apus de soare...

... plouă de ieri seară... plouă pentru toată vara ce a trecut... 
... am salvat câteva fotografii de pe telefon şi m-am gândit, cu nostalgie, că ar fi bine să le postez - cine ştie când va mai veni o zi caldă şi eu să fotografiez apusul soarelui minunat:

iute ca gândul...

           IUTE CA GÂNDUL

                                             de CORNEL OMESCU

             O expresie, o metaforă, din basmele străvechi: iute ca gândul. Străveche dar i-a pus pe gânduri pe cercetătorii de la Institutul de Tehnologia Mijloacelor de Zbor, care numai pentru basme nu au timp. O descoperire mai veche şi una mai nouă, au determinat o nouă direcţie de cercetare în Institut, în direcţia gândului.
             Dar iată faptele. În secolul 20, un anatomist a stabilit o analogie între schema creierului uman şi a unui accelerator de particule Un amănunt ciudat: ''eşapamentul'' creierului, în cadrul schemei, cică ar fi situat în centrul fontanelor posterioare ale creierului, locul unde străbunii susţineau că se aflase al treilea ochi al omului, ochiul atrofiat, ochiul din ceafă, mort. Analogia, timp de două secole, a zăcut în memoria pasivă a computerelor. În secolul 21, fizicienii au identificat o particulă aflată la hotarul dintre materie şi energie care li s-a părut a fi înzestrată cu însuşiri antimateriale. Au botezat-o PSIHOTRON şi au abandonat-o deoarece nu o puteau reproduce în laborator. Particula era semnalată sporadic, în emisiunile creierului uman, în timpul somnului paradoxal (visul), în urma unor stimulenţi biopsihici din familia psihotropelor. Emisia era dezordonată şi, de fiecare dată, putea fi semnalată în alt punct al scoarţei cerebrale. Şi azi, în secolul 22, un computer aflat în revizie, printr-un accident, i-a servit programatorului său aceste două descoperiri. Omul, cu o zi înainte, recitise un basm în care întâlnise termenul neştiinţific de iute ca gândul.  Aceasta a fost scânteia...
             Oare nu am putea ordona fluxul de psihotroni spre ''eşapament'' ? s-au întrebat cercetătorii. Stimulăm, ordonăm, dirijăm fluxul, şi poate, omul va reuşi să se deplaseze în spaţiu cu viteza gândului, autonom...
             Rezultatele cercetătorilor au demonstrat că se poate. Cinci voluntari s-au supus tratamentelor cu stimulenţi şi antrenamentelor psihosomatice. Între timp, biochimiştii descoperiseră acidul paradoxal delta din familia medicamentelor psihotrope. Şi experimentul a reuşit !
             Imediat, sub controlul camerelor de luat vederi, a avut loc prima demonstraţie. Cei cinci voluntari şi-au luat pe rând startul din faţa Comisiei de Brevete şi a unui numeros public prezent în Place de la Concorde. Fireşte, voluntarii erau îmbrăcaţi în costume spaţiale de ultimul tip.
             Primul voluntar a înghiţit pastila, a respirat de trei ori şi a dispărut. O secundă mai târziu, el se afla în faţa camerelor de luat vederi care îl aşteptau la Copacabana. Cu ochii pe monitoare, cei din Comisie au scos o exclamaţie de surpriză.
             Al doilea voluntar a primit indicaţia să ajungă la Centrul Minier Moontown de pe Selena. A folosit acelaşi procedeu şi a dispărut din Place de la Concorde. O secundă mai târziu, publicul de la Moontown îi saluta sosirea. Cei din Comisie, cu ochii pe monitoare, au început să fluiere printre dinţi.
             Tot o singură secundă i-a fost necesară celui de al treilea ca să ajungă la Staţiunea Agricolă HIBRIS de pe planeta Marte.
             Ceilalţi doi voluntari, pentru verificarea preciziei experimentului, au repetat cursa spre Selena şi Marte., sosind la punct fix.
             Prin intermediul monitoarelor, voluntarii  au schimbat câteva replici cu publicul de acolo şi cu comisia de aici. Apoi au revenit în ordinea care li s-a indicat. Nici la debarcarea primului om pe Lună, planeta n-a fost mai emoţionată. Un succes copleşitor...
             Imediat, s-a pus problema stopării producţiei de nave destinate zborurilor extraterestre. Ulterior, entuziasmul s-a mai răcit. Producţia de vehicule spaţiale a continuat: se stabilise că nu e suficient ca omul să se poată plimba prin univers, iute ca gândul, autonom. Aici de unde pleacă, are de toate. Acolo unde ajunge, are nevoie de multe: aparate, utilaje, materiale, alimente, combustibil, cazare. Ori, toate acestea, nu le poate căra în raniţă. Tot navele rămân cărăuşii spaţiului.
             Totuşi, în prezent, zece miii de voluntari se antrenează în vederea deplasării în spaţiu cu viteza gândului.  Ei vor constitui patru corpuri de elită: prospectorii, depanatorii de nave, inspectorii şi agenţii de circulaţie...
                          
