satisfacție. Întregul lor echipament de luptă fusese fie scos din uz în primele minute ale conflictului, fie capturat de către verzii pe care băiețelul cel mic al Generalului îi alinie în pripă ținându-le un mic discurs solemn, după care îi strânse cu amândouă mâinile şi îi aşeză grăbit în cutia viu colorată pe al cărei capac stătea scris cu litere de-o şchioapă:"Războinici-- joc pentru copiii între patru şi zece ani." Apoi alergă entuziasmat spre bucătărie de unde năvălise irezistibil mirosul acela de plăcintă cu mere.
-Eduard, se auzi vocea severă, obişnuită să ordone, a tatălui tău, Generalul. Eduard, pe unde umbli ?
Eduard se opri țopăind într-un picior, gata-gata să răstoarne şi să spargă frumosul tun de 75 mm din porțelan care se afla pe măsuță.
-Ți-ai terminat lecțiile ?
-Da, tati, le-am făcut pe toate. Da' acum îmi cumperi ? Mi-ai promis săptămâna trecută. Am fost şi cuminte. Îmi cumperi ?
-Of, Eduard, îl dojeni tătâne-său exasperat, ai să mă bagi în pământ ! De unde să scot eu acum atâția bani ? Ce să faci tu cu minirachetele cu rază medie de acțiune ? N-ai atâtea jocuri frumoase ? Şi "Hai să ne luptăm", şi "Războinicii", şi "Fum şi scrum", şi, şi...
-Tatiii... Dar verzii ies mereu învingători . Nu ştiu cum se face că de fiecare dată albăstrii se luptă ca nişte cizme. Dacă aş avea două, tati, doar două ! Sau măcar una ! Hai, tatiii !
-Asta pentru că n-ai citit cu atenție instrucțiunile jocului. Ai folosit varianta Berger ? Dar manevrele lui Torn ? Vezi ? Bine, bine, nu mai bâzâi, o să mai vorbim despre asta poate săptămâna viitoare. Până atunci poți să te joci cu microfocoasele nucleare ale maică-ti. Ei tot nu-i mai trebuie acum, că am scăpat de gândaci. Ei, ia să-ți văd temele !
Generalul luă caietele din mâna ascultătoare a băiețelului său cel mic şi începu să le parcurgă rapid cu un ochi expert.
-Ah, ah, Eduard, izbucni la un moment dat. Şi doar ți-am spus ! Acest mod de abordare a problemei este total eronat. Ce caută aici artileria ? Şi aici, uite ! Pentru ce ai folosit numai jumătate din stocul de bombe ? N-ați mai rezolvat acest gen de probleme la şcoală ?
-Ba da, ba da, bodogăni Eduard încruntăndu-şi posomorât mutrişoara. Dar eu nu sunt maior ca domnul profesor. Eu sunt încă mic şi...
-Ei, ce să mai lungim vorba, puse punct Generalul. Mergi şi rezolvă din nou problema şi să ştii că, dacă n-o faci, diseară nu vezi filmul de război de pe canalul patru ! Fii atent, ce naiba, urmărește eficiența nu spectaculosul ! Hai, du-te, că am treabă !
Și în timp ce Eduard o porni abătut spre celălalt capăt al încăperii, Generalul se aplecă din nou deasupra unui caiet cu coperțile groase pe care o mână nervoasă scrisese:"Teoria conflictuală aplicată statelor mici şi mijlocii". Timp de aproape o jumătate de oră mormăi şi făcu tăieturi cu creionul, ştergându-şi din când în când nasul. Nu ridică ochii decât atunci când în încăpere intră soția sa.
-Scumpule, spuse ea plină de feminitate, mergem diseară ? Nici nu ştiu cu ce-o să mă-mbrac...
-Unde, dragă ?
-Cum unde ? Suntem invitați, ai uitat ? Vin şi vecinii noştri, familia generalului de vizavi, şi prietena mea, sora generalului din capătul străzii şi...
-Oh, desigur, scuză-mă, cât pot fi de distrat ! Dar ia stai ! Vine şi nesuferitul acela de...
-Din păcate, cred că da. E din ce în ce mai greu de suportat, de când i-au publicat "Războiul fulger în condițiile spațiului cosmic". Mare scofală ! Când o să-ți termini tu lucrarea...
-Lasă, lasă, făcu Generalul cu modestie. Dar unde-i Eduard ?
Eduard lăsase baltă mormanul de caiete şi fugise afară împreună cu alți câțiva zeci de copii ca să privească cu ochii umezi de bucurie obişnuitul rond de la ora 15 al bombardierelor. Cât erau de mari şi de frumoase ! Apoi începură să se joace de-a războiul atomic. Eduard juca rolul personajului care lua decizia fatală. Generalul deschise gura să-l strige dar tocmai atunci portița din gardul de sârmă ghimpată scârțâi şi printre parapeții de saci cu nisip îşi făcu apariția băiatul său cel mare. Venea ținut strâns de umăr de către profesorul de bombe cu neutroni, un om foarte sever. Generalul văzu figura plouată a băiatului şi conchise cu resemnare că iar a făcut o boacănă.
-Domnule General... ?
-Da, da, e fiul meu, ce-a mai făcut de data asta ?
Băiatul cel mare al Generalului rămase stingher, apreciind cu coada ochiului înălțimea pantelor de beton din spatele casei şi calculând în gând cam de câte mişcări ar fi nevoie ca să le sară. În sfârşit, la capătul unui sfert de oră chinuitor, tatăl său îşi conduse oaspetele, îl vârâ pe Eduard în casă şi se întoarse, roşu de mânie, să dea ochii cu vlăstarul său cel mare.
-Care va să zică, iar mă faci de râs pe la şcoală. Şi de data asta ai făcut-o lată de tot. Până când o să-mi tot pun obrazul pentru tine ? A ?
Trase aer în piept şi rosti sentința:
-Cred că-ți dai seama că ai terminat-o cu distracțiile săptămâna asta. Gata şi cu tancocrosul, gata şi cu filmele de război, gata și cu muzica belicoasă ! Te fac eu om !
-Dragul meu, interveni blând soția sa, nu te enerva, n-are rost să exagerăm. Doar şi tu ai fost copil odată !
-Dar eu n-am scris niciodată cuvinte urâte pe ziduri ! răcni ca scos din minți Generalul și o porni furios spre cealaltă încăpere.
În clipa când uşa pocni înfundat ca un obuz de mortier, mama îşi privi fiul cu reproş. Apoi oftă şi, mângâindu-l pe creştet, iertătoare ca orice mamă, îl duse în bucătărie şi îl aşeză în fața farfuriei în care plăcinta încă mai era caldă.
-Partea cea mai stupidă a chestiei, spuse el abia stăpânindu-şi lacrimile, e că habar n-am ce înseamnă dar l-am scris pentru că îmi plăcea cum sună. Spune şi tu, mamă, ce poate să însemne aia "Pace" ?
2.PEDEAPSA
În ziua execuției sale, Generalul avu sentimentul copleșitor al neputinței. Avusese în mână armate. Sute de mii, milioane. Adesea, cu un zâmbet discret în colțul gurii, îi plăcea să spună că ucisese stele. Ceea ce în mare parte era adevărat.
Zorii cețoşi ai unei zile, ce se anunța mohorâtă, pătrundeau încet printre gratiile subțiri ale celulei confortabile, dând întregii scene un aer puțin dramatic. Generalul se sculă încet de pe patul extensibil şi se privi în oglindă. I-ar fi plăcut să întâlnească acolo trăsăturile frământate ale victimei, întruchiparea viziunii sale preferate, un martir tragic şi demn totodată. Ceea ce văzu însă avu darul de a-l debusola puțin. Dormise bine în ultimele nopți, nu făcuse efort şi avea încă un apetit care cu ani în urmă l-ar fi adus în pragul obezității. Din oglindă îl privea acum calm un bărbat de vârstă mijlocie, cu părul uşor încărcați pe tâmple. De la înălțimea celor o sută şaptezeci şi şase de centimetri ai săi, Generalul îşi făcu o trecere în revistă destul de severă şi oftă mutându-şi privirea spre fereastră pe care se furişau acum ultimele umbre ale nopții. Lucru ciudat, se simți deodată liniştit, ușurat, de parcă o greutate imensă s-ar fi ridicat de pe piept. Cu gesturi metodice îşi făcu toaleta şi-şi aprinse un trabuc mititel. Nori groşi de fum albăstrui îl învăluiră.
"Am văzut destule la viața mea", reflectă el parcă puțin înveselit.
La ora şase fără zece minute veniră să-l ia. Păreau destul de derutați, apoi condamnatul îşi dădu seama că nu sunt decât nişte bieți oameni sculați cu noaptea-n cap pentru a îndeplini nişte formalități plicticoase. Şi culmea, se simți nițel înduioșat de soarta lor.
La şase şi cinci totul ar fi putut fi gata pentru ca micul grup să părăsească încăperea dar gesturile lor nesigure îl întârziară mai mult decât ar fi fost nevoie. Scos din sărite, preluă comanda şi cu o mână sigură îşi jucă magistral rolul, ultimul său rol. Trecând pragul uşii metalice care nu scârțâia deloc cum ar fi fost de dorit, Generalul aruncă o ultimă privire încăperii în care îşi petrecuse ultimele douăsprezece zile. Din această cauză se poticni îmbrâncindu-i pe ceilalți, restabilindu-şi cu greu echilibrul. Dar nimeni nu zise nimic.
Aerul rece de afară îl ameți pentru câteva clipe şi Generalul se simți cuprins de euforie. Privind în jur, văzu arborii tunşi regulamentar ai închisorii, frunzele, cerul, norii grei de pâclă pândindu-i fiecare gest. Văzu ferestrele zăbrelite, pereții scorojiți și o băltoacă mare într-o scobitură a asfaltului. Simți adierea răcoroasă care-i mângâia încheieturile şi un iz necunoscut, prozaic. Ar fi vrut să le arate, să le spună, să-i facă atenți, în fine, să-i determine să-i împărtăşească emoția dar, privindu-i, Generalul îl surprinse pe unul dintre ei înăbuşindu-şi un mic căscat. Nu zise nimic şi-şi continuă drumul cu bărbia în piept, cu paşi mici, încercând inconştient să imprime grupului o cadență.
Avusese în mână armate. Ce ştiau ei...
La şase şi douăzeci ajunseră în mica piață unde de două zile geniştii improvizaseră scena ultimei apariții a Generalului. Părea o construcție destul de solidă, în ciuda economiei exagerate de material. Generalul se simți mulțumit de competența băieților şi-şi promise să le păstreze un ultim gând. Apoi îşi revizui părerea. Apropiindu-se, îl văzu pe cel căruia fără îndoială avea să-i adreseze ultimul său gând. Şedea imobil în mijlocul platformei de lemn sintetic, cu picoanele depărtate, privindu-l. Tunica neagră de stofă aspră îi flutura uşor în boarea dimineții. De sub gluga încrețită spre vârf, ochii lui mați, opaci, îl fixau cu intensitate pe General şi acesta, fără să se piardă cu firea, îşi continuă investigația coborându-şi privirea pe paloșul greu de oțel care odihnea între mâinile caraghios de delicate, lipsite de protecția unor mănuşi. "De ce fără mănuşi ?", se trezi întrebând Generalul care ar fi vrut ca totul să fie în regulă la propria-i execuție, şi atunci micul grup se opri brusc făcându-l să se poticnească din nou. Începu să bată tărăgănat o tobă dar, nevăzând pe nimeni, Generalul îşi dădu seama că e doar o înregistrare.
"Surogat !" scuipă el, scârbit, într-o parte, apoi se ruşină pentru gestul făcut. Cu toate acestea, nimeni nu-l băgă în seamă. Un individ scund, cu chipiu, porni să citească un text, neinteligibil, aşa cum se întâmplă mai întotdeauna. Generalul realiză că, pentru moment, a pierdut rolul principal şi se resemnă să-şi privească partenerul ultimului său joc. De sub glugă, ochii opaci continuau să-l fixeze. Apoi clipiră des.
Ceilalți îl încadrau tăcuți, imobili, doar cel cu chipiu îşi continua impasibil interminabilul monolog. Păreau cu toții surzi ori cretini aşa cum priveau în gol, nepătrunşi. Generalul ridică din umeri plictisit. La urma urmei, execuția, spectacolul în sine adică, era oricum ratat.
-Mă aştepți de mult ? întrebă şi nu se miră prea tare înregistrând lipsa de reacție a celorlalți.
-Nu, zise Omul negru. El, însă, da, mai spuse, mângâind cu un gest molatec lama scânteietoare de oțel.
Totul ar fi fost frumos, neasemuit de frumos, dar Generalul văzu firele galbene pornind din mâner, mascate de mâneca largă a tunicii şi realiză dezamăgit banalitatea celor ce aveau să urmeze.
Îşi imaginase o lovitură seacă la rădăcina gâtului, o arteziană purpurie de sânge. Ochi împăienjenindu-se, buze livide murmurând un ultim cuvânt pe care posteritatea se va căzni să-l descifreze. Trupul zbătându-se uşor şi încremenit pe vecie.
"Surogat !" îşi zise din nou. În loc de toate astea, avea să aibă parte de cea mai curată şi mai decentă dintre execuții. În momentul când lama îi va fi atins ceafa, dezintegratorul, aflat sub platformă, îl va transforma instantaneu într-o grămăjoară albă de cenuşă fină. Mai rămâneau tunica, scena de lemn, lama metalică scânteind. Simboluri. Doar simboluri. "Am ucis stele odinioară..." se gândi.
***
-Ai iubit ? îl întrebă din vârful buzelor Omul negru.
Generalul se cutremură de oroare. Toate conveniențele erau călcate în călcate în picioare.
-Eu, se înecă el în propria-i salivă... am fost...
Apoi se liniști.
-Ei bine, da, am iubit. În felul meu, dacă poți pricepe asta. Am iubit de sute de mii de ori. De milioane de ori chiar. Mi-a fost drag fiecare străpuns, fiecare sfârtecat, fiecare putrezit într-o baltă mocirloasă. Dacă nu i-aş fi iubit, de ce mi-aş fi pierdut vremea cu ei ?
Respiră zgomotos pe nas, cu un nechezat subțirel, victorios.
-Dar tu ?
-Eu, răspunse Omul negru surprinzător de repede, eu n-am iubit niciodată. Poate doar pe el, uneori, mai zise arătând spre bucata strălucitoare de oțel, în fond e pâinea mea. Şi mă întrebam deseori dacă aş putea iubi moartea ca pe o femeie. Da dar ea mă încornora cu fiecare ins care-şi culca grumazul pe butucul meu. Nu e decât o târfă. Iar pe ei cum aş fi putut să-i iubesc din moment ce-mi făceau asta ?
-Ce ? se miră Generalul.
-Se culcau cu ea. Sub ochii mei. Hm !
Condamnatul ridică din umeri iritat. Avusese pe mână armate. În spate, ceilalți își terminaseră ritualul şi aşteptau acum imobili, calmi, cu un soi de respect care nu-i spunea nimic. Așteptau ce ?
"Vite !" pufni Generalul şi bătu nerăbdător din picior.
-La urma urmei, ce-i cu toată mascarada asta ? Am iubit, ai iubit, am fost iubit, cui îi pasă ? Eu sunt victima şi tăișul îl ții tu. Regulamentar. Cine poate schimba ceva ? Am avut în mână...
-Am să-ți spun o chestie, îl întrerupse blând Omul negru.
În clipa aceea se petrecură simultan două lucruri. Generalul văzu clar câteva frunze desprinzându-se de pe asfaltul murdar, ca luate de vânt, şi poposind cuminți pe ramurile părăsite cu câteva minute mai înainte. În acelaşi timp se simți pătruns de un soi de amețeală, de o învălmăşeală de gânduri şi senzații, cum nu i se mai întâmplase vreodată.
-Dă-i drumul !
-Multă vreme ai crezut că cel mai greu lucru ce ți se poate întâmpla de-a lungul unei vieți este moartea. Știu, mai zise, simțind încercarea de protest a Generalului, nu te-ai temut niciodată de ea. Ai avut în mână armate, sute de mii, milioane de vieți pe care le-ai jucat. Uneori ai câștigat. Alteori ai pierdut. Ai avut vreodată sentimentul copleşitor al neputinței ? Ai simțit vreodată gustul grețos al inutilului ?
Generalul îl înfruntă cu ochii pe jumătate închiși. I-ar fi frânt bucuros gâtul dacă nu s-ar fi temut că asta contravine flagrant rolului său de martir.
-Am să fiu cineva și după ce am să mă culc cu ibovnica dumitale. Voi toți veți continua să alcătuiți un morman jalnic de anonîmi. Puturoşi şi jalnici. Viața mea adevărată începe acum. Nu poți ucide o legendă. Şi stelele pe care...
Omul negru îl întrerupse din nou. Cu mâna stângă apucă vârful măştii de catifea şi se descoperi încet. Generalul îşi privi îndelung propriul chip, trăsăturile dure, bărbătești, aşa cum le văzuse de dimineață în oglindă. Uitase să mai respire şi începu să se sufoce.
-În virtutea dreptului suprem cu care am fost investit, te condamn acum şi aici să-ți ispășești pedeapsa prin ştergere.
La ce ar mai putea să-ți folosească moartea unor stele ?
Din clipa următoare, lucrurile se precipitară. Generalul se văzu încadrat din nou de micul său cortegiu în vreme ce umbrele reîncepură să se alungească. Soarele abia răsărit dintre norii ațoşi, se întoarse din drum şi în cele din urmă dispăru înghițit de zorii cețoşi, mohorâți. Generalul văzu păsările zburănd invers, apoi realiză că ei mărşăluiau de-a-ndoaselea, spre corpul închisorii, intr-o cadență perfectă. Mai apucă să vadă silueta neagră a purtătorului de paloş dispărând după un colț.
O oră mai târziu îi deschiseră larg poarta închisorii şi, în vreme ce el privea nehotărât zecile de cărări dintre care trebuia să aleagă, puseră în funcțiune Maşina.
Pe o rază de o sută de ani-lumină asupra abia înfiripatei sale legende, se așternu uitarea. Un amnezoemițător de mare putere, lucrând pe lungimea de undă a personalității Generalului, făcu să dispară instantaneu din toate cunoștințele aflate în interiorul cercului uitării imaginea sa, odinioară atât de vie. Efectul dozei administrate de infernala maşinărie căreia nu o dată Generalul însuşi îi apreciase eficiența, fu atât de categoric încăt până şi câinii pe care îi lovise cine ştie când în coaste, presupunând că l-ar fi ținut minte ca să i-o plătească mai târziu, îl uitară. Obiectele sau textele sau orice altceva ce ar fi putut constitui o dovadă cât de cât palpabilă a vertiginoasei sale existențe fură subit lipsite de suportul ideatic ce le dădea o rațiune de a fi. Şi încet, încet se pierdură şi ele în uitare. Generalul rămase singur.
***
Începuse din nou să plouă, cu stropi mărunți, lipicioși. Dinspre sud se furişau aburi prelungi, cu răsuflarea unor animale uriaşe.
Omul se opri nehotărât la răscruce şi-şi şterse fruntea spuzită de picături. Privi cu un ochi ager punctul mișcător care însuflețea pustietatea câmpiei la capătul unuia dintre drumuri, aşteptă liniştit până acesta începu să crească, să-şi dezvăluie identitatea. Când ajunse lângă el, celălalt se dovedi a fi un bărbat scund, vânjos, căruia oboseala i se citea pe chip.
-Noroc ! zise Generalul cu un ton ce s-ar fi voit prietenos. Spune-mi, te rog, care-i cea mai apropiată aşezare omenească ?
Celălalt se scărpină în creştet bălăbănindu-se încoace şi-ncolo, ca şi cum întrebarea ar fi necesitat o deosebită agerime a minții.
-Tortuma, zise. Da' nu-ş' ce dracu', cu ploaia asta e ceva cale pân-acolo. Eşti străin ?
-Nu mă recunoşti ? răspunse Generalul întrebării printr-un alt semn de întrebare.
Omul se foi neliniştit, îngrijorat parcă.
-Nuuu..., spuse, nu-mi amintesc să fi... Da' ia stai ! Nu eşti tu ăla care umblă din colonie în colonie şi ghicește viitorul în râurile chipului ? Te-am văzut odată...
N-o numerise. Generalul se închise dintr-o dată în el însuşi ca și cum o lespede grea i-ar fi zăvorât ieşirea spre înafară.
-Câtă cale e de-aici până pe Pământ ? şopti.
-De-aici ? În glasul mărunțelului se putea citi neîncrederea. Vreo... două sute de ani-lumină. Da' numai dacă te bagă mahării în seamă. Altfel... Hai, spune, nu eşti tu ăla care...
Se întoarse brusc, fără nici o legătură, şi o porni zorit spre sud, ca să prindă ultimele spasme ale zilei care murea. Generalul îi privi silueta ponosită scăzând treptat, devenind din nou un punct.
-Am avut pe mână armate ! strigă în urma lui ca un apucat. Şi am ucis stele...
Nimeni nu-i răspunse.
La ora şapte şi paisprezece minute intră pe porțile Tortumei. Merse drept înainte timp de vreo jumătate de oră fără ca cineva să-l întrebe ceva. La ora opt fără cinci intră în primul local întălnit şi se îmbătă încet, metodic, cum nu mai făcuse niciodată în viața lui. Patroana, o femeie grasă, cu un neg pe nas, îi turna în răstimpuri în pahar. Mai târziu, după vreo săptămână, o cunoscu mai bine şi se căsători cu ea.
Îşi amintea adesea păsările zburând invers şi stelele ucise printre care se găsise probabil şi a lui.
Muri la optzeci şi trei de ani, într-o dimineață, la orele şase şi douăzeci de minute.
(Dănuț Ungureanu, "Generalul")
... sper că a fost o lectură interesantă !
