FRITT-FLACC
FRRITT
!... e vântul care se dezlănţuie.
Flacc
!... e ploaia ce cade în torente.
Rafala
vuieşte îndoind arborii de pe coasta Vosiniei şi se sfarâmă de
piscurile munţilor Crimma. De-a lungul litoralului stâncile înalte
sunt roase de valurile vastei mări Megalocride.
Frritt
! Flacc !...
În
fundul portului se ascunde orăşelul Luktrop. Câteva sute de case
cu balcoane pline de muşchi verzui care le apără de bine de rău
împotriva vântu lui din larg. Patru sau cinci străduţe în pantă,
mai mult râpe decât străzi, pavate cu pietre, murdare de zgura
aruncată de conurile eruptive din fundal. Vulcanul nu e departe -
bătrânul Vanglor. În timpul zilei presiunea internă se risipeşte
sub formă de vapori sulfuroşi. Noaptea, când şi când se revarsă
cascade de flăcări. Asemeni unui far cu raza de 150 de kertse,
vulcanul Vanglor semnalizează portul Luktrop cabotierelor,
felucilor, velierelor sau balansierelor, a căror etravă spintecă
apele mării Megalocride.
În
cealaltă parte a oraşului se înalţă câteva ruine din epoca
crimeriană. Apoi, un cartier cu aspect arab, un casbah cu ziduri
albe, acoperişuri rotunde şi terase de soare. O îngrămădire de
cuburi din piatră aruncate la întâmplare. Un adevărat joc de
zaruri ae căror puncte s-au şters sub patina timpului.
Se
remarcă printre altele Şase-Patru, nume dat unei clădiri bizare,
cu acoperiş pătrat, având şase ferestre pe o faţadă şi patru
pe cealaltă.
O
clopotniţă domină oraşul, clopotniţa pătrată de la
Sainte-Philfilène, cu clopotele atârnate în dreptul ferestruicilor
şi pe care uraganul le pune uneori în mişcare. Semn rău. Atunci
spaima se lasă peste ţinut.
Aceasta
este Luktrop. Periferia e alcătuită din cocioabe dărăpănate,
răspândite în câmpie printre grozame şi arbuşti, la fel ca în
Bretania. Dar nu suntem în Bretania. Ne afăm în Franţa ? Nu ştiu.
În Europa? Habar n-am.
În
orice caz, să nu căutaţi orăşelul Luktrop pe hartă, nici chiar
în atlasul Stieler.
II
FROC
!... O ciocănitură discretă la uşa îngustă a clădirii
Şase-Patru, situată la colţul din stânga a străzii Messaglière.
Este o casă dintre cele mai confortabile, dacă totuşi acest termen
se potriveşte oraşului Luktrop - una dintre cele mai bogate, dacă
a câştiga în fiecare an câteva mii de fretzeri înseamnă o
avere.
Ciocăniturii
îi răspunse un lătrat sălbatic, mai mult urlet, cum ar fi
lătratul unui lup.
Apoi
o fereastră cu jaluzele se deschise deasupra intrării.
-La
dracu cu toţi nepoftiţii ! se răsti o voce plină de răutate şi
asprime.
O
tânără, tremurând în ploaie, înfăşurată într-o manta
jerpelită, întrebă dacă doctorul Trifulgas e acasă.
-Este
sau nu este ! Depinde !
-Vin
pentru tatăl meu; e pe moarte.
-Şi
unde moare, mă rog ?
-Înspre
Val Karniou, în patru kertse de aici.
-Şi
îl cheamă ?...
-Vort
Kartif.
III
Un
om dur, acest doctor Trifulgas. Prea puţin înţelegător şi care
nu acordă îngrijiri decât cu plata înainte. Bătrânul său dulău
Hurzof - o corcitură de buldog cu prepelicar - avea mai mult suflet
decât el. Casa doctorului, neprimitoare cu cei săraci, nu-şi
deschidea porţile decât pentru cei avuţi. De altfel, totul era
tarifat: atâta pentru o febră tifoidă, atâta pentru o congestie,
atâta pentru o pericardită sau alte maladii pe care medicii le
inventează cu duzina. Or, covrigarul Vort Kartif era un om sărman,
dintr-o familie amărâtă. Pentru ce să se deranjeze doctorul
Trifulgas şi încă într-o astfel de noapte !
-Numai
pentru că am fost trezit din somn, mormăi culcându-se la loc, ar
costa zece fretzeri!
De-abia
trecură douăzeci de minute şi ciocanul de fier lovi din nou în
poarta clădirii Şase-Patru.
Bombănind,
doctorul îşi părăsi culcuşul şi strigă, aplecat peste pervazul
ferestrei:
-Cine-i
acolo ?
-Sunt
nevasta lui Vort Kartif.
-Covrigarul
din Val Karniou ?
-Da,
şi dacă refuzaţi să veniţi, o să moară.
-Ei
bine, ai să fii văduvă !
-Iată
douăzeci de fretzeri...
-Douăzeci
de fretzeri ca să merg până la Val Karniou, la patru kertse de
aici ?
-Fie-vă
milă !
-La
dracu !
Şi
fereastra se închise. Douăzeci de fretzeri ! Halal chilipir ! Să
rişte un guturai sau o durere de şale pentru douăzeci de fretzeri
tocmai acum, când a doua zi era aşteptat în Kiltreno de bogătaşul
Edzingov, din a cărui gută scotea câte cincizeci de fretzeri pe
vizită !
Cu
această îmbietoare perspectivă, doctorul Trifulgas adormi şi mai
vârtos decât înainte.
IV
FRRITT
!... Flacc !... Şi froc !... froc !... froc !...
Pe
lângă rafale se auziră de astă dată şi trei lovituri de ciocan,
date de o mână mai hotărâtă. Doctorul dormea. Se trezi dar în
ce stare ! Prin fereastra deschisă uraganul se năpusti cu furie.
-Am
venit pentru covrigar...
-Iar
nenorocitul ăla ?
-Sunt
mama lui !
-Să
crape odată cu maică-sa, cu nevastă/sa şi cu fiică-sa laolaltă
!
-A
avut un atac de apoplexie !
-Eh
! Să se ferească !
-Am
primit nişte bani, zise bătrâna, un acont pentru casa vândută
negustorului de cărbuni, Dontrup, de strada Messaglière. Dacă nu
veniţi, nepoţica mea nu o să mai aibă tată, noră-mea o să
rămână văduvă, iar eu am să fiu lipsită de fiul meu !...
Era
sfâşietor, era cumpit să auzi glasul bătrânei, să te gândeşti
că vântul îi îngheaţă sângele în vine şi ploaia îi udă
oscioarele uscate.
-Un
atac de apoplexie costă două sute fretzeri, răspunse câinosul
Trifulgas.
-N-avem
decât o sută douăzeci !
-Noapte
bună !
Şi
fereastra se închise.
Dar,
după o scurtă chibzuire, cei o sută douăzeci de fretzeri pentru
un drum de o oră şi jumătate, plus o jumătate de oră vizita,
însemnau totuşi şaizeci de fretzeri pe oră - un fretzer pe minut.
Un venit modest dar care nu merita neglijat.
În
loc să se culce din nou, doctorul îşi puse repede haina de
catifea, îşi trase cizmele pentru noroi, se încotoşmănă în
blana de lutru şi, cu pălăria de ploaie în cap, cu mănuşile în
mâini, lăsă lampa aprinsă lângă registrul său medical deschis
la pagina 197. Apoi, împingând ușa de la intrare, se opri în
prag.
Bătrâna
era acolo, sprijinită în baston, descărnată de cei optzeci de ani
de mizerie !
-Unde
sunt cei o sută douăzeci de fretzeri ?
-Iată-i
şi deie Domnul să-i recăpătaţi însutit !
-Domnul
! Banii Domnului ! L-a văzut careva vreodată ?
Doctorul
îl fluieră pe Hurzof, îi puse un felinar în bot şi o porni
înspre ţărmul mării.Bătrâna îl urma.
V
CE
mai vreme cu vânt şi ploaie ! Se auzea în furtună dangătul
clopotelor de la Sainte-Philfilène. Semn rău ! Da' de unde !
Doctorul Trifulgas nu era superstiţios. Nu credea în nimic, nici
măcar în ştiinţă - afară doar de profiturile pe care i le
aducea.
Ce
mai vreme, dar şi ce drum ! Numai pietroaie şi zgură vulcanică;
bolovanii acoperiţi de muşchi lunecos, zgura sfârâind ca într-un
cazan. Nici o lumină în afară de cea a felinarului câinelui
Hurzof, palidă şi tremurătoare. Uneori se zăreau izbucnirile
incandescente ale vulcanului Vangler, în miezul cărora se agitau
umbre fantomatice. Nimeni nu ştia încă ce ascundeau adâncurile
uriaşelor cratere. Poate duhurile lumii subterane, ce se risipeau în
văzduh.
Doctorul
şi bătrâna urmăreau conturul micilor golfuri de pe litoral. Marea
era lividă – un alb de linţoliu. De-a lungul liniei fosforescente
a resacului, scânteia părând să arunce pe plajă miii de ţipari
sclipitori.
Suiră
amândoi până la cotitura drumului, între dunele vălurite, unde
arbuştii şi trestiile se loveau cu sunet metalic, de baionete.
Câinele
se apropie de stăpân şi păru să-i spună:''Ei ! O sută douăzeci
fretzeri de pus în casa de bani ! Aşa se face averea ! Un hectar de
vile în plus ! Un fel de mâncare la cină în plus ! O strachină
pentru credinciosul Hurzof în plus ! Să-i îngrijim pe bolnavii
avuţi şi să le luăm sânge... după punga fiecăruia !''
În
acel loc bătrâna se opri. Cu degetul tremurător arătă în
întuneric o lumină roşiatică. Era casa lui Vort Kartif,
covrigarul.
-Acolo
? întrebă doctorul.
-Da,
răspunse bătrâna.
-Harrauah
! Lătră câinele Hurzof.
Deodată
vulcanul Vanglor bubui, scuturat până în temelii. O vâlvătaie
funinginoasă se ridică în văzduh, străpungând norii. Doctorul
Trifulgas fu aruncat la pământ. Se ridică blestemând şi
privi împrejur.
Bătrâna
nu se mai afla în spatele lui. Dispăruse în vreo crevasă sau
pierise printre norii ceţoşi ? Dar câinele rămăsese acolo,
aşezat în coadă, cu botul căscat şi felinarul stins.
-Să
mergem mai departe, murmură doctorul Trifulgas.
Preacinstitul
zgârcit primise cei o sută douăzeci de fretzeri. Acum trebuia
să-şi facă meseria.
VI
DOAR
un punct luminos, la o jumătate de kertsă depărtare. Era lampa
muribundului – sau poate a mortului. Într-adevăr, era locuinţa
covrigarului. Bătrâna i-o arătase cu degetul. Nu mai încăpea
îndoială.
Printre
vâjâielile vântului şi răpăielile ploii, în vacarmul furtunii,
doctorul Trifulgas înainta cu paşi grăbiţi.
Pe
măsură ce se apropia, casa izolată în mijocul pustietăţii se
contura tot mai limpede.
Era
ciudat să observi cât semăna cu locuinţa doctorului din Luktrop.
Aceeaşi aşezare a ferestrelor, aceeaşi intrare îngustă cu portal
arcuit.
Doctorul
Trifulgas înainta cât putea de repede în furtuna dezlănţuită.
Uşa era întredeschisă, n-avea decât s-o împingă, o împinse,
intră, iar vântul o trânti cu violenţă în urmă-i.
Afară,
câinele Hurzof urla, oprindu-se uneori, asemenea cântăreţilor de
strană, între două versete de psalm.
Ce
ciudat ! S-ar fi zis că doctorul Trifulgas se întorsese în propria
casă. Cu toate acestea nu se rătăcise. Nu făcuse nici un ocol. Se
afla la Val Karniou şi nu la Luktrop. Şi totuşi recunoştea
acelaşi coridor scund şi boltit, aceeaşi scară de lemn în
spirală, cu balustrada roasă de mâinile clienţilor.
Urcă.
Ajunse pe palier. Pe sub uşă se zărea o lumină palidă, întocmai
ca acasă.
Era
un coşmar ? În lumina difuză îşi recunoscu odaia, canapeaua
galbenă, în dreapta – cufărul din lemn de păr, în stânga –
casa de bani blindată, unde urma să pună cei o sută douăzeci
fretzeri. Iată şi fotoliul cu spetează de piele, masa cu
picioarele răsucite, iar pe ea, lângă lampa ce abia mai pâlpâia,
registrul deschis la pagina 197.
-Ce-i
cu mine ? şopti.
Ce
avea ? Îi era frică. Pupilele i se dilataseră. Trupul parcă i se
micşorase, se chircise. Îl trecură sudori reci şi simţi cum îl
cuprind frisoane de spaimă.
Dar
trebuia să se grăbească! Lampa fără ulei avea să se stingă şi
muribundul odată cu ea !
Da,
patul era acolo – patul lui pătrat, cu coloane, cu baldachin,
apărat de perdelele împodobite cu înflorituri luxoase. Era oare
acesta culcuşul unui biet covrigar?
Cu
mâna tremurândă, doctorul Trifulgas apucă perdelele. Le deschise
şi privi.
Muribundul,
cu capul afară din plapumă, stătea nemişcat, gata să-şi dea
duhul. Doctorul se aplecă asupră-i...
Ah
! Ce strigăt, căruia îi răspunse, de afară, urletul sinistru al
unui câine ! Muribundul nu era covrigarul Vort Kartif !... Era
doctorul Trifulgas !... Pe el îl lovise damblaua – pe el însuşi
! O apoplexie cerebrală provocase o bruscă acumulare a
serozităţilor în creier, paralizându-i întregul corp !
Da
! Pentru el venise cineva să-l caute, pentru el se plătiseră cei o
sută douăzeci de fretzeri ! El, care, lipsit de inimă, refuzase
să-l îngrijească pe covrigarul cel sărac ! El avea să moară !
Doctorul
Trifulgas parcă înnebunise. Se simţea pierdut. Accesele creşteau
din clipă în clipă. Nu numai că toate funcţiile se reduseseră
dar până şi bătăile inimii şi respiraţia erau tot mai rare. Şi
totuşi încă nu-şi pierduse cunoştinţa pe de-a-ntregul !
Ce
era de făcut ? Să micşoreze masa sanguină printr-o extracţie de
sânge ? Dacă şovăia, doctorul Trifulgas era mort... Pe atunci încă
se mai lua sânge şi, ca şi astăzi, medicii îi vindecau de
apoplexie pe toţi cei care aveau zile.
Doctorul
Trifulgas înşfăcă trusa, scoase braţul dublului său: sângele
nu apăru. Îi fricţionă energic pieptul: simţi că-şi pierde
răsuflarea. Îi încălzi picioarele cu pietre fierbinţi; dar ale
sale se răciră.Atunci dublul său se ridică, se zbătu, scoase un
ultim horcăit... Şi doctorul Trifulgas, cu toate ajutoarele
ştiinţei, ''muri în propriile sale braţe''.
Frritt
!... Flacc !
VII
DIMINEAŢA
următoare, în casa Şase-Patru fu găsit un simgur cadavru, cel al
doctorului Trifulgas. Îl aşezară în coşciug şi fu condus cu
mare pompă la cimitirul din Luktrop, după atâţia alţii pe care
el îi trimisese acolo – conform reţetei.
Cât
despre bătrânul Hurzof, se spune că, din acea zi, aleargă prin
mlaştini cu felinarul aprins şi urlă a pustiu.
Nu
ştiu dacă o fi aşa dar se întâmplă atâtea lucruri ciudate în
această ţară a Volsiniei, mai exact în împrejurimile orăşelului
Luktrop. De altfel, repet, nu căutaţi acest oraş pe hartă. Cei
mai buni geografi nu s-au putut pune de acord asupra latitudinii –
şi nici măcar a longitudinii sale.
-în româneşte de ANDREI NICULESCU-
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... sper că a fost o lectură plăcută !
sursa desenului - rândunica:
