... pentru a fi o seară cât mai păcută, transcriu aici o frumoasă poezie a prietenei mele de spirit şi sufet, doamna Laura (Laura Schussmann):
''Dacă este să alunec încet prin zilele ce vor veni, dacă îmi vine, câteodată, să închin ode primăverii în miez de toamnă, este pentru că, dorul de viață din mine, se deschide, la infinit, iar și iar, căutând senin și soare, ca un mugure în petale de floare, pentru că tânjește să fie iubit.''
Era o zi caldă de iulie şi Theodore încerca de la şase dimineţa - acum era ora şase după-amiază - să-şi repare pompa de lapte instalată în curte. Pompa avea forma unei vaci (bineînţeles, stilizată) şi, ori de câte ori trăgea de manetă, vaca (sau pompa, cum vreţi să-i spuneţi) scotea un muget atât de puternic încât se mişca şi gardul ce înconjura ferma şi imediat se declanşa un mecanism interior care dădea drumul la o sută de grame de lapte, nicio picătură mai mult. Şi asta de trei ori pe zi, în rest pompa rămânea surdă la toate rugăminţile lui Theodore, mare consumator al acestui produs. Odată, fusese în stare să stea o zi şi o noapte culcat lângă ea, doar-doar i-o da un supliment. Nimic. Iar acum se defectase. Conducta pe care venea laptele de la oraş la fermă era lipită de cea de apă şi undeva, de-a lungul drumului, se spărsese; dar curioasă spărtură, acum cele două conducte comunicau între ele şi când dădea drumul să-i vină laptele, paharul se umplea cu apă, iar când se spăla dimineaţala chiuvetă obţinea o curioasă combinaţie între pasta de dinţi şi lapte, sau jumătate apă, jumătate lapte. Aşa că acum stătea rezemat de ''vacă'', neştiind ce să facă. Şi cum se gândea el dacă trebuie să sape de-a lungul conductei pentru a găsi spărtura, văzu un om venind pe aleea ce trecea prin faţa casei. Fiind primul om ce trecea pe acolo de când îşi cumpărase această fermă, Theodore se hotărâ să-i iasă în întâmpinare. Se apropie de poartă şi, când văzu cine este noul venit, îşi trase o palmă să-şi revină şi rămase cu gura căscată. Acesta nu era altul decât fostul şef, care-l trimisese în toate misiunile sale de cosmonaut-misionar. Domnul Arthur venea foarte liniştit, purtat de poteca rulantă ce şerpuia printre florile artificiale, şi muşca, vădit cu poftă, dintr-un măr de toată frumuseţea, mare şi roşu. ''De unde o avea mere?'', se întrebă Theodore mirat. ''După câte ştiu eu, pe o rază de 15 km nu este decât un singur pom, în care nu există decât un singur fruct, pe care eu personal îl pândesc de opt luni să se coacă. O bănuială îi trecu prin minte.''Să ştii că ăsta e mărul meu !'' Între timp, Arthur deschise poarta, după ce se curentă puţin, deoarece Theodore, preocupat de investigaţii, uitase să decupleze sistemul de alarmă şi intră în curte. -Şefule, zise Theodore în loc de salut, de unde ai mărul ? -Mărul ăsta ? Era pe-aici, prin apropiere. E minunat ! -Vrei să mi-l dai şi mie puţin ? Arthur i-l dădu. Pe cotor era o tăbliţă pe care scria:''unu''. ''Ăsta e'', îşi spuse Theodore, de-a dreptul enervat de obrăznicia fostului său şef. -Dumneata n-ai văzut afişul pe care scria că nu ai voie să-l rupi din pom ? -Nu, dar de ce mă întrebi ? -Fiindcă ai stricat echilibrul naturii, îi răspunse Theodore. -Lasă că nu-i nicio pagubă, zise Arthur, privind curios în jur. Frumoasă fermă, observă el. Îmi place aici la tine. Te descurci ? -Cu ce ? -Aşa, în general. Asta ce este ? Arătase către pompă. -O vacă mecanică. Atunci când vrea, dă şi lapte. -Ia să vedem. Adu-mi un pahar. Theodore îi aduse şi apoi trase de manetă. Se auzi un muget şi paharul se umplu cu lapte. Theodore se încruntă. ''Ia te uită, la mine oare de ce nu merge ?''