                    (CORNEL OMESCU, ''IUTE CA GÂNDUL'')  

( http://revistanautilus.ro/dictionar-sf/popescu-cristian-tudor-n-1956/ )

          

            

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !

... sper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica:

http://www.qbebe.ro/utile/desene_de_colorat/pasari

jurnalul (220)

Azi ... 06 octombrie, ora 21.35
Octombrie ... nici nu a sosit bine că ne-a şi adus... PLOAIA !!!

Am avut … tot o săptămână încărcată... 
Gânduri de seară … care mai de care mai ciudate...  

Recunosc ... că este bine să ai pământ şi să reuşeşti să ai producţie bogată... aşa am gândit şi gândesc în continuare ! dar este prima oară când descopăr că trebuie să ai o constituţie destul de robustă ca să faci faţă acestui volum mare de muncă zilnică ! şi cred că puţini descoperă această latură a vieţii bunului gospodar ! cât efort ! câtă trudă !
Munca ... mea s-a desfăşurat, în principal, tot cu lemnele şi ceva prin grădini... doar că astăzi am avut a doua experienţă la cules de struguri ! am descoperit ce înseamnă să culegi struguri - recolta a fost bogată ! - de pe un rând atât de lung că nu-i vedeam capătul ! la ora 12 - când am luat pauza de masă - eram de-abia la jumătatea rândului ! ce să vă descriu ?  munca ? nu cred că v-ar amuza... dar strugurii au fost aşa de buni: şi albi şi negri ! eu aşa îi cunosc (deşi prietena mea îmi spunea cam ce soi are prin vie când ajungeam să gustăm acele boabe minunate !)...       

Bucătăria ... a fost mai singuratică azi... de fapt toţi am fost bulversaţi de plecarea mea la culesul strugurilor ! dar ce să facem ? prietenii noştri trebuiau ajutaţi şi eu sunt, acum, reprezentantul familiei ! iar ca răsplată, am adus acasă o găleată plină cu struguri - mi i-a ales prietena noastră !

Sunt îmbrăcată ... deja în pijamale dar nu cred că voi reuşi să adorm prea curând - când sunt obosită, adorm greu !  

Am făcut ... focul aseară târziu - ca să fie cald în casă azi cât am lipsit !
Puiu ... doarme cu drag la el acasă ! frigul, ce a fost câteva zile, l-a gonit de pe terasă...     
Am pregătit (cu mami)... o surpriză pentru ticuţu (deşi am venit obosită de la vie): tortul pentru ziua lui de naştere ! mâine v-a împlini 90 de ani !!!

Am ales:  un filmuleţ ce mă apropie şi mai mult de... ploaia binefăcătoare - aşa de rară pe la noi !

PS:
  am terminat aseară târziu tortul lui ticuţu:

 

km...etrii... vieţii noastre...

