Malul celălalt
de Lino Aldani
--Uite cum facem, domnule Edgeworth. Spuneți un număr format din trei cifre.
--Un număr din trei cifre ?
--Da, oricare. Fie și din două cifre, dacă vreți. În fine, alegeți un număr între unu și o mie.
Bruce Edgeworth îl fixă o clipă pe doctorul Killpatrick cu o expresie de surprindere, apoi desfăcu brațele, încurcat.
--Ei bine... Nu-i deloc ușor, așa, pe nerăsuflate. Nu știu, aș putea spune 248 sau 715. Ce părere aveți, doctore ? Ar merge 715 ?
--Pentru mine merge foarte bine - zise doctorul Killpatrick. Deci, 715. Iar acum o literă din alfabet, vă rog.
--O literă din alfabet ?
--Sigur că da, domnule Edgeworth. Îmi trebuie și o literă din alfabet, oricare. Curaj !
--Să zicem, atunci, M.
--Okay ! M-715.
Doctorul Killpatrick se apropie de claviatura selectorului magnetic și răsuci întrerupătorul ecranului pe care apăru instantaneu o lumină violetă, palidă, rece. Apoi apăsă pe piesele claviaturii.
--Veniți, domnule Edgeworth. Subiectul M-715 o să apară imediat, îl puteți observa în voie cât doriți. Un joc de copii, e destul să acționați aici, asupra volantului. Deplasările în profunzime nu trebuie să vă preocupe: există un teleobiectiv automat care menține imaginea în focar.
Bruce Edgeworth se apropie de ecran.
--Nu văd nimic - zise.
--Jos, în dreapta. Sunt niște stânci și tufișuri, vedeți ?
--E un exemplar magnific. Uitați-vă numai, domnule Edgeworth. Îl vedeți ? Așteptați să măresc imaginea. Uite, cuplez și sonorul. Țineți o mână aici, deasupra, și mișcați volantul numai în caz că subiectul dă semne că ar ieși din câmpul vizual.
○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○
Mambor-ul se apropie prudent, cu coarnele lungi și foarte înalte, corpul suplu gata să țâșnească la cel mai mic semn de pericol. Ajuns la izvor, se opri adulmecând aerul. Rămase nemișcat ca o stâncă lângă țâșnitura ce se revarsa în albia de pietre cenușii, detașat pe fondul norului vaporos de minusculi stropi irizați.
Aer cald, apăsător.
Era liniștea pădurii toropite de zăduful după-amiezii; o răsuflare sufocată, monotonă ca vuietul slab dintr-o cochilie marină.
Din când în când, țipătul produs de ugugua sus, în luminiș, rupea tăcerea locului.
Mambor-ul era tot nemișcat, continuând să adulmece aerul și întârziind să-și afunde botul în izvor.
În spatele tufișului de aramrish, flăcăiandrul Udo făcu un gest de nerăbdare. Apoi se hotărâ dar nu reuși nici măcar să întindă arcul la timp.
Mambor-ul își îndoi picioarele lungi într-o săritură fulgerătoare, săgeata ricoșă pe piatră la vreo doi metri în dreapta animalului lansat în plină goană.
Inutil să-ți mai pui nădejdi într-o altă lovitură. Lui Udo nu-i rămase decât să încerce să-l urmărească; știa bine că uneori, când alerga pe un teren accidentat, mambor-ul putea cădea, rupându-și un picior. Udo se repezi pe pantă în jos, se feri de pietrele ascuțite care ieșeau din pământ, iuți pasul dar prada îi scapă.
Mambor-ul galopa acum pe un teren ierbos, moale și neted, încât obținu curând un avantaj categoric.
Dezolat, Udo se opri. Era leoarcă de sudoare, inima îi bătea ca nebuna, iar soarele îl orbea.
La marginea desișului era o zonă umbroasă unde abia adia un vânticel capricios.