. Arthur îl bău pe nerăsuflate. -Tu nu-ţi pui unul ? Theodore repetă operaţia cu maneta şi paharul se umplu. Cu apă. O vărsă şi înghiţi în sec. -Ghinion, zise Arthur. Văd că ai şi pepeni, mai spuse el, arătând spre doi bostani verzi, ce se aflau în colţul opus al grădinii. -Sunt din cauciuc, îi explică Theodore. Doar ce i-am umflat ieri. Am avut trei dar unul mi-a explodat. Mi-au sărit toate seminţele în ochi ! Arthur mai făcu câţiva paşi prin curte, apoi se întoarse spre Theodore. -Să trecem la afaceri, propuse el. -Era şi timpul, observă Theodore, chiar mă întrebam cu ce ocazie pe aici. Poate doar ca să-mi mănânci mărul şi să-mi bei laptele ! -Vreau să te trimit pe Epsilon. Preţul dublu decât până acum. Ce zici ? -Sunt la pensie. -Sper că nu mă consideri sclerozat doar eu personal ţi-am semnat ieşirea la pensie. Am nevoie de tine. -Iar vreo reclamă tâmpită pentru creaturile din Univers ? Sunt la pensie ! -Nu mă enerva, se răsti Arthur. Este vorba de ceva mai delicat. Am trimis trei misionari pe planeta asta şi nu s-a mai întors nici unul. Tu ai fost acum doi ani şi, după câte mi-ai povestit, s-ar părea că acolo este paradisul mult visat. Nu ? -Cam aşa, răspunse Theodore. Cel puţin aşa a fost atunci, poate s-au mai schimbat lucrurile între timp. -Tocmai de asta vreau să te duci tu. Mai gândeşte-te şi nu uita, preţul dublu ! Zece miii de taloane nu le găseşti pe toate drumurile ! -Mă mai gândesc, zise Theodore. x x x Analizase situaţia şi, după câteva zile, acceptase. Mai avea aproape o oră şi ajungea pe Epsilon. Văzu cerul albastru al planetei, fără niciun nor şi semnaliză celor de la sol să-i pregătească terenul de coborâre. Indivizii de aici nu arătau ca oamenii dar nici prea urâţi nu erau, iar tehnica o aveau foarte dezvoltată. În urmă cu doi ani, când vizitase pentru prima oară planeta, îl întrebaseră dacă vrea să rămână acolo, obligându-se să-i asigure toate condiţiile de pe Pământ. Theodore refuzase. Era pământean şi morala sa nu-i permitea să facă asemenea gesturi ce puteau fi interpretate ca trădare faţă de planeta natală, faţă de omenire în general. La oficiul vamal îl întrebară ce caută şi, după ce-l recunoscură, îi amintiră de propunerea făcută cu ani în urmă. Spuneam că îl recunoscură deoarece un pământean este imediat remarcat datorită fizicului oarecum curios faţă de extratereştri şi, mai ales, datorită inteligenţei sale (pe Theodore îl recunoscură numai datorită fizicului). Nici el nu ştia de ce le promise că va sta o săptămână terestră şi apoi le va da răspunsul. Practic nu ştia sigur dacă totul a fost premeditat sau planeta era într-adevăr un adevărat paradis pentru om. Cert este faptul că Theodore se simţi excelent. Îi dădură o casă în care nu lipsea nimic din cele pământene, băutura era la discreţie, fructele şi dulciurile umpleau vasele din camere şi în fiecare zi i se aducea altă femeie. Şi nu orice. Pur şi simplu Theodore nu ştia ce să creadă. De la o vreme începuse să uite pentru ce venise. Abia în a patra zi se duse la centrul de informaţii al planetei şi la cosmodrom să se intereseze de soarta celor trei misionari dispăruţi. ''Da, îi răspunseră autorităţile, cei trei au trecut pe aici, s-au simţit minunat şi au plecat. Unde ? Nu ştiau dar cataloagele de zbor menţionau plecarea pământenilor.'' Ameţit de toate ispitele ce-l înconjurau, Theodore nu se mai gândi la ei. Dacă plecaseră, să fie sănătoşi, misiunea lui era încheiată, nu-l interesa unde s-au dus. Una dintre femei, cea din a şasea zi, se îndrăgosti atât de mult de el, încât îl rugă cu lacrimi în ochi s-o ia cu el pe Pământ. Dacă nu, viaţa nu mai avea niciun sens pentru ea. Toată noaptea, Theodore făcu de veghe. Se întoarse pe toate părţile, se învârti prin cameră şi, până la urmă, tocmai când se iveau zorii şi se anunţa o zi excepţională, ajunse la concluzia