... acum câteva momente, am citit o postare atât de interesant scrisă ! unde am citit ? la o prietenă dragă: doamna Laura ( Laura Schussmann ):

         ''Când destinul nostru se află la Km O, habar nu avem ce se va întâmpla cu noi, când, din pas în pas, din km în km, ne vom păși viața, poate doar ne vom strecura prin ea sau simplu, vom zbura.
          Nimeni nu ne spune, la km O, ce vom face, dacă vom merge de-a bușelea până la ultimul km sau dacă vom învăța să mergem în două picioare ne vom găsi și verticalitatea, sau, chiar dacă vom mai avea din când în când dureri de șale, lovituri în genunchi cu îngenunchieri repetate, sau dacă ne va lua leșinul când parfumuri puternice de realitate ne vor îmbăta până și ultima respirație, o vom găsi iar înapoi.
          Nimeni nu ne spune cât de frumoși și minunați suntem sau vom fi...
          Și stăm așa, la km O, gângurind a puritate, fără să ne treacă prin cap ce se va alege din noi... sau dacă se va alege ceva din noi...
          Așa că parcurgem cam inocenți și neștiutori, km pe km, învățând cum se dă cu capul de praguri de sus și cum te împiedici de pragul de jos când ești prea ocupat să îți vindeci cucuiele din vârful conștiintei și să reflectezi drept cu ochii în jos și cu dureri în suflet.
          Eheee... dar sunt și km când, obosit de atâta mers, te așezi pe o bornă, de aceea de piatră, cugeți și cugeți care din cele două lacrimi, stânga... dreapta, care se încrucișează de priviri, care va aluneca prima pe o fărâmă a unui suflet, a oricărui suflet și de acolo răsare, sau măcar încolțește o sămânță de iubire, cât de mică, care să se transforme, cândva, cumva în petale de trandafiri.
          Trandafirii să fie purpurii și nemuritori, știi că nu se poate, dar speri și lași visul să îți mângâie tâmpla cu șoapte de speranță.
          Dar dacă știi să visezi cu putere, petalele de trandafiri purpurii vor prinde siluete în forme pe care doar sufletul tău le conturează în secret și tainice mistere...
          Dacă înveți să crezi cu adevărat în tine, toți km... etrii ăștia ai vieții noastre vor căpăta al naibi așa o explicație și așa un sens că până și bornele ce marchează spațiile dintre pierderi și regăsiri, se vor înclina cu respect în fața regăsirilor din tine.''

                

 (LAURA SCHUSSMANN, 

  ''KM...ETRII... VIEȚII NOASTRE...'')

nu mă face să râd...

 