Sub enormele frunze albastre ale arborilor karanoa, Udo se trânti vlăguit, își răsuci corpul în iarba umedă, zăcând pe spate. Mai târziu, când sângele își încetase cursa nebună, iar aerul nu-i mai ardea gâtul și pieptul, Udo înaintă alene pe poteca din pădure, un tunel de smarald al cărui capăt era tocmai pe malul râului.
Loa stătea acolo, pe mal, ghemuită în fața unui foc mic și ținea în mână o țepușă de os la capătul căreia înfipsese un pește.
Mirosul puternic de carne prăjită ajunsese până la Udo chiar împotriva vântului. O mai văzuse pe femeie stând în chiar același loc, tropăind prin iarbă ca să-i atragă atenția.
Loa rămase nemișcată chiar și atunci când Udo ajunse atât de aproape încât mai-mai să-i atingă umărul. Abia își întoarse capul: o privire ambiguă, amestec de uimire și înfumurare.
Udo nu-i inspira teamă: nu era decât un băiat, înalt și musculos dar fără lumina aceea agresivă ce strălucea în ochii bărbaților din tribul său.
--Ți-e foame ? întrebă femeia, coborând privirea.
Udo mormăi ceva, își strâmbă nasul gâdilat de aroma peștelui prăjit pe jarul încins.
--Ești Loa, nu-i așa ? Loa, din tribul lui Ark.
Femeia nu răspunse.
Atunci Udo făcu un gest ca de supărare.
--Ce cauți aici ? întrebă cu o voce hotărâtă. Ai tăi sunt acolo, dincolo de pădurea cea mare. Ce faci aici, singură, pe malul râului ?
Loa îi întinse țepușa cu peștele care fumega. Apoi se ridică, făcu câțiva pași până la râu, se învârti în jurul unui par înfipt în apă. Scoase un coș plin cu pești.
--Uite ! exclamă ațâțată. Eu i-am prins.
Își vârâ o mână în coș, iar peștele aruncat pe mal săltă înnebunit.
Udo se grăbi să-l imobilizeze cu piciorul.
Și astfel, timpul trecea încet și liniștit.
Udo și femeia erau tot lângă foc, mănâncau preocupați stând față în față, iar din când în când se priveau în ochii umezi și adânci.
Apoi Udo spuse:
--Azi era cât pe ce să-l vânez. Era cel mai frumos și cel mai mare mambor din pădure. Dar într-o zi o să-l prind, o să-l duc alor tăi și tu ai să vii atunci cu mine, ne vom întoarce aici să vânăm și să pescuim, iar tu ai să dormi lângă mine pentru totdeauna. Până când îngerii albi ne vor chema pe malul celălalt, în raiul cel adevărat.
Udo și Loa.
Printre frunzele verzi și azurii, nevăzute păsări de sticlă ciripeau neliniștite. Râul curgea lent, maiestuos; sus, un ugugua dădea ocoluri prin cerul pe care strălucea puternic un soare portocaliu.
○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○
--Satisfăcut ? întrebă doctorul Killpatrick închizând aparatul.
Bruce Edgeworth se întoarse încet, cu privirea goală, buimac. Fu pe punctul de a spune ceva dar doctorul i-o luă înainte.
--Credeți-mă, mai bine decât așa n-ați fi putut alege. M-715 e într-adevăr un exemplar superb. Și acum, veniți cu mine, domnule Edgeworth. Trebuie să împlinim niște formalități. Pe aici, vă rog.
--Ascultați-mă, doctore. Eu...
--După asta, domnule Edgeworth. După.
Doctorul Killpatrick îl luă de braț și îl conduse prin coridorul cu pereții tapetați în plastic de un alb înghețat.
--Faceti-vă comod - zise, deschizând ușa unui birou foarte luminos.
Edgeworth intră ezitând.
În încăpere, lângă un masiv fișier metalic, o femeie stătea în picioare.
--Dânsa e doctorița Elaine Bixby.
Schiță o umbră de surâs și se lăsă să alunece în fotoliul de lângă birou.
--Văd că fișa dumneavoastră personală e deja completată - zise doctorul ciocănind în masă cu stiloul. Bun. Și celelalte acte sunt în regulă. Trebuie doar o semnătură aici, în josul paginii, domnule Edgeworth.
Bruce Edgeworth abia aruncă o privire spre formularul albastru pe care doctorul i-l strecurase față. Scutură capul, scurt.
Doctorul Killpatrick zâmbea încurcat.
În picioare lângă el, tânăra femeie înțepenise și ea într-o atitudine de evidentă nemulțumire.
--Nu semnez nimic - zise Edgeworth pe un ton hotărât. Am de gând să plec cât mai repede, pricepeți ? Compania voastră m-a înșelat cu mârșăvie.
--Glumiți, domnule Edgeworth.
--Nu glumesc deloc. Pliantul vostru publicitar nu-i deloc zgârcit în informații, le oferă chiar și pe cele mai nesemnificative. Se trece însă sub tăcere lucrul cel mai important,..
--Care anume, domnule Edgeworth ?
--Faptul că kindus-îi nu sunt animale, ci oameni. Lucrul ăsta organizația voastră nu l-a spus niciodată.
--Ajunge ! îl întrerupse sec doctorul Killpatrick. O faceți sau vă lăsați păgubaș. În situația în care vă aflați, orice discuție mi se pare inutilă. Acesta e formularul care trebuie semnat.
Edgeworth se ridică brusc, congestiv.
--Am spus nu, n-am să semnez nicicând. Sunteți niște ucigași, asta sunteți. Ucigași !
○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○
Bătu ușor. Câteva ciocănituri discrete în tăblia ușii metalice. Apoi intră cu capul sus, cu sânii provocatori vârâți într-un tricou prea lipit de corp. Puse fișa albastră lângă divan, pe măsuța din trestie împletită, apoi se așeză, picior peste picior.
Iar atunci când el, ca smulgându-se din letargie, se apropie pentru a se cufunda leneș într-un alt fotoliu, Elaine începu să vorbească, întâi cu voce scăzută, aproape în șoaptă, apoi pe tonuri tot mai provocatoare și insinuante.
Edgeworth o privi când încruntat, când în mod vizibil plictisit.
--Și așa, ați vrea să plecați cât mai repede ! spuse doctorița Elaine făcându-i cu degetul un semn de amenințare glumeață.
Edgeworth încuviință.
--Scuzați-mă, domnule Edgeworth, dar eu nu vă înțeleg. Sau, mai bine zis, înțeleg și apreciez sensibilitatea dumneavoastră, totuși nu pot să vă aprob decizia. Ați făcut o călătorie lungă și costisitoare, ba chiar și neplăcută. Să vii de pe Pământ până aici, pe Igea, cu toate acele furtuni magnetice presărate în drum... De ce vreți să renunțați tocmai acum ?
--V-am spus. Nu știam că kindus-ii sunt oameni.
--Kindus-ii ? Greșiți, domnule Edgeworth. E a doua oară când faceți această afirmație cu totul neîntemeiată. Kindus-ii sunt animale, vă asigur de asta...
--Da, animale care vorbesc. I-am auzit, scumpă domnișoară. N-am priceput o vorbă, de acord. Dar e de ajuns că vorbesc, exact așa cum facem noi.
--Asta nu înseamnă nimic. Și delfinii vorbesc dar tot animale rămân. Sau câinii ? Nu-i același lucru cu câinii ? Chiar și găinile și boii sunt în stare să comunice cu semenii lor, știința a stabilit asta cu absolută certitudine. Iar atunci ? Ar trebui prin urmare să renunțăm la friptură și la biftecuri ? Domnule Edgeworth, scrupulele dumneavoastră mi se par cu adevărat excesive !
--Poate. Mie mi se par exagerate comparațiile dumitale zoologice. Excesive și înșelătoare. Am urmărit kindus-ii de aproape, pe ecranul selectorului magnetic. Am văzut prea bine cât de impresionant omenesc le era aspectul, i-am auzit vorbind, i-am văzut folosind focul, am văzut un bărbat și o femeie care se iubeau...
--Vă repet că nu sunt oameni. De altfel, nu există nicio Constituție sau vreun articol legislativ care să-i considere astfel.
--Prin forța lucrurilor. Această planetă aparține Companiei Igea. Pentru voi, cei care ați ocupat-o, nu-i decât o posesiune colonială, o crescătorie exploatată prin toate mijloacele tehnicii. Într-adevar, cinismul nu vă lipsește deloc.
--Vă rog, domnule Edgeworth. Nu e momentul să începem o discuție de acest fel. Cu atât mai mult cu cât, ca industriaș, ca mare industriaș, nu veți fi, desigur, tocmai dumneavoastră cel care neagă avantajele liberei inițiative.
Pentru o clipă, Edgeworth rămase descumpănit.
Privirea femeii era în mod manifest provocatoare, ca o sfidare clară, lansată de pe o poziție imbatabilă.
--Divagați, domnișoară - încercă să-i dea replica. Nu-i nevoie de o lege scrisă ca să-i consideri oameni pe niște indivizi absolut identici cu noi.
Elaine Bixby surâse. Avea dinți foarte regulați, albi și deși.
--Kindus-ii sunt animale - repetă ea pe un ton absent, aproape scandând silabele. Trebuie să vă obișnuiți să le tratați aspectul uman ca pe un simplu accident. Haideți, domnule Edgeworth. Suntem aici ca să vă ajutăm, nu ca să vă tragem pe sfoară.
Edgeworth izbucni:
--Sunteți plătită ca să vorbiți astfel !
Indispoziția domnișoarei Bixby ținu doar o fracțiune de secundă.
--Sigur, sunt plătită. Dar dacă Compania Igea ar fi așa cum insinuați, o companie necinstită, n-aș accepta banii lor. Am și eu scrupulele mele, domnule Edgeworth.
Edgeworth se ridică încet, se apropie de imensa ușă de sticlă care dădea spre grădină. Rămase mult timp în picioare, întors cu spatele.
--Nu mi-a plăcut sistemul - zise apoi, țeapăn, continuând să se uite afară.
--Poftim ?
--Jocul acela cu trei cifre. Nu mi-a plăcut.
--O formalitate, domnule Edgeworth. E preferabil ca alegerea să fie lăsată pe seama întâmplării, mă înțelegeți.
--Da...Dar de ce trebuia să mă uit pe ecran ? Scena aceea... E încă aici, săpată înăuntru, nu reușesc să mi-o scot din minte. Era absolut necesar să-l văd pe kindus ? Să-i spionez mișcările, intimitatea ? Spuneți-mi.
--Clientul are acest drept. Ați plătit deja un avans. Înainte de a achita restul, se cuvine să vedeti marfa.
--Înțeleg. Totuși...
--Exagerați, domnule Edgeworth.
Doctorița Bixby se îndreptă spre rezervorul de apă, umplu un pahar, apoi scotoci în poșetă.
--Luati asta - zise, întinzându-i o pastilă și paharul.
--Ce aveti acolo ?
--Un calmant.
Edgeworth se mișcă ca un somnambul, cu o serie de gesturi executate mecanic, cu ochii rătăcind peste tot în tentativa de a scăpa de cei ai lui Elaine. Apucă paharul, înghiți cu greu pastila. Apoi se întoarse din nou, fruntea îi atinse geamul, o mână bâjbâi pe plasticul ușii batante. Elaine era în spatele său, foarte aproape, mai-mai că îi simțea respirația pe gât, parfumul subtil și tulburător. Dacă ar vrea, s-ar putea întoarce s-o strângă în brațe. Un gând nepotrivit, nu tocmai justificabil în împrejurarea aceea.
Tăcerea era stânjenitoare, greu de suportat.
Edgeworth înghiți cu greu.
--Kindus-ul... murmură cu o voce absentă. Cum îi dați de urmă ? Vă duceți în pădure să-l capturați ?
--Nu, domnule Edgeworth, kindus-ul va veni singur. Fiecărui exemplar, încă de mic, îi aplicăm un dispozitiv... Ei, e cam mult de explicat. E vorba de un microreceptor nu mai mare decât o monedă. Fiecare kindus poartă unul aici - spuse doctorița punând mâna la ceafă - lânga ureche, ascuns sub piele și reglat pe o lungime de undă personală. E suficient să trimiți semnalul...
--Și kindus-ul se supune ? Ce anume îl face să vină ?
--Să zicem că instinctul, domnule Edgeworth.
Iarăși o lungă tăcere.
Și iarăși parfumul acela care îndeamnă gândul la o lungă cursă de respingeri și acceptări. Apoi Edgeworth simți o ușoară apăsare.
Mâna femeii se lăsase pe umărul său.
--Domnule Edgeworth.
Plăcută, ademenitoare, vocea frângea ultima rezistență.
--Mâine...Totul va fi în regulă mâine seară. Tehnica noastră e foarte avansată, o să vă întoarceți într-o stare perfectă după numai douăzeci și patru de ore. După aceea, va trebui să rămâneți o săptămână sau două pentru controale, însă vă asigur că aici, pe planeta Igea, n-o să vă plictisiți, am construit grădini suspendate și piscine magnifice. Și o să vă țin iar eu companie...
○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○○
--Cum a mers, Elaine ?
--Ca de obicei.
--A semnat ?
--Încă nu dar e o chestiune de minute. I-am lăsat formularul albastru în cameră. Trimite pe cineva să-l ia, să zicem, peste o jumătate de oră.
--Un tip capricios, nu ?
--Nici vorbă. A cedat imediat. Toți sunt la fel, doctore Killpatrick. Ei știu prea bine că n-ar supraviețui dacă le-am transplanta ficatul unui morun sau rinichii unei pantere. O știu dar, când văd kindus-ii, se văd obligați să joace comedia.
Doctorul Killpatrick zâmbi.
--Edgeworth ăsta părea totuși foarte decis să renunțe. Cum ai reușit să-l convingi ?
Doctorița Bixby dădu din umeri.
--Are ficatul putred, canceros. Ar muri în decurs de șase luni și știe asta, are numai patruzeci de ani, e putred de bogat, și dorește mult, mult de tot să trăiască. N-a fost nevoie să risipesc prea multe cuvinte. Domnul Edgeworth era deja convins înainte ca eu să fi deschis gura.
--Bine - aprecie doctorul Killpatrick. Ocupă-te dumneata de programarea mașinii chirurgicale, iar eu voi avea grijă să-l chem imediat pe kindus.
Se apropie de radioselector, formă pe claviatură combinația corespunzătoare siglei M-715, apoi conectă brusc circuitul oscilatorului catodic.
Flăcăiandrul Udo se opri în aceeași clipă. O undă sonoră, intensă și blând învăluitoare, i se răspândi în creier încât el uită pe loc de vânătoare, de mambor, de focurile tribului său... Chiar și de Loa, a cărei imagine păli și se pierdu ca în ceață. Udo începu să alerge: o fericire mai mare îl aștepta în casa îngerilor albi, pe malul celălalt al râului.
"Malul celălalt"
- Lino Aldani -
[ https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Lino_Aldani ]
- traducere Doina Oprița -
[ http://www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro/detalii_membrii_691_OPRITA-Doina.html ]
... dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine o porție de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiștii domeniului în decursul timpului)!
... sper că a fost o lectură interesantă !
.jpg)
