sâmbătă, 23 iunie 2018

Un bulgăre de lumină: România, ai nevoie de Dumnezeu

Un bulgăre de lumină: România, ai nevoie de Dumnezeu: Poate nu ți-ai dat seama, dar Dumnezeu nu este în mijlocul țării noastre, România. Suntem conduși de oameni care trăiesc în întuneric....

trafic...










Radu Honga


                                            Trafic
                          (pagini dintr-un jurnal găsit la
                          autoturismul 345, 13-OX-11 1/2)


      21.04. Din întâmplare am câteva foi de hârtie la mine. Prefer să le mâzgălit decăt să mai privesc la nebunia din jur. Demență !
                  Nu mă împac cu gândul că nu am ascultat-o pe Clara azi-dimineață când mi-a spus să nu iau mașina. Parcă a presimțit că se va întâmpla ceva rău. Femeia-i tot femeie ! Şi acum stau aici, blocat între mii şi mii de mașini de tot felul, de la autoturisme sport şi autobuze, până la camioane de mare tonaj. Au trecut deja opt ore - Doamne, cum trece timpul ! - de când traficul a fost întrerupt şi nimeni nu este în stare să găsească soluție salvatoare. De aici, de unde mă aflu, pe banda a opta, nu pot face nici o mişcare. Sunt chiar pe mijlocul şoselei. Clara unde-o fi ? Simt că nervii mă vor lăsa în curând. Oare ea ştie ce s-a întâmplat ? Mi-e foame. Dacă stau și mă gândesc, setea este cea care mă chinuie cel mai mult. Și poate că nu setea, ci mai ales ideea că nu am apă, mă înnebunește. Iar au început să claxoneze, înseamnă că mai înaintăm. Da, îți vine să-ți iei câmpii; am pornit motorul ca să merg patru metri. Patru metri !!! În ritmul ăsta nici în două săptămâni nu ieșim de aici. Curioșii stau pe margine şi ne privesc, dau sfaturi dar, de fapt, nimeni nu mişcă un deget. Autoritățile strigă prin megafoane să ne păstrăm calmul şi să fim atenți la comenzile pe care ni le dau. Dar care comenzi ?!
        23.04. Este seară. Ieri a venit Clara și mi-a adus câteva sandviciuri. Două ore m-a căutat printre toate maşinile blocate din dreptul blocului în care locuim şi până aici, aproape doi kilometri. Spunea că nu mai durează mult. Cei de pe benzile laterale şi-au părăsit automobilele şi au plecat, abandonându-le, lucru pe care noi ceilalți nu-l putem face. Suntem atât de apropiați unul de altul încât nu pot nici măcar să deschid portierele. Clara mi-a dat mâncarea prin geamul din stânga, după ce cu mare greutate, a reușit să se strecoare printre celelalte mașini. De ceilalți, vai de ei; sunt alimentați cu ajutorul helicopterelor. Au fost lăsate scări şi polițiștii împart apă, alimente şi cele necesare. Îmi vine să urlu, să dau în cineva. Nu mai înțeleg, oamenii ăştia ce fac, ce au de gând ? Iar claxoanele... Am mai înaintat douăzeci de centimetri !
      25.04. Cel din dreapta mea a murit. Ieri, spre seară, m-a întrebat dacă am ceva pentru inimă, era cardiac. N-aveam. Când i-au adus mâncarea, l-a rugat pe omul de pe scara helicopterului să-i aducă repede un medicament. Astăzi la prânz, n-a mai venit același cu care vorbise dar i-a adus totuşi. Pentru stomac. După două ore a făcut infarct. Nu pot să privesc spre el, mă cuprinde groaza... Clara ajunge din ce în ce mai greu la mine, mașinile sunt una lângă alta și este foarte periculos. Nici nu ştiu când se dă semnalul de plecare şi oricând este expusă morții. Şi eu nu vreau ca ea să moară. I-am spus să nu mai vină, n-are rost, dar nu vrea să mă asculte. În față am o doamnă care azi a făcut o criză de nervi. Cine o cunoaşte în toată aglomerarea aceasta de carcase şi roți ? Dar pe mine ?
      28.04. Din o sută în o sută de metri au instalat panouri uriaşe pe care putem vedea zilnic și la orice oră situația. Clara îmi spune că nu este adevărat ce ni se arată acolo, minciuni pentru calmat spiritele. Îi cred în stare de aşa ceva. S-ar părea că sunt blocate toate arterele principale şi alimentarea devine o problemă foarte serioasă. Două helicoptere s-au ciocnit azi la prânz și s-au prăbușit peste maşinile, la nici măcar două sute de metri. Au ars şase persoane, iar alte câteva zeci sunt grav rănite și nu li se poate da ajutor. Dacă aş avea pistol, aş termina odată cu toată porcăria. Clara mi-a spus că băiatul este acasă, nu ştie ce se întâmplă cu mine. Mai bine. În opt zile am parcurs patruzeci de metri. Un adevărat record. I-am cerut soției să-mi facă rost de o armă. A zis că sunt nebun. Încă nu sunt dar nu-i doresc să fie aici, în locul meu. Vecinul din dreapta, cel care a murit, are geamul de la portiera dinspre mine deschis şi cadavrul a început să miroasă. N-am văzut în nici un film un cimitir de maşini şi de oameni, nimănui nu i-a venit o asemenea idee. Pe trotuare nu sunt decât politiştii care îi împiedică pe cei de pe benzile laterale să-şi părăsească maşinile. Toate cele care au fost abandonate au încurcat și mai mult operațiunile de degajare a şoselelor.
                Cei din spate le-au împins deviindu-le de pe banda pe care erau şi acum nu mai pot înainta nici ei. Toți aşteptăm.
       30.04. Nu-mi vine să cred. A murit Clara când mi-a adus pachetul cu mâncare. Era între maşinile când s-a dat semnalul de pornire şi n-a mai avut timp să iasă dintre ele. Este la câțiva metri de mine, cu picioarele retezate şi nu pot face nimic. Nimeni nu are curaj să o scoată de acolo, nici măcar omul care împarte alimente. Aş vrea să mor, să scap de toate. E absurd, mă mușc de mână să mă trezesc din acest coșmar și îmi dau seama că, de fapt, totul este real, incredibil de real, iar eu sunt un tâmpit care mai speră în imposibil. Nu voi putea uita ultimele priviri ale soției, strigătul de durere, şi trupul prins între roți. Nu pot să-mi scot din minte imaginea mașinii repezindu-se lacom înainte, spre ea, ca o fiară înfometată. Sunt sigur că şoferul dormea în momentul plecării de pe loc și singura explicație este aceea că maşina a fost împinsă din spate.
       02.05. Ne pândeşte moartea. De azi nu mai primim decât biscuiți şi apă. Aprovizionarea oraşului se face greu, cu ajutorul avioanelor şi trenurilor. Aflăm că s-a întrerupt circulația în unsprezece state. Oamenii părăsesc continentul. Aş propune autorităților să schimbe numele, din Statele Unite ale Americii în Statele Moarte ale Americii. Ar fi mai corect aşa. Spre seară a plouat. Am deschis geamul şi m-am răcorit. Parcă aerul nu mai este aşa de îmbâcsit de mirosuri. Aştept să se stingă luminile ca să-mi pot face nevoile. Ni s-au dat, din primele zile, pungi de plastic în acest scop. Oribil. Trebuie să-mi păstrez calmul şi să aştept. Trebuie, dacă vreau să trăiesc. Şi vreau.
      05.05. Peste ani şi ani, profesorii de istorie îşi vor începe lecția despre continentul american astfel:"Dragi elevi, trebuie să vă spun că acest continent a fost locuit. În Statele Părăsite ale Americii, care cândva se numeau Statele Unite ale Americii au trăit oameni dar, într-o dimineață, pe una din străzile principale ale New-York-ului, circulația automobilelor a fost întreruptă din cauza unui accident petrecut la o intersecție. Un incident banal am putea spune dar, din acea zi, totul s-a schimbat... Mi-e scârbă să scriu mai departe. Vreau să mor. Nu ni se mai dau țigări. Nu se mai poate respira. De două zile n-am mai înaintat nici un centimetru. Văd moartea venind.
                                                     x
                                                 x      x
      Y se apropie de mine.
-Echipajul doi ne anunță că a găsit ființe raționale pe continentul de peste ocean. Şeful spune că trebuie să mergem şi noi acolo, aici n-avem ce face. Unde ai găsit textele astea ?
-Într-o cutie dintr-asta metalică. Era lângă un schelet.
-Crezi că-ți folosesc la ceva ?
-Eu ştiu ? Le iau cu mine, poate reușim să le descifrăm. Trebuie să aflăm ce s-a întâmplat aici. Ceva nu înțeleg, care este rolul acestor benzi ce traversează orașele şi ce sunt carcasele astea care stau una lângă alta.
-O să ştim când ajungem dincolo, unde au găsit viață. Hai să ne grăbim, şefului nu-i place să aştepte !
                               (Radu Honga, "Trafic")

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, colecție scrisă de specialiştii domeniului, în decursul timpului).
... sper că a fost o lectură plăcută !

vineri, 22 iunie 2018

jurnalul (253)

##Azi ... 22 iunie, ora 18.33
##Au trecut ... deja 36 de zile fără ticuțu !!! ne pregătim de pomana de 40 de zile !
##Luna iunie ... s-a dovedit destul de ploioasă ! a fost totuşi bine pentru mine pentru că am udat mai puțin plantele...
##Gândurile ... zboară uneori pe unde nici nu mă aştept... am curățat rândurile de ceapă de iarba grasă ce s-a întins peste tot ! mâna lucra şi gândurile mi se duceau, invariabil, la acelaşi subiect: ticuțu meu ! analizez diferite întâmplări descoperind că, adesea, nu am înțeles pe moment ceea ce descopăr acum regăndind... uneori concluziile la care ajung, mă înfioară... oare să scriu despre ce mă frământă ?!... vorbim și scriem despre boli dându-le tot felul de denumiri... ca toți ceilalți oameni, ştiu că există atâția acarieni, viruşi, bacterii prebiotice, probiotice dar şi altele periculoase... deci paralel cu noi există și alte forme de viață ce ne pot distruge uşor...- ce invadatori de pe alte planete !?... această lume trăieşte bine mersi şi ne atacă organismul ori de câte ori găsesc "portița" deschisă... şi ne consumă în tăcere... tristă constatare ! e drept că s-au creat medicamente cu nume pompoase sau iradieri care încetinesc procesul... Bunul Dumnezeu a creat lumea stabilind şi regulile...
##Recunosc ... că de-abia am așteptat să coacem vinete - şi a sosit acest moment ! a fost o reală plăcere !
##Bucătăria ... este ca o zonă de refugiu în fața valului de aer cald !
##Puiu ... a redescoperit, vrea-nu vrea, atelierul lui ticuțu (căsuța lui Leu...) unde stă ziua ca să scape de soarele arzător... noaptea doarme la casuța lui... nu are voie pe terasă la noi, unde este mai răcoare, pentru că ne pregătim pentru pomana de 40 de zile... îmi pare rău pentru el, îi dau pupicuri de căte ori ne întâlnim...
##Munca mea ... cred că a fost mai uşoară... am tăiat iarba (pe şanț...), am curățat roşiile de iarbă grasă ce este peste tot stăpână ! am descoperit aşa că am şi plăntuțe mici - răsad de busuioc şi cimbru - pe care va trebui să-i transplantez... ieri am fost în mica "comisie" pentru transportat crucea şi fixat, la cimitir - acțiune finalizată cu bine !... dar am avut și ceva zbucium rezultând multe recapitulări pe caiet: ce am făcut, ce mai am de făcut pentru pomană... îmi doresc să fie bine pentru suflețelul lui ticuțu !
##Sunt ... când în pantaloni lungi şi tricou cu mânecă, când în pantaloni scurți și tricou decoltat !
##Weekend-ul ... va fi sub semnul odihnei !
##Tv-ul ... transmite zbuciumul străzii ! tot respectul pentru domnul Şora (de-atâtea ori discutam, admirativ,  cu ticuțu despre personalitatea domnului Şora )! nu am decăt să laud, din toată inima, judecătorii ce au avut curaj să dea o sentință corectă - oare îi păzește cineva ? cred că a fost un ajutor de Sus altfel cum s-ar fi pus o frână asaltului roşu ?!...
##Noutatea săptămânii ... este că am auzit ce frumos s-au comportat japonezii la campionatul de fotbal ! au făcut curat în tribună după terminarea meciului...

miercuri, 20 iunie 2018

iepuraşi drăgălaşi...

..."Fleur and color on wednesday" este un joc găzduit de Ella (http://homewithmrst.blogspot.ro ),
joc la care eu continui să particip cu drag, chiar dacă Ella se află într-o binemeritată vacanță !
PS:
-pe blogul prietenei, Ruxi (www.blog.copilarim.ro ) la "Fleur and color on wednesday", găseşti mai multe date despre celelalte prietene care au postat ca şi mine - chiar dacă Ella este în vacanță !

oferta de ochelari de soare...

... panticip și eu, cu drag, la "Miercurea fără cuvinte", joc organizat de Carmen
  (http://vis-si-realitate-2.blogspot.ro)!

luni, 18 iunie 2018

gravitate şi pedanterie. ..

George Topîrceanu
                                      Pagini de proză
                               -Gravitate şi pedanterie-

        Un eseist de mare talent amintea nu de mult, într-un frumos articol, observația curentă că omul prost are oroare de glumă, de ironie, de persiflaj.
        E explicabil. Mai întâi, pentru că prostul nu e în stare să descopere raporturi mai subtile între idei sau lucruri (şi nici să le înțeleagă); ironia spirituală e o armă pe care natura i-a interzis-o pe veci. Apoi, fiindcă prostul simte instinctiv în această armă, mânuită de alții, o primejdie mortală pentru el.
         Omul deştept, în contact cu prostul, degajează electricitate. Un curent de râs, un curent electric pozitiv străbate lanțul spectatorilor. Dar prostul e însemnat de natură la cap la semnul (-) minus. Scânteia electrică îl trăsneşte.
                                    ======
         Creierul omului prost e ceva echivalent cu un material rău conducător de electricitate, ceva uscat, mumificat, lipsit de seva vieții: lemn, postav, faianță... în curentul umanității cugetător, prostul e o solutie de continuitate. În râul cu mii de fațete fluide care oglindesc divers realitățile universului - el stă, opac şi inert: un pietroi.
                                    ======
        Prostul are ambiția să fie luat în serios.
        Mai cu seamă după ce a ajuns, ori i se pare numai c-a ajuns, în societate sau în stima contemporanilor, la o situație uzurpată prin şiretenie practică, prostul ține grozav să fie luat în serios. El are acum un interes vital, să nu râdă nimeni. Uitați-vă cum aruncă împrejur priviri bănuitoare, de legitimă suspiciune... Un zâmbet, abia schițat, îl scoate din fire. Şi, ca să exhorteze parcă pe cei din jurul lui la seriozitate, prostul devine extraordinar de grav. Cu cea mai măruntă ocazie, el oficiază....
       Aşa se explică gravitatea proverbială a prostului în exercițiul funcțiunii: este o atitudine preventivă, un antidot elaborat cu anticipație.
                                  ======
       Într-o profundă analiză a cauzelor comicului, Bergson amintește în treacăt observația că orice deghizare, involuntară sau conștientă, are în ea o virtute comică.
       Prostul ne dă întotdeauna impresia că se deghizează. Are aerul că se face...
       Dar această impresie e prea subtilă. Efectul comic e şi mai puternic atunci când prostul se deghizează anume. Pentru că, simțindu-se în adevăr un dezarmat, o victimă predestinată în concurența vieții, nu arareori prostul caută şi găseşte un refugiu în şarlatanism. În acest caz, el încearcă să joace rolul unui personagiu la care aspiră -- şi face tot chipul să pară că este în adevăr ceea ce ar vrea să fie.
        A-l demasca -- înseamnă a-l ucide.
        A râde -- înseamnă a-l fi demascat.
                                  ======
        Prostul se deghizează adesea în savant, în om de ştiință. În această ipostază el observă cu atenție şi imită tot ce poate imita, tot ce e exterior şi aparență în activitatea omului de ştiință. Mai cu seamă vocabularul... Pedanteria e o formă curentă a prostiei umane. Pedantul e un prost deghizat în savant. Pe stradă, la masă, în efuziunile lui amoroase chiar, prostul va vorbi numai 'în ordine ştiințifică', papagaliceşte, întortocheat și grav.
        Să nu te pună păcatul să râzi, că devine agresiv: batjocorește ca o țigancă şi stupeşte ca o mâță. Dacă face pe chimistul, se solidarizează imediat cu Lavoisier. Se identifică cu care Chimia.
        De obicei însă nu face pe chimistul, ci pe filozoful, pe sociologul, pe estetician,  pe poetul modernist -- având iluzia că în aceste ipostaze poate scăpa mai uşor de control -- și dacă râzi de el se solidarizează cu Kant, cu Bergson, cu Mallarmé... Şi nu-şi dă seama că activitatea lui care parodiază, inconştient de la o vreme, activitatea omului de ştiință, a filozofului şi-a poetului, are o savoare comică de aceeaşi natură şi egală în efecte cu aceea pe care ți-o procură o maimuță când imită inconştient gesturile exclusiv umane.
                                   ======
        Nu. De adevărații oameni de ştiință, nici prin minte nu ne trece să râdem. Dintre toate felurile de oameni 'mari' (politici, războinici, artiști chiar), aceştia ne par cei mai vrednici de respectul nostru.
        Pemiteți însă ca şi pe viitor să râdem de şarlatani şi de pedanți, care sunt cea mai dăurnătoare plagă a tinerei noastre culturi româneşti. Şi să suspinăm, în speță, după un Maiorescu... pe care necesitatea actuală va trebui să-l producă.
              (G.Topîrceanu, "Gravitate şi pedanterie")    
        - http://ro.m.wikipedia.org/wiki/George_Top%C3%AErceanu -

... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina (http://zinnaida.blogspot.ro ) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday" ,
... distribuie pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: "Gravitate şi pedanterie" de G. Topîrceanu.

sâmbătă, 16 iunie 2018

agonie albă...










Carmen-Madeleine Cioroianu
                                          Agonie albă....

           În marea sală a Centrului spațial se află un tablou, o capodoperă a secolului XVIII. La prima vedere prezența acestui ulei într-un loc atât de nepotrivit trezeşte mirare. Într-un muzeu ar fi rămas o operă de artă şi atât. Aici, tabloul drapat cu negru, păzit de doi gardieni şi de încă un om, reprezintă acel ceva din viața Centrului spațial de care oamenii se feresc să vorbească. Aceia care îi ştiu taina şi trăiesc ar salva tabloul înainte de orice, pentru că existența au pierdut-o în timp.
                                       x
                                x           x
           Drumul era albicios de parcă totul ar fi fost înmuiat în făină. Copacii alburii,  cu crengile îndreptate spre cerul de albastru ireal, ca o tipsie inexistentă dar pe care ochii o vedeau mai mult din dorința schimbării de decor. Pământul acoperit de zăpada murdară a prafului din care se ridică aburi albi. Oh, unde este pământul, pământul adevărat, negru, reavăn, cu mirosul acela proaspăt şi rece ?! Totul este atât de alb !...
           Până şi coviltirul căruței care înaintează plictisită pe drumul ce nu se mai sfârşeşte, până şi el a devenit albicios sub norul de praf. Din loc în loc se văd pete cenușii, de parcă celui care a pictat totul în alb i s-ar fi terminat vopseaua. Căruța merge încet, trasă de caii cu coama încărunțită de pulbere, insensibili la bicele şi înjurăturile omului din căruță. Dar nici el nu mai poate continua. Oboseala aceasta albă îl cuprinde. Încremenirea asta a drumului şi zbaterea căruței ce încearcă s-o risipească, asemeni unei larve ce luptă pentru a depăşi spațiul gol şi lipsit de sens dintre viață şi moarte. Omul îşi dă seama de primejdie şi încearcă să se scuture din amorțeala cu gust fad de praf. Îndeamnă caii, ridică biciul dar mâna cade lipsită de vlagă, şi el se prăbușește înapoi în alb. Şi spasmul reîncepe ca pulsațiile neregulate ale unei inimi ce-şi aşteaptă din clipă în clipă sfârşitul. Èl iubeşte pământul acesta, şi cerul acesta, şi drumul acesta. Îşi iubeşte şi căruța, şi caii. Doar sunt toate ale lui. Nu, nu chiar toate. Pământul, pământ n-are şi cât ar mai vrea, oh, cât ar vrea măcar o fărâmă din pământul acesta imens să fie a lui. Dar de unde ? De unde ? O revoltă surdă îl cuprinse împotriva pământului. Şi el, el de ce n-are dreptul la pământ, de ce ?
           Şi cerul ăsta care a văzut atâtea și a rămas neschimbat ! A văzut biciul sfârtecându-i pielea, a auzit sudălmile grele ale boierului şi a tăcut, nu s-a prăbușit peste mâna aceea care lovea, lovea, lovea. Nu, a rămas la fel de albastru și de frumos. Oh, Doamne !
           Strigătul sună nefiresc, spărgând liniştea albă, speriind caii ce tresar ca sculați dintr-un somn adânc. Omul privi înspăimântat de puterea degajată de cuvinte. Aerul vibra cu o intensitate amenințătoare. Şi el tăcu speriat recăzând în tăcere. Decorul surâse alb, încremenind apoi cu fiecare parte, conștient de forța lui. Căruța se scurse încet pe osiile ei albe până la cotitura drumului şi apoi dispăru înghițită de hăul alb...
                                       x
                               x            x
          "Acelaşi drum, de mii de ore... Atmosfera aceasta dezolantă ! Şi calul şi omul care îşi duc viața pe o pânză. O viață de umbre şi lumini. Iar eu, un punct material ce încearcă să tragă cortina secolelor trecute.
-Sunt agenta 225 ! Sunt agenta 225 !
           De patruzeci şi opt de ore repet apelul disperat spre lumea mea. Această experiență este o nebunie. Sunt agenta 225 și am misiunea de a descifra trecutul unei planete ce a trăit în fragmente de timp, în perioade albe, în plecări şi reveniri. O tablă de şah absurdă, pe care pătrățelele negre sunt mai numeroase decât cele albe. Proiectarea în spațiul şi timpul acestui tablou, de fapt în gândirea materializată a pictorului ! Ce prostie ! Recapitularea misiunii nu mă poate linişti. Mă simt prinsă în urzeala unui păianjen monstruos ce aşteaptă parcă clipa când nu voi mai avea nici o scăpare. Prostii ! Şi totuşi nu reuşesc, simt, nu reuşesc să captez ideea, nu înțeleg. Oare aparatul va reuşi să mă readucă în timpul şi spațiul meu ? Mi-e frică, mi-e frică ! Sunt un cobai şi atât. Aparatul n-a fost experimentat. Ştiu, şi totuşi mă mint. Oare drumul acesta nu se va termina niciodată pentru mine ? E praf, e gol, şi e frig. Omul şi caii şi eu ne-am întâlnit la mijlocul unui drum fără început şi fără sfărşit, la mijlocul unui drum care nu există. Mi-e frică... "
                                       x
                               x            x
           În marea sală a Centrului spațial se află un tablou drapat în negru. Este o capodoperă a secolului XVIII. Păzit de doi gardieni și de încă un om. Un om cu ochii ațintiți undeva într-un punct al tabloului. Şi nimeni n-a îndrăznit niciodată să întrebe de ce ?
                       (Carmen-Madeleine Cioroianu, "Agonie albă...")
                                       
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF, colecție ce o am prin bibliotecă scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului)...
... sper că a fost o lectură plăcută !

vineri, 15 iunie 2018

jurnalul (252)

... Azi ... vineri, 15 iunie, ora 15.40
... Au trecut ... deja 29 de zile ! încet-încet, timpul trece... oftez ! Oare pe unde se află suflețelul ticuțului ?
... Gândurile ... îmi zboară aiurea... când sunt foarte tristă, când sunt calmă, 'adaptată' (vreau-nu vreau) la situația actuală...
... Am rămas ... atât de singure... ziua trece mai cu muncă, mai cu o discuție... (curios ! - au înflorit multe prin grădini şi eu le-am descoperit cu întârziere...)... dar noaptea este mai greu... mami mai visează, mai vorbeşte în somn cu ticuțu... eu o aud şi gata, începutul meu de somn s-a terminat... mă perpelesc ore în şir, revăd diverse secvențe cu ticuțu (când am făcut bine sau când aş fi putut face mai bine...) ! e tare greu... oftez - nu am destule cuvinte pentru a exprima ce simt...
... Recunosc ... că este mai greu cu mami... deja avusese şi înainte (...) momente când mai uita unele întâmplări... acum, mergem împreună peste tot (nu o pot lăsa singură acasă...), iar prin gospodărie face și ea ce mai poate... mai ales cafeluța pentru mine ! se simte bine dacă reușește să doarmă des, câte puțin, în timpul zilei...
... M-am obişnuit ... oare atât de mult cu un mod de viață ? schimbarea dură (apărută atăt de drastic !) ne obligă la gândirea unui mod de viață nou ! oare cât va dura adaptarea?
... Bucătăria ... a fost mai plină în aceste zile pentru că au fost zile atât de ploioase (o zi ploaie 'cu găleata', pauză o zi...) şi am încercat alte activități !
... Sunt ... în pantaloni scurți, tricou - este o căldură plină de umiditate...
... Puiu ... doarme mult sau mai bine zis: moțăie!... s-a obișnuit cu plecările noastre el rămânând paza casei !
... Weekend-ul ... nu ştiu cum va fi... deja am realizat schimbări pregătind lucrurile pentru pomana ce va fi curând ! verific si reverific cumpărăturile, încerc să țin 'socotelile' în limite acceptabile (!!)... va trebui să iau duminică ulciorul cu arpacaş - aflat la biserică !
... Munca mea ... a fost variată... şi înainte (...) munceam aşa de mult dar mă sfătuiam cu ticuțu - şi totul era bine ! acum eu trebuie să le observ pe toate şi să planific activitățile... săptămâna aceasta am cam umblat mult cu toporul şi toporişca: am tăiat un nuc (mai mic) și un măr (aflat în plin proces de umplere cu omizi, din grădina vecină, aflată în părăsire); crengi de la pomişorii noştri (unde au apărut prea mulți dăunători) - avem în jurul grădinii mulți copaci cu omizi deja, grădini neîngrijite, după obiceiul celor de pe aici... am fost cu mami la oraş (carduri, plăți facturi...)... am prăşit iarba grasă ce a crescut repede pe şanțurile de la poarta principală, prin grădinița din fața casei (creşte enorm de multă iarbă grasă!)... am strâns iarba uscată și am depozitat-o în căsuța lui Puiu... plus celelalte activități cotidiene...
... Tv-ul ... m-a înnebunit cu ştiri ce prezintă un tablou plin de grotesc (minciună în cantitate imensă...)! Nu vreau să devenim o țară 'bananieră' sau 'nord-coreeană' !!! cât mi-aş dori ca cei ce ne conduc, vremelnic, să conducă țara cu adevărat pe drumul înfloririi... dar cum să se realizeze asta, când legile cele noi favorizează infractorii ?!... cum să suportăm periculosul "ghiveci''  în care nu mai poți distinge adevărul de "fake-uri" ? cum poate o țară întreagă să stea pasivă lăsând lupta pe seama unui singur om, preşedintele ?!... să aşteptăm pasivi reîntoarcerea regimului adus de tancurile ruse ce au distrus regalitatea şi tot ce am avut ca inteligență... din acest punct de vedere, bine că Regele nostru nu mai aude şi nu mai vede ce se întâmplă ! şi mai ştiu că părerea mea nu contează...
... Noutatea săptămânii ... mi se pare o serie de emisiuni ce au debutat la Digi-tv privind sistemul de educație - şcoala din țara noastră ! mi-a plăcut mult o idee franceză de a schimba sistemul de pregătire din grădinițe: să dea încredere micuțului în propriile forțe, să-i lase libertatea de creație !

luni, 11 iunie 2018

peisaje...

Ana Blandiana
                                                  Oraşe de silabe
                                                      - Peisaje -


       Am traversat în viața mea peisaje de pământ (câmpii întinse modelând din țărâna neagră, untoasă, însăşi inima Transilvaniei scrijelată religios de arături) şi peisaje de piatră (întinzându-se cât vezi cu ochii, de la nisipul zgrunțuros de pe malul apei negre a lacului Călțun până la bolovanii şi stâncile înălțând scrâşnit spre cer marginile crenelate ale căldurii glaciare); am traversat în viața mea peisaje de metal (hale nesfârşite, mineralizate de vacarmul uneltelor şi de dogoarea cuptoarelor topind mirific substanța încremenită a lumii) şi peisaje animale (dealuri întregi acoperite de oi sceptice şi împăcate cu universul căruia îi sunt numai o moale, răbdătoare, înțeleaptă parte); am traversat în viața mea peisaje de apă (cine ar putea inventa ceva mai paradoxal decât frumusețea acelei dimineți însorite de mai - maiul inundațiilor - în care lunecam într-o barcă pe ulițele marcate numai de coroanele încărcate ale cireșilor şi de acoperişele ieşind vesele, spălate, din apă, ale unui sat de pe lângă Galați ?) şi peisaje de beton (zgârie-nori ai atâtor și atâtor metropole construind cu stranie hărnicie faguri de ciment pentru mierea fragilă şi înstrăinată a ființelor noastre); am traversat în viața mea peisaje de frunze (verzi, şi galbene, şi roşii, de aur, de bronz, de aramă, de argint, steaguri pe nori şi odăjdii pe pământ, suflete colorate, mereu schimbătoare, ale anului mereu trecător) și peisaje de moloz (munții aceia ai cutremurului, pe care nu ştiu dacă voi reuşi vreodată să-i uit, înălțați strigător la cer din trupuri omeneşti şi manuscrise, din cioburi, din aşchii, din plânset, din cenuşă, din praf şi pulbere...); am traversat în viața mea peisaje de grâu şi peisaje de noroi, peisaje de zăpadă, peisaje de asfalt şi peisaje de sentimente.
        Am trecut adesea în viața mea prin peisaje de sentimente. Am traversat dureri care schimbau culoarea cerului şi a arborilor și indiferenței care uscau şi ultimul fir de iarbă din jur; am traversat renunțări care nu mai pretindeau nici picurul de viață al ploii şi oboseli care opreau fluviile să mai curgă spre mări; am traversat livezi înflorite cu inconștiență, şi lanuri coapte cu fatalism, şi alei entuziaste, şi gazoase exultante; am traversat munți sterpi de scepticism şi puste încinse de neputință. Dar nimic nu e mai greu, mai insuportabil, decât să treci - nedreptățit - printr-un peisaj în care nu îndrăzneşti să faci un gest, de teamă să nu atingi prin ceață pe cel ce te-a rănit, şi nu cutezi să rostești un cuvânt, de groază să nu jigneşti pe cel ce te-a insultat; un peisaj în care prietenii îşi pleacă ochii în pământ și te salută cu vocea îngroşată de rușine,  iar frunzele se scutură stânjenite de târg; un peisaj vinovat şi capabil în orice clipă să-şi transforme vinovăția în ură, pe care n-ai fi în stare să-l suporți dacă n-ai şti că în frigul tot mai sincer care-i urmează, în iarna care începe după el din nou, pe tine te-aşteaptă întinse,  imaculate peisaje de zăpadă.
                (Ana Blandiana,  "Oraşe de silabe", "Peisaje")
               - http://ro.m.wikipedia.org/wiki/Ana_Blandiana -
... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina
(http://zinnaida.blogspot.ro) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday" !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: "Peisaje", vol."Oraşe de silabe" de Ana Blandiana !

sâmbătă, 9 iunie 2018

Moebia...










Gheorghe Săsărman
                                  Moebia sau Orasul interzis



        Citise în "Memoriile" lui Marco Polo că renumita capitală era alcătuită din mai multe incinte concentrice, comunicând prin porți monumentale cu streşini suprapuse, ca ale pagodelor. Prima incintă înconjura Oraşul exterior. Urma Oraşul mongol sau mijlociu, şi Oraşul interior, supranumit Oraşul imperial. În fine, în mijlocul acestuia afla Oraşul interzis, Oraşul sacru, unde nici un european nu pătrunsese încă. Călăuza îi atrasese atenția asupra zădărniciei încercării sale dar nu avea de gănd să renunțe. Va fi primul străin care va vizita Oraşul sacru !
-Prea bine, îi spuse atunci călăuza. Urmează-mă !
       Străbătuse prima incintă fără prea multe complicații. Străzile erau drepte, iar casele, din câte îşi putea da el seama, reproducere la o scară redusă planul oraşului, cu zidurile lui concentrice. Trecătorii, care semănau între ei atât de mult, încât numai după veşmintele îi putea deosebi, îşi vedeau de treburile lor, fără a-i arătă că l-ar băga în seamă. La următoarea poartă i se ceru să prezinte scrisorile de acreditare. Oraşul mongol nu părea să difere mult de cel exterior, atâta doar că locuitorii lui se dovedeau încă şi mai indiferenți la trecerea străinului. Intrarea în Oraşul imperial, cu palatele şi grădinile sale, îi fusese admisă numai după o lungă aşteptare. I se făcea însă cunoscut, cu acest prilej, că însuşi Marele Han îl va primi la reședința sa.
       Marele Han îl primi zâmbitor, cu un ceremonial demn de trimisul unei mari puteri. Fu servit un prânz întocmit dintr-o duzină de feluri de bucate, gătite după rețetele celor mai rafinați gastronomi ai imperiului, intercalate cu tot atâtea sorturi de ceai. Urmă un spectacol de pantomimă, cu actori costumați şi mascați într-o manieră grotescă, apoi îşi făcură apariția dansatoarele care, în sunetele unei melodii stranii, executară un dans plin de grație. Străinul socoti momentul pentru a-şi expune cererea.
-Desigur, desigur, încuviință Marele Han, urmărind cu imperturbabilul său zâmbet mişcările hipnotizante ale dansatoarelor. Oaspetele nostru nu va găsi supărător faptul că, în drum spre Oraşul sacru, va mai avea de trecut prin câteva porți...
-O, nicidecum, am şi început să mă obișnuiesc.
-Era de așteptat,  continuă să zâmbească Marele Han. Oaspetele nostru nu ne va lua în nume de rău faptul că, dată fiind cerința ca numai celor aleşi - lăudat fie numele Domnului ! - să li se îngăduie accesul în Oraşul sacru, la fiecare poartă i se va pune câte o întrebare.        
-Pare un lucru de înțeles.
-Şi nici nu va socoti nedrept să-şi ofere capul chezăşie pentru răspunsurile pe care le va da, conchise Marele Han.  
        Străinul tăcu. Gâtul îi înțepene se într-un fior de gheață.
-Oaspetele nostru se poate răzgăndi încă, îl privi, zâmbitor, cel în puterea căruia se afla.
-Accept orice condiții, zise străinul, stăpânindu-şi teama.
       Marele Han lovi uşor cu un ciocățel într-un gong de aramă. Îndată se arătară doi oşteni înarmați, care îl însoțită pe oaspete spre şirul de porți pe unde i se spusese că va trebui să treacă. Încadrat de o adevărată escortă, ajunse în fața porții de la care avea să înceapă cumplita încercare. Clădită din marmură albă, între ziduri de cărămizi smălțuite, era încununată de un triplu, cu muchii răsfrânte. De sub olanele aurite, lucind orbitor în soare, îşi scoteau capetele căpriorii, din lemn de pin acoperit cu un lac roşu. Cele două cănaturi,  închise, ale porții, erau turnate din bronz. În fața lor, aşezat pe o rogojină, înveşmăntat în alb, un bătrân cărunt, cu barba rară, îl aștepta surâzător. Chipul lui semăna uimitor cu acela al Marelui Han, al oştenilor, al călăuzei şi al tuturor bărbaților întâlniți în această țară, dar străinul, chinuit de gândul nerostitei întrebări la care avea să răspundă, încetă să se mai mire.
-Câte porți te despart de oraşul sacru ? grăi bătrânul.
       Oştenii își cumpăniră săbiile, gata să şi le tragă din teci.
-Dacă aş răspunde, chibzui cu voce tare străinul, mi-ar rămâne cu una mai puțin.
       Canaturile de bronz se rotire fără zgomot: ghicise ! Escorta îl urmă, printre ziduri de-a lungul cărora se desfășurau, în reliefuri joase, scene cu dragoni înaripați. Culorile vii ale cărămizilor smălțuite îi plăcură. Zidurile erau înalte, urmau un coturi sinuos şi, din loc în loc, erau încununate cu turnuri identice. După o oră de drum, interesul pentru dragoni şi culorile smalțului îi pieri cu desăvârșire, producându-i o senzație de secătuitoare monotonie. Cănd ajunsese din nou în fața unei porți cu olane aurite, veghează de un bătrân cu barba rară, i se păru firesc să constate ca este întâmpinat cu acelaşi surâs enigmatic şi de aceleași canaturi de bronz. De data aceasta însă, hainele înțeleptului erau de culoarea purpurii.  Dacă n-ar fi fost acest amănunt şi drumul chinuitor pe care îl străbătuse, ar fi putut să jure că se mai afla încă în fața primei încercări.
-Ce te aduce la mine ? întrebă înțeleptul.
       Oştenii se mișcară grabnic și se auzi sunetul lamelor de oțel lunecând pe arama tecilor.
-Bunăvoința Marelui Han mă aduce, răspunse străinul.
       Din nou se clintiră canaturile de bronz și din nou se pomeni călcând cu teamă printre ziduri smălțuite. Se văzu pentru a treia şi pentru a patra oară în fața unei porți şi de fiecare dată găsi răspunsul cel mai potrivit la vorbele iscoditoare ale înțeleptului cu barba rară. Şi tot aşa, până la zece. Şi, când, după un drum istovitorog,  adus încă o dată în fața porții de către vajnicii oşteni cu săbiile pregătite, un bătrân în straie negre îi puse cuvenita întrebare, străinul se zăpăci într-atât, încât nu înțelese nimic. Oştenii traseră săbiile.
-Prin câte porți ai trecut ? repetc surâzător bătrânul.
       Săbiile se ridicau încet, sclipindu-şi tăişurile.
       Prin zece porți am trecut, vorbi repede străinul.
       Canaturile de bronu rămaseră neclintite. Brațele înarmate ale oştenilor erau înălțate mult deasupra capetelor. Străinul se întrebă dacă nu cumva ar fi trebuit să numere şi cele trei porți pe care le străbătuse înainte de a ajunge la Marele Han.
-Treisprezece ! gemu el, rugător.
       Înțeleptul surâdea, mângâindu-şi barba rară. Şi, în vreme ce oțelul zvâcnea, fulgerând, zise:
-De zece ori ai trecut, e drept, dar prin una şi aceeaşi poartă...
       Apoi ridică de pe lespezi căpățâna şiroind de sânge şi o azvârli peste grămada de țigve pe care străinul nu o observase.
                (Gheorghe Săsărman, "Moebia sau Oraşul interzis")

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am prin  bibliotecă scrise de specialiştii domeniului, în decursul timpului)...
... sper că a fost o lectură plăcută !

vineri, 8 iunie 2018

jurnalul (251)


😯☺Azi ... vineri, 8 iunie, ora 22.11
😯☺Au trecut ... 22 de zile de când ticuțu a plecat dintre noi... încă suntem ca nişte muşte, bâzâim cam aiurea...
😯☺Gândurile ... mi se împart zilnic între activitățile curente şi câte mai am de realizat pentru pomana de 6 săptămâni... cinci ani am avut grijă, zi şi noapte, ca tăticuțu să fie funcțional şi să fie cu noi prin casă şi prin grădini şi să comunicăm, iar acum (cu excepție la înmormântare care m-a blocat într-o suferință netrăită până atunci...) am grijă tot de ticuțu dar care s-a mutat într-un alt spațiu  (nu ne vedem, nu ne auzim...) şi am alte reguli de respectat...
😯☺Recunosc ... că trec zilele, una după alta, cu destulă căldură, uneori am avut seara căte o ploaie...
😯☺M-am obişnuit să vorbesc cu sufletul lui ticuțu prin gospodărie, ori de câte descopăr câte o schimbare (față de cum era ieri)...
😯☺Bucătăria ... este, zilnic, cam goală... gătim căte ceva, repede...
😯☺Sunt ... îmbrăcată în pantaloni de pijama, maieu (nu e alb...)...
😯☺Puiu ... s-a obişnuit cu programul... ori de câte ori plecăm de acasă, Puiu preia sarcina păzirii gospodăriei... se bucură când revenim dar  un mai aleargă vesel, ci vine încet, ca un bătrânel... acum câteva zile, am umblat cu haine de-ale lui ticuțu şi Puiu a venit repede, înviorat, recunoscând mirosul lui ticuțu !
😯☺Weekend-ul ... se anunță, mai mult ca sigur, monoton... depinde și cum va fi vremea...
😯☺Munca mea ... se învârte în specificul gospodăriei (spălat rufe, gătit, udat plante, tăiat iarbă)... oftez !... am sortat toate hainele lui ticuțu, le-am pregătit pentru pomană... golul rămas, pe raft, l-am ocupat cu casete video, cd-uri...
😯☺Tv-ul ... funcționează, în fiecare cameră, în sectorul "ştiri"... oare ticuțu o urmări cu noi ?! îi plăcea să ştie ce se întâmplă peste tot, în lume... cât s-ar fi enervat ca să vadă mitingul de mâine !!! plus fotbalul - la care, cu părere de rău, nu pot să urmăresc meciurile... pentru suflețelul lui ticuțu - o să afle rezultatele de la ştiri dar nu o să-şi mai completeze datele în caietele lui dedicate fotbalului !
😯☺Noutatea săptămânii... este la cimitir... am reuşit să bifez ca finalizată piua crucii de piatră (mami, eu, doi prieteni...)! deşi eu nu am depus mult efort (doar am ajutat ca un  "copil de mingii"...), acum mă simt extenuată:

luni, 4 iunie 2018

zâmbet de copil...

... în toată tristețea mea, am vorbit acum câteva zile că a venit şi a trecut 1 iunie fără bucuria, din alți ani, când şi tăticuțul şi mami îmi aduceau aminte că sunt încă copil, chiar dacă pentru toți ceilalți sunt o persoană matură...
... azi, şi eu şi mami, am fost iarăşi copii, zâmbetele ne-au luminat fețele !!
... m-a strigat, la poartă, poştărița pentru a-mi da un pachețel !
... de departe, o prietenă dragă ne-a făcut o uimitoare surpriză: pentru un zâmbet de copil (de 1 iunie):
ne-a trimis un pachețel împachetat într-o veselă hârtie:
... napolitana am împărțit- o cu mami, ca nişte copii murdărindu-ne de ciocolată...!
... apoi ne-am bucurat de celelalte minunății din pachețel - realizate de prietena mea dragă ( https://craftartista.blogspot.com ) cu un talent de neegalat -:
  
... cum aş putea vreodată să uit această mică surpriză ? sufletul tăticuțului meu cred că a zâmbit și el, mulțumit că şi-a văzut fetele (eu cu mami) iar copilăroase...

ps.
... minunate obiecte realizate manual de prietena mea, Mia,  descoperiți aici mai multe informații: http://craftartista.blogspot.com/2018/06/enjoy-moment.html


prin lumea antică...

Romulus Rusan
                   O CĂLĂTORIE SPRE MAREA INTERIOARĂ
                          - Cu salvarea prin lumea antică -


         Câteva ore se duc, din nou, cu jurnalul. Ana este bolnavă. Treizeci şi nouă de grade. Insolație alaltăieri, răceală ieri - un amestec de climă nestatornică şi de temperament convertit în temperatură. Azi este din nou caniculă şi, ca să plecăm mai departe, Pierrot trebuie 'preparat' îndelung, ca un pian înaintea concertului: lipesc spărturile acumulatorului, completez apa distilată, apoi, ca să fac loc pacientei, îngrămădesc lucrurile în spatele meu, iar în golul creat pe dreapta răzbate scaunul ca pe o targă. Iată-ne, un fel de Salvare pornită prin lumea antică. Nu-i de râs dar chiar aşa părem dinafară: escapadă veselă, de film mut. Orice dramă, văzută aşa, poate să pară o comedie. Eu însumi, concentrat la volan (şofer, sanitar şi ghid), trăgând cu ochiul la şosete,  la pacient şi la peisaj (curbe şi depășiri în față, bomboane şi şiroaie pe fruntea din dreapta, dealuri sure şi văi fără vegetație lăsate în urmă) pot să par un comic vestit al ecranului. Ce noroc că ştim conduce amândoi şi că ne îmbolnăvim pe rând - altfel am risca să ne pierdem vremea bolind prin campinguri... Viteza ne dă speranță: fugim de rău. De ne-ar vedea, totuşi, cei ce ne invidiază pe-acasă !
        Vrând-nevrând, opresc în trei locuri: la pompa de benzină dintr-un sat (aproape nu-i sat care să n-aibă una, iar prețurile sunt cu ceva mai mici...), la o baracă în plină şosea, unde cumpărăm nişte farfurii pictate (riscam să părăsim Turcia fără să avem o amintire despre această subtilă ceramică bicolora, într-un fel asemănătoare celei de Horezu dar ascuzănd în decorație misterioase inscripții arabe); în sfărşitul,  la Izmir, unde ne aprovizionăm cu medicamente. Împresionanta întâmplare din drogheze, unde, vrând să explic ce caut - un ceai de muşețel -, am folosit felurite desene, pându când mi-am amintit brusc numele latin - chamomilla - al plantei. Vânzătorul - un literat, după toate aparențele - a tresărit fericit şi mi-a întins, râzând cu gura pănă la urechi, pachețelul galben (pe care nu scria, totuşi, decât 'saçlariniz içlir'). Fericirea a fost reciprocă şi nu numai lingvistică, poate pentru că ne descopeream ceva comun, noi - nişte indivizi străini şi lipsiți de orice comunicare. A fost şi puțin comic, din nou.
         Mai bine să nu revezi un lucru, după ce ți-a plăcut: imposibil să-ți rerefaci părerea de prima dată. Izmirul - acum câteva zile feeric, sub înserarea promițătoare - mi se pare la lumina zilei prăfos, încins, topit, poluat şi rău-mirositor. Cei patruzeci de kilometri de ocol obligatoriu pe conturul golfului (numărați pe cadranul kilometrajului) mi se par infiniți, un adevarat coșmar. Duhnetul de hazna este acoperit doar de mirosul de smoală al asfaltagiilor ce refac şoseaua. Totuşi, priveliştea colorată a amfiteatrului de case este, încă, fermecătoare. Oraş scoică, mulat între munte şi mare. Într-un loc: 'Ocolire' (semnal)... Ne rătăcim pe nişte străduțe unde indicațiile nu mai continuă. Luăm dintr-o stație de autobuz un pieton care să ne descurce. Stăm trei în față, sardelizați. Cumpărăm caise. Arşița de patruzeci de grade şi zdruncinăturile şoselei în reparație accentuează agonia acumulatorului, care s-a mai spart într-un loc. Îl acopăr cu o foaie de plastic găsită în drum căci jeturile de acid izbucnesc din vulcanul creat, amenințând să topească metalul capotei.
          După Izmir ne despărțim de vechiul drum, de acum câteva zile, şi o luăm spre vest, în direcția Pergam. Cu media orară de până acum, riscăm să ajungem după ora închiderii. Hotărâm să ne oprim mai devreme, într-un camping din drum. Un camping modest, rural, fără dușuri dar aşi zaț chiar pe pe malul mării. Prețul, ciudat de mic - jumătate cât altele. Numărăm numai câteva corturi. Gazonul este cam năpârlit, are multe denivelări tumulare. Stăpânul stă în uşa recepției  (care-i, de fapt, propria lui casă) și parcă se miră că ne-a prins de clienți. Din când în când iese în şosete unde are o pompă de benzină, sporadic solicitată de câte un client. Astfel de pompe cu aspect domestic împânzesc toată Turcia, patronii îşi văd de lucru în casă și aşteaptă claxonul solicitantului, apoi ies ştergându-se pe mâini şi-ți umplu rezervorul, în timp ce unul din copii își lasă joaca şi se apucăștia să-ți ştergându parbrizul de noroi şi de musculițe. Dinăuntru se aude acum un fel de chef de familie, cu râsete şi coruri dezacordate. Bătând țăruşii cortului, îmi amintesc că astăzi, pe vremea asta, ar fi trebuit să fiu și eu, alături de colegii de clasă, la un fel de petrecere... Douăzeci de ani (sau treizeci ?) de la terminarea liceului... Sau numai douăzeci şi cinci ? Se face noapte până instalăm cortul. În față, aşez masa de scris cu petromaxul. Bucătăria de campanie - dincolo de cort, pentru păstrarea intimității, să nu se amestece nimeni în bucătăria noastră. În timp ce fierbe supa, deschid radioul şi ascult un buletin de ştiri, unul din acele buletine, măcar zilnice, de care n-ai dreptul să faci abstracție aici, în Orientul apropiat. Crainicul anunță că israelienii au intrat în Liban ca să pedepsească un atentat asupra ambasadorului lor la Londra. Atacul, îndreptat împotriva palestinienilor, pare la prima privire un adevărat război. Practic, al doilea război al acestui sezon, pe o planetă totuşi relativ mică - dacă socotim ce se mai întâmplă între Anglia şi Argentina... Va rămâne un conflict local sau se va extinde ? Vom mai putea continua călătoria ? Vom ajunge în Egipt, în Israel ? Întrebare devenită brusc frivolă, câtă vreme undeva se tremură de frică, se moare... în orice caz, va trebui să stăm cu urechea lipită de aparatul de radio...
        În sfârşit, după atâtea întreruperi, terminăm montarea cortului pe înserate. Printre magnații civilizației de consum (corturi masive, de căpetenii de oşti, cărora le mai lipsesc doar tuiurile şi drapelele...), pare un copilaş rătăcit pe un câmp de luptă. Silueta lui triunghiulară, alpină, culoarea lui veselă, portocalie, dau oriunde am merge crize de curiozitate. Şi acum surprindem doi bătrânei, aşezați la fereastră în căsuța lor pe roți, privindu-ne cu aviditate şi simpatie, ca şi cum s-ar vedea pe ei înşişi, în urmă cu jumătate de secol, într-o excursie montană. Le fac vag cu mâna ca să-i scot din încurcătură, apoi aşez peste cort foile de plastic fără de care aburii mării l-ar îmbiba până dimineață cu apă sărată. Numai că - descopăr abia în clipa când mă întind - ceva nu e în regulă, salteaua pneumatică refuză să fie orizonatală. Ridic un colț al cortului şi observ că, în graba a toate căte s-au petrecut, am fost cum nu se poate mai neinspirat: sub locul cu pricina este un mușuroi de furnici. Un mușuroi viu, agitat şi activ (nepot sau strănepot, probabil, al nenumăratelor mobilier moarte, acoperite cu iarbă), un mușuroi pe care n-avem cum să-l mai evităm însă, căci noaptea a căzut acum total şi definitiv, peste casa noastră şi a miilor noastre de colocatare. Vom dormi cu ele alături, gata oricând să fim atacați ? Cumpănim o vreme asupra situației, în obscuritate, și ideea care ne vine se dovedește salvatoare: le aşezăm miezuri de pâine în jurul muşuroiului, la o distanță care să le dea oarecum de lucru (aşa cum nouă ne-ar pune cineva magazinul alimentar la Buftea sau chiar la Ploieşti), şi, lăsând aripa cortului ridicată, urmărim vreo două ore operația febrilă, navetarea miezurilor în adănc. Furnicile au extraordinara capacitate de a nu mai observa nimic atunci când li se dă o treabă importantă. Încât lăcomia lor harnică ne dă răgazul de a ne odihni fără teama sau ideea fixă că vom fi agresați. Spectacolul este, un timp, fascinant: cărând munți de pâine, uneori de zece, de douăzeci de ori mai mari decât ele însele, furnicile alcătuiesc un şantier faraonic, cu nenumărate rute fixe, de la care nu se abat cu un milimetru, asociindu-se mai multe când e vorba de urcarea pantei sau se lăsarea prăjilor în craterul muşuroiului. O perfecțiune de stat supra-dezvoltat, supra-tehnologic, supra-disciplinat, care-ți dă în abstract fiori de groază. Şi când te găndeşti că un greier cântă de mama focului, undeva în beznă !
          Până la urmă, însă, ne plictisim şi încetăm săștia mai observăm muşuroiului. La ora unsprezece, când ne mai uităm odată, cam într-o doară, înainte de a stinge flacăra petromaxului, nu mai zărim nici o mişcare. Totul s-a închis în sine ca şi când n-ar fi fost. Tragem aripa cortului şi adormim liniștiți, în timp ce, singur treaz, greierul turc își face datoria.
              (Romulus Rusan, "Cu salvarea prin lumea antică")
                http://ro.m.wikipedia.org/wiki/Romulus_Rusan

... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina (http://zinnaida.blogspot.ro ) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday"!
... distribuie pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: Romulus Rusan, "O călătorie spre marea interioară","Cu salvarea prin lumea antică")

duminică, 3 iunie 2018

zbor...

... am citit de mult timp o poezie minunat scrisă de prietena mea de spirit şi suflet, doamna Laura (Laura Schussmann)...
... acum, în aceste zile când gândurile mele sunt atât de triste, aceste versuri parcă vorbesc de "zborul" suflețelului tăticuțului meu:
    "Zbor în pragul zorilor
     spre albastrul norilor 
     cu aripile păsărilor.
               Mă ridic
               un pic mai sus de mine.
               Să nu mai simt sub pas
               nimic din ce am fost
               și departe de vis mă ține.
      Zbor, spre acum și aici,
      cu aripile spre infinit întinse
      și spre un mâine ce ar fi,
      de speranță larg deschise.
               Și la capătul cerului
               să mă opresc strălucitoare stea,
               pentru o secundă de veac,
               pe respirația fierbinte a sufletului. 

                   (LAURA SCHUSSMANN, "ZBOR ÎN PRAGUL ZORILOR")

sâmbătă, 2 iunie 2018

omul cu inima de aur...










Ion Minulescu
                                     Omul cu inima de aur

         Prietenul meu Dumitru Dumitrescu Dum-Dum este un intelectual în genul lui Edgar Poe. Ca şi neasemănatul său confrate de peste ocean, Dum-Dum bea fără nici o preferință tot felul de alcooluri, până ce cade sub masă, iar în puținele sale ore libere, scrie nuvele şi romane senzaționale, pe care directorii cotidianelor i le plătesc cu 50 de bani cuvântul pentru foileton cu 'va urma'.
          Eu și Dum-Dum suntem vecini cu odăile. În antret-ul cu tavanul şi pereții încondeiați de arabescuri multicolore, cârpite pe ici, pe colo, tencuială albă de var, uşile noastre par neclintite și solemne ca două icoane împărătești pe un altar de biserică ortodoxă. Cei câțiva îngeri şi porumbei, stilizați într-un rococo aproximativ, completează pictura murală a sanctuarului nostru comun, în care coana Filina oficiază prepararea gustării de dimineață. În odăi, dormim şi lucrăm numai. Fereastra lui Dum-Dum dă în stradă, a mea în curte.
        Proprietăreasa noastră şi a caselor astea bătrâneşti din strada Toamnei ne iubeşte ca pe copiii ei - doi băieți cam de vârstă noastră, morți amândoi în război, pe Valea Prahovei. De şase ani, nu ne-a mărit chiria cu un singur ban. În mahala am început chiar să trecem drept moștenitorii coanei Filina, care îşi motivează atitudinea față de noi, cu tradiționala pomană pentru odihna şi îndestularea postumă a celor de pe lumea cealaltă.
-Să fie de sufletul morților ! oftează ea, ori de câte ori vecinele îi deschid perspectiva unui câştig mai mare.
        Dar şi noi suntem, în schimb, doi chiriași ideali: nu facem gălăgie, ținem odăile curate şi, mai ales, nu aducem noaptea femei în casă.
        Meteahna prietenului meu trece aproape neobservată. Dum-Dum este un bețiv simpatic. Bea, cum se spune: 'de unul singur' - bea liniştit şi demn ca un fluviu care îşi înghite afluenții cu seninătatea unei orânduiri fatale, pentru ca mai târziu să se arunce şi el în mare. Şi marea lui Dum-Dum este un divan acoperit cu o velință oltenească, deasupra căreia Hristos perpetuează parcă, din cadrul unei vechi icoane bizantine, binecuvântarea unui pocal de aur: "Beți dintre acesta cu toții, căci acesta este sângele meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru iertarea păcatelor voastre, celor mulți, se varsă..."
        Odăile noastre sunt mobilate aproape la fel. Acelaşi divan pe care dormim, aceeaşi masă de scris cu câte o bibliotecă rulantă în dreapta şi un dulap cu rufe în stânga, aceeaşi sobă albă de zid cu olanele de marmură imitată şi acelaşi cuier de fier după uşă. Singura diferență este icoana. La mine Isus Hristos nu este cu apostolii la masă. Stă gol în apa Iordanului care îi trece de glezne şi primeşte botezul de la Sf. Ioan în timp ce îngerul Domnului aşteaptă cu un cearșaf alb pe brațe, sfărşitul orgiei acesteia creştineşti.
        Coana Filina ne povesteşte adesea întâmplări de când era tânără, sau chiar şi mai mult, din cele auzite de la părinți, de pe vremea 'Când mai mergeau boierii în butcă la Brașov' cum ar zice Ion Pillat. Multe dintre ele au fost popularizate de Dum-Dum prin foiletoanele ziarelor, care publică, mai ales dumineca, şi ceva literatură. Colaborarea anonimă a proprietăresei noastre a contribuit probabil să mărească gustul prietenului meu pentru subiectele senzaționale, care, după război mai ales, câştigă pe cetitor mai repede decât realitatea abjectă a unui conflict social sau banalitatea siropoasă a unei dragoste false. Nimic mai natural, dar, ca în atmosfera creată în casa asta, coana Filina, Dum-Dum şi cu mine să fi devenit cu timpul executorîi testamentului ai atâtor fantome, lipsite până mai ieri de mângâierea postumă a îndeplinirii ultimei lor voințe prin popularizarea publicității.
                                           #
        Zilele trecute, Dum-Dum intră în odaia mea, palid şi desfigurat ca şi cum s-ar fi coborât de pe masa de operație. Vinul 'dres' nu-ți strică numai stomacul, dar îți strică și trăsăturile feței. Îl crezui deci victima vreunui cărciumar fără scrupul.
-Ce-i cu tine ?... Iar ai făcut-o 'lată' !...
        El mă privi cu ochii împăienjeniţi şi îmi răspunse negativ din circomflexul sprâncenelor.
-Unde-ai fost aseară ?
-În odaie... Am dormit până adineauri.
        Îl crezusem lipsă de-acasă. Cum n-avusesem nimic interesant să-i comunic în timpul zilei, plecasem la minister dimineață, fără să trec pe la el şi mă întorsesem grăbit să pun la punct regulamentul permiselor pentru exportul grâului, pe care ministerul mi-l încredințase confidențial. Care putea să fie deci cauza fantomaticei apariții a prietenului meu ?
-Ce ți s-a întâmplat atunci ?... Parcă ai fi fiert în ceară !...
         Dum-Dum îşi vârâ două degete în buzunarul vestei şi scoase un obiect mic pe care mi-l întinse.
-Cunoşti asta ?
         Era cameea inelului pe care îl purta în degetul mic, o cornalină ovală şi bombată ca o curmală pe care era gravat un porumbel cu ramură de măslin în cioc, iar de o parte și de alta un ... şi un ...
-Cum să n-o cunosc !... Dar inelul unde e ?... De ce i-ai scos piatra ?...
-Nu i-am  scos-o eu !
-Cine atunci ?
-El !...
-Care el ?...
-Omul cu inima de aur !
-Admirabil titlu pentru o nuvelă fantastică! exclamai eu.
          Nu înțelegeam însă pentru ce fusese nevoie să-şi păstreze figura aceea de fachir.
          Explicațiile care urmară nu mă dumiriră nici ele complect. Ba ceva mai mult, seriozitatea neobişnuită a prietenului meu începu cu timpul să mă turbure şi pe mine. Până atunci, ascultasem numai întâmplări ciudate, pe care fantezia lui Dum-Dum le înfățişa în cadre mai mult sau mai puțin verosimile, dar niciodată imposibile. De data asta însă, cele petrecute cu o noapte înainte depăşeau fantezia inteligenței unui om treaz, pentru a se confunda cu irealul din visele fumătorilor de opium şi haşiş.
        Povestirea prietenului meu fusese lungă şi plină de peripeții. Ea ne consumă trei rânduri de cafele turceşti duble și câte trei țigări de foi fiecare, făcu pe coana Filina să piardă biletul gratuit la reprezentația lui "Hamlet" cu Aristide Demetriade și ne încârcă bugetul mesei de seară, pe care trebuirăm s-o luăm într-o bodegă deschisă şi după miezul nopții