                      NU MĂ FACE SĂ RÂD

                                        - BOGOMIL RAYNOV -


            Cică în ziua aceea memorabilă când a împărţit noroacele, Domnul i-a neglijat cu totul pe fotografi. Nimic de mirare dacă avem în vedere faptul că fotografia încă nu fusese născocită. Şi cu totul firesc, de vreme ce însuşi Domnul prefera să fie desenat, nicidecum fotografiat. În general, în ziua aceea harababura trebuie să fi fost destul de mare, din moment ce până şi azi poţi auzi, vrei şi cine nu vrei, plângându-se că nu are noroc.
            Eu, unul, deşi sunt fotograf, n-am nicio pretenţie faţă de Domnul. Mie mi-a mers tot timpul. Nu chiar strună dar mi-a mers. Dovadă că mai sunt în viaţă. Şi dacă nu vă e de-ajuns, aş putea să mai adaug şi în libertate. Să fii în viaţă şi în libertate nu-i câtuşi de puţin o treabă de colea, mai ales când în jur sunt oameni puzderie care abia aşteaptă să te bage în vreo încărcătură. 
                       SUNT PE MOARTE. VINO, MĂTUŞĂ-TA
            Această scurtă telegramă ar putea fi pusă drept moto la toată povestea ce va urma. Telegrama mi-a parvenit la slujbă şi, într-o anumită măsură, mi-a dat emoţii. Că mătuşă-mea nu era pe moarte, nu încăpea nicio îndoială: când sunt pe moarte, oamenii sunt prea ocupaţi de cea cu coasa, ca să le mai ardă de telegrame. În acelaşi timp însă se impunea şi constatarea că ceva nu era în regulă cu bătrâna. Extrem de zgârcită cum era, n-ar fi cheltuit bani nici măcar pentru un text atât de scurt dacă împrejurările n-ar fi silit-o. Nu eram favoritul ei. Credeam că uitase demult de mine. Şi dacă totuşi îşi adusese hodoronc-tronc aminte de mine, însemna că îi eram într-adevăr necesar...
                                                                x
                                                            x     x 
            Mătuşa îşi petrece ziua într-o stare de letargie sau, dacă se simte mai bine, făcând pasienţe. De când o ştiu, principalele ei două plăceri sunt să facă pasienţe şi să vorbească. Pentru pasienţe este de-ajuns un pachet de cărţi dar pentru a vorbi e nevoie de cel puţin un ascultător. Şi ştim cu toţii că nu-i uşor să găseşti un om dispus să te asculte cu răbdare, fără să vorbească şi el. Mătuşa mea a reuşit totuşi să-şi asigure compania a două persoane: a mamei şi a vecinei Liuba. Mama prelua acest rol chinuitor mai ales după-amiaza şi, cum era o fire răbdătoare, nu cred să se fi chinuit prea mult. Cârpea ce avea de cârpit, ca să-şi folosească timpul, şi scotea din gură mecanic câte un: aşa e, ai dreptate, îmi amintesc, cum să nu-mi amintesc. Vecina era de cart seara, când mătuşa se retrăgea în odaia ei. Singuratică, prietenă din copilărie şi victimă tot din copilărie, Liuba suporta cu resemnare interminabilele monologuri pentru plăcerea de a simţi că este totuşi cuiva necesară. Toate ca toate, dar n-am bănuit niciodată că eu voi fi cea de-a treia victimă a mătuşii mele...
                                                                x
                                                            x     x 
             Bătrâna este cu un picior în groapă dar întrucât e numai cu un picior, trebuie să-şi orânduiască treburile şi pe lumea asta, şi pe cealaltă. Nefiind în stare să se obişnuiască cu gândul că e pe ducă, ea continuă să lupte pentru fâşia de pământ din curte. Şi pentru că simte totuşi că sfârşitul nu e prea departe, încearcă să-şi aranjeze şi viaţa de pe lumea cealaltă. Mătuşa ştie că nu-mi stă-n puteri să-i rezolv problema cu înstrăinarea răzorului dar crede fără doar şi poate că-i voi fi de folos pentru prosperitatea de pe lumea cealaltă.
             Pe măsură ce starea ei se înrăutăţeşte, gândurile i se îndreaptă tot mai des spre lumea de apoi.
-Citeşte-mi ceva.
             Iau micul volum negru şi giorsit şi aud porunca următoare:
-Aprinde lampa de pe masă şi stinge lustra...
                                                                x 
                                                             x    x
             Îşi închide ochii dar, spre marea mea mâhnire, îi deschide din nou şi zice cu resemnare:
-Aşa să fie. Am să dau ce se cuvine.
             Apoi se corectează:
-Nu eu. Tu ai să dai.
-Ce să dau ?
-Ceea ce trebuie să dai se află în poşetă, sub pernă.
-Cui să-i dau ?
-Unei femei.
-De ce nu faci dumneata singură treaba asta ?
-Vezi foarte bine că nu mă pot ridica din pat şi mai întrebi.
-Spune-mi cine-i femeia, ca să ţi-o aduc.
-Nu. Am hotărât. Problema ai s-o rezolvi tu după moartea mea.
-În cazul ăsta femeia aceea va avea de aşteptat.
             Ea îmi aruncă o uitătură piezişă, de parcă ar sta în cumpănă dacă trebuie să dea crezare spuselor mele sau inimii ei obosite, apoi rosteşte abătută:
-În orice caz, trebuie să fii la curent. Nu vreau să plec de pe lumea asta cu gândul că nu m-am achitat de datorie.
             După care se cufundă într-unul din infinitele ei monologuri, numai că de astă dată nu e consacrat Neamului, ci unei teme total noi - Comoara.
             Despre comoară se povesteau pe vremuri multe legende, întreţinute de mama lui Decio şi mai ales de Decio însuşi. Se vorbea despre bijuterii de familie şi cocoşei, pe care mătuşa Sia - cu viclenia ei - reuşise să-i pună deoparte la împărţirea moştenirii, iar în ceea ce priveşte valoarea comorii, părerile erau destul de contradictorii...         
                        (BOGUMIL RAYNOV, ''NU MĂ FACE SĂ RÂD'')

... postarea este propusă pentru Citate favorite găzduite de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date... 
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''NU MĂ FACE SĂ RÂD'', BOGOMIL RAYNOV
                 http://www.imdb.com/name/nm0737904/