că ar fi mult mai nimerit să rămână el aici decât să vină femeia cu el. Logic, aici erau condiţii de-a dreptul fantastice, totul era gratis, nimeni nu-i cerea să facă ceva. Ce-i drept, nici pe Pământ nu-l punea nimeni la treabă, dar parcă i se făcuse lehamite de ferma sa de la ţară, în comparaţie cu ceea ce i se oferea pe Epsilon. În concluzie, dacă pleca înapoi era un prost şi jumătate ! În a şaptea zi, dis-de-dimineaţă, se duse direct la cei care-i propuseră să rămână aici şi le dădu răspunsul. O zi întreagă completă formulare, primi aprobări, făcu analize nu cumva să fie bolnav, îi făcură contract pentru casă, se însură cu femeia care-l făcuse fericit în cea de-a şasea zi şi, seara, când ajunse acasă, se culcă frânt de oboseală şi visă că se află pe Pământ şi trage la pompă, paharul i se umple cu noroi, pepenii îi explodează în faţă, florile îl curentară şi Arthur îi mănâncă mărul. Dimineaţa, când se trezi din coşmar şi îşi dădu seama unde se află, zâmbi mulţumit şi se plimbă prin grădină. ''Asta viaţă'', îşi spuse Theodore, da, domnule, ce casă la ţară, ce iepuri mecanici, ce curse de prins găini, aici e de mine !'' Timp de două săptămâni terestre se simţi în al nouălea cer, poate chiar mai sus. Din păcate, totul se sfârşi cum nici nu se poate mai rău. Într-o noapte se auziră de afară zgomote ciudate care se amplificau. Cerul se întunecase parcă şi mai mult, tuna şi printre fulgere se vedeau norii grei aruncându-se asupra planetei, în timp ce valuri uriaşe de apă se repezeau asupra caselor ce începuseră să intre în sol. Theodore crezu la început că se scufundă în mâlul acela urât mirositor dar casa se lăsa în pământ cu ajutorul unor scripeţi şi, în momentul în care din dreptul ferestrelor dispăru coşmarul de afară, uşile dormitorului se deschiseră brusc şi trei creaturi hidoase, înarmate şi însoţite de fosta soţie, care acum arăta ca o adevărată locuitoare a planetei Epsilon, îi porunciră să se îmbrace. Neînţelegând nimic din cele ce se întâmplă, Theodore se execută automat. Apoi îl târâră de-a lungul a multor coridoare, îl băgară într-un convoi, în care recunoscu fiinţe din multe planete şi îl îmbrânciră să meargă alături de ele. După o oră se afla în faţa unei roţi uriaşe şi unul dintre paznici îi puse s-o învârtească. Theodore încă nu ştia ce să creadă, dacă visează sau este adevărat ce se petrece cu el. După un timp, încercă să intre în vorbă cu arătarea ce-i păzea. Văzându-l atât de dezorientat, acesta-i mormăi într-un târziu: -S-a terminat pauza. Gata cu desfrâul ! La muncă ! -Care pauză ? întrebă Theodore, încă nedumirit. Ce pauză ? Abia după ce află de la Theodore că este venit doar de câteva săptămâni, paznicul îi dădu câteva explicaţii: -Planeta asta este foarte curioasă. Într-un an, care aici are 500 de zile, o sută arată aşa cum ai văzut-o până acum, iar patru sute de zile aşa cum ai văzut azi-noapte. Noi trăim sub pământ şi de aici ne luăm strictul necesar, numai că, în ultimul timp, numărul celor care muncesc pentru noi a scăzut considerabil şi stăpânilor noştri le-a venit o idee practică: în cele o sută de zile frumoase ne folosim de toate mijloacele posibile pentru a mări numărul sclavilor. Majoritatea celor ce trec pe la noi stau câteva zile, apoi cer să rămână definitiv, crezând că aici este paradisul. Şi noi îi primim. Acum ai înţeles ? Theodore rămase interzis. ''Ia te uită, să-mi las eu casa de la ţară şi tot ce aveam acolo pentru... chiar, pentru ce ? Nemaipomenit !'' -Şi eu ce fac? Trebuie să plec pe Pământ, mai făcu el o încercare. -Să pleci? Asta-i bună ! Ai uitat că ai semnat un contract cu noi ? N-ai scris acolo că vrei să rămâi pe Epsilon de bună voie ? Hai, lasă vorba şi treci la treabă ! Leneşule !
- continuarea săptămâna viitoare... -
(RADU HONGA, ''CÂTEVA ZILE DIN VIAŢA LUI THEODORE'')
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
Am intrat ... deja în... Brumar ! dar,sincer, eu nu ştiu dacă a fost brumă până acum... ce e drept, e drept: mă trezesc pe la ora 8... Gândurile ... îmi sunt cam împrăştiate: când sunt prin grădină ca să termin treburile bine, când sunt la lemne (or fi destule ?), când îmi zboară spre lunile de iarnă, mai bine zis la decemrie, o lună dedicată sărbătorilor creştine, naţionale şi familiale... luna cadourilor...
Recunosc ... că voi încerca să mobilizez toate resursele: să mă pregătesc mai bine pentru luna decembrie (voi achiziţiona câte ceva de prin luna noiembrie)... În bucătărie ... sunt eu cu Puiu - pe stil de frigggg, micuţul nostru şmecher, stă în casă, doarme lat ori de câte ori are ocazia... privesc şi pe la tv şi prin leptop, ascult sonorul de la tv-ukl lui ticuţu (ceva muzică populară...)!
Sunt ... îmbrăcată destul de gros - deşi a fost ceva soare după-amiază, nu este foarte cald...
Activităţile mele ... au fost: golirea mici canalizări a bucătăriei, tăierea trandafiriilor - pentru iarnă -, tăierea crengilor prea înalte la pomii grădinilor (unii pomi au crescut prea mult şi mai vor să crească...), pregătirea pentru foc,a tuturor crengilor tăiate, încălzirea casei în fiecare dimineaţă (focul la sobă)... Nu am citit ... ceva nou, continui seară de seară (până adorm...) lectura la cartea-premiu ''Pânza de păianjen''... În casă ... este cald - afară, cerul luminat feeric de Luna ce este aproape de mărimea maximă (mâine-seară va fi Lună Plină ! )... Am ales : un poem ce mi-a plăcut:
... încet-încet, mosorelul lui octombrie s-a terminat... ... prietena mea virtuală, doamna Laura (Laura Schussmann) a postat o poezie minunată:
''Astăzi pe la amiază, am auzit ciripit vesel de păsărele. Am simțit un fior dulce de parcă era primăvară, dar nu era decât ecoul dorinței de zbor. Am zâmbit și m-am lăsat liberă doar o secundă, sentimentului înșelător că nu mai îmi pasă că e încă toamnă.
Capriciosul meu octombrie, pleci în seara asta, cuminte, discret, cu parfum de frunze ruginii, pe vârfuri de stropi de ploaie. Mărunt îți este pasul și tare rece adierea. Lași în urma ta zbor de păsări grăbite spre depărtări mai calde. Însorite îți sunt amintirile spre care mă părăsești. Înfrigurate îmi sunt ultimele clipe cu tine,
în care mă uit cu priviri melancolice pe ferestre deschise spre început de noiembrie.''
-JOHN FOWLES - Patru zile mai târziu mă aflam pe înălţimea Hymettus, privind în jos la imensitatea Atenei şi a Pireului, oraşe şi suburbii, case ca un milion de zaruri împrăştiate peste câmpia Aticei. La sud se întindea o mare clară de sfârşit de vară, insule palid-cenuşii şi, dincolo de acestea, munţii senini ai Peloponesului se ţineau distanţi la orizont ca o magnifică scurgere încremenită de pământ şi apă. Senină, superbă, maiestuoasă, am căutat adjective mai rar întrebuinţate, dar mi se păreau minimale. Privirea cuprindea o distanţă de optzeci de mile absolut pură, nobilă, luminoasă, imensă, aşa cum s-a arătat dintotdeauna. Era ca o călătorie în spaţiul cosmic. Mă aflam pe Marte, într-un câmp de lămâiţă care-mi venea până la genunchi, sub un cer care nu cunoscuse niciodată norii sau praful. x x x Nici o carte din câte citisem nu explica această calitate esenţială a Greciei care îi dă unicitate: o fascinaţie fatală de Circe. În Anglia, noi trăim într-o relaţie tăcută, calmă, domesticită cu ceea ce ne-a rămas din peisajul natural şi lumina blândă a Nordului. În Grecia, peisajul şi lumina sunt atât de frumoase, atât de prezente, intense, sălbatice, încât se stabileşte o relaţie de dragoste şi ură, de pasiune. Mi-au trebuit luni de zile să înţeleg aceasta şi ani ca să şi accept. x x x Eram pe terasă, stăteam culcat pe terasa unei case pe o insulă în Grecia, era vânt, auzeam chiar sunetul vag al valurilor spărgându-se pe pietrişul de la Moutsa. Conchis începu să vorbească. -Acum vreau să fixezi steaua, să-ţi relaxezi toţi muşchii. Este foarte important să-ţi relaxezi toţi muşchii. Încordează-te puţin. Relaxează-te... Încordat... relaxat... Acum fixează steaua. Steaua se numeşte Alpha Lyrae. Mă gândeam: Doamne, încearcă să mă hipnotizeze şi voiam să-i mulţumesc. Mă gândeam să stau cuminte şi să mă prefac. -Te relaxezi da te relaxezi. Am remarcat lipsa de punctuaţie. -Eşti obosit şi te relaxezi. Te relaxezi. Te relaxezi. Fixezi o stea fixezi o stea. Mi-aminteam repetiţia de la Oxford. Un galez nebun de la Colegiul Isus, după o petrecere. Cu el am ajuns la un schimb insistent de priviri. -Spun că fixezi o stea o stea şi fixezi o stea. O stea frumoasă, o stea albă, stea frumoasă. El continuă, fără obişnuita lui repezeală, fără ritmul alert caracteristic. Conştiinţa mea se elibera cu încetul de cântul legănat al mării, de senzaţia de vânt, de textura hainei, de vocea lui Conchis. La un moment dat, am ştiut bine că sunt eu şi că fixez steaua, că stau întins pe terasă. Am trăit apoi iluzia stranie că nu priveam în sus ci în jos în spaţiu, aşa cum priveşti într-o fântână. A dispărut apoi senzaţia clară de situaţie şi de mediu, steaua se afla nu mai aproape dar într-o stare de izolare ca atunci când este privită prin telescop. Steaua nu făcea parte dintr-o constelaţie, plutea singură în spaţiul negru-albăstrui, într-un vid. Mi-amintesc cum am văzut steaua pe un glob de lumină albă, care produce şi absoarbe spaţiul în care se află, eu aflându-mă la celălalt capăt suspendat într-un spaţiu de întuneric. Eu priveam steaua, steaua mă privea pe mine. Ne aflam în poziţie egală, în echilibru, două dimensiuni egale, dacă se poate vorbi de conştiinţa unei anume dimensiuni. A durat parcă mult, nu ştiu cât. Două corpuri suspendate în acelaşi fel, opuse în acelaşi fel, lipsite de semnificaţie şi de efect. Senzaţia de frumos, de moral, de divin, de geometrie erau înlocuite de senzaţia de situaţie aşa cum o percepe orice animal. Apoi, tensiunea a crescut. Eram într-un fel expectativă. Aşteptam, aşteptam ceva. Nu ştiam dacă era să fie auzit sau văzut, ori altfel. Ştiam că vine şi eu încercam să-i descopăr venirea. Parcă nu mai percepeam nici o stea. Poate mă făcuse să închid ochii. Nu era decât vidul. Mi-amintesc două cuvinte pe care Conchis probabil le-a spus: lucire, ascultare. Lucirea vidului în ascultare, întuneric şi aşteptare. Apoi m-a izbit în faţă o pală de vânt: o senzaţie absolut fizică. Am încercat să întâmpin vântul proaspăt şi cald, când mi-am dat seama cu mirare că venea dimprejur. Am ridicat mâna şi am simţit vântul din întunecime suflând peste mine din toate direcţiile, dinspre mii de evantaie. Şi senzaţia asta mi s-a părut că durează la infinit. Şi apoi, parcă pe nesimţite, ceva s-a schimbat. Vântul a devenit lumină. Nu am perceput nimic vizual, ştiam şi nu mă miram că vântul este lumină (poate Conchis îmi sugera asta). Lumina era făcătoare de bine, scăldarea în soare a minţii după o iarnă lungă de întuneric. Era o senzaţie extraordinară de a fi conştient de lumină şi de a o atrage, de a avea puterea de a atrage lumina şi puterea de a primi această lumină. În acea lumină am înţeles cât de-adevărată este existenţa, viaţa. Ştiam că exist şi acest lucru era mai important decât senzaţia de lumină. Progresam, mersesem mai departe, mă transformasem. Senzaţia de vânt, senzaţia de lumină, le depăşisem, ajunsesem la senzaţia propriei existenţe - conştiinţa existenţei în sine. Aceasta a durat, apoi s-a transformat ca şi cele de dinainte. Ştiam că ce simţeam era impus din afară, curgea ca şi curgerea vântului şi a luminii, curgea deşi nu acesta era cuvântul potrivit. Nu avea nume, venea, se lăsa asupra mea, mă cuprindea din afară. Eu eram recipientul care cuprindea ceea ce i se conferea, ce i se turna de către - aveam strania senzaţie - emiţători din jur. Primeam din toate direcţiile, deşi cred că direcţia este un cuvânt prea geografic. Starea aceea nu poate fi descrisă în cuvinte numind obiecte sau sentimente. Trăiam o metaforă şi o ştiam. Cuvintele mă ţineau legat ca în lanţuri, între ziduri găurite. Realitatea mă invada însă eu nu mă puteam elibera total pentru a trăi deplin în ea. Eu interpretez acea senzaţie pe care m-am străduit să mi-o amintesc dar descrierea modifică ceea ce trăisem. Aceasta mi se părea realitatea universală fără de divinitate, comuniune, frăţie umană, fără de acele lucruri pe care presupuneam că le voi sesiza. Nici panteism, nici umanism. Altceva mai larg, mai rece, mai multiplu. Realitatea era o infinită interacţiune. Nici bine, nici rău, nici frumos, nici hidos. Nici simpatie, nici antipatie. Interacţiune. Atât. Opusurile se completau în mod necesar. Printr-un nou fel de cunoaştere am aflat că totul există. Eram invadat de sensul existenţei. Toate celelalte manifestări ale eului erau detalii care duceau spre această stare de aflare. Vârtejul s-a întors câtre momentul iniţial când simţeam vântul suflând în jurul meu. Acum însă nu era vântul, erau milioane, trilioane de stări de conştiinţă a existenţei. Vertiginos, uriaş era sentimentul că Universul era nemărginit, că permanenţa şi schimbarea erau una, esenţiale şi necontradictorii. Eram un germene căzut în propriul mediu, bine hrănit, într-un context semnificativ. Simţeam o plăcere acută fizică şi intelectuală, o plutire, un echilibru, o cunoaştere de sine. Devenirea şi existenţa se contopeau. Cred că am mai văzut steaua pentru o clipă, steaua aşa cum era, atârnată pe cer, acum ca existenţă şi devenire. Parcă aş fi ieşit pe o uşă ca să dau ocol universului şi apoi aş fi intrat pe acolo dar pe o altă uşă. Apoi întuneric. Nu-mi amintesc nimic. Apoi lumină. (JOHN FOWLES, ''MAGICIANUL'') -traducere de LIVIA DEAC şi MARIANA CHIŢORAN-
... postarea este propusă pentru Citate favoritegăzduite de Zinnaidaunde veţi găsi cele mai multe date... ... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! ... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult ! ... deci dacă este luni, provocarea este:''MAGICIANUL'', JOHN FOWLES https://ro.wikipedia.org/wiki/John_Fowles#Biografie
... afară bate un vânt tare receeeeeeeeee ! ... ieri, spre seară, am fost în grădina mare cu mami ca să scoatem roşiile (din pământ...) - mami a vrut să le lase cât mai mult în grădină - şi pe la final a început brusc, cu picături mici şi răzleţe, o ploicică ! ... ne-am adăpostit sub corcoduş (are o coroană atât de mare că nu ne plouă sub el !) şi ne-am continuat activitatea (curăţam ''stufărişul'' de roşii ca să le uscăm)... ... totul nu a durat mult dar s-a finalizat, pe cer, cu un minunat curcubeu din care am văzut şi noi două o parte din el ! ... nu a durat mult - abia am reuşit să fotografiez !!! ... am fost aşa de bucuroase pentru că toată vara nu am văzut aşa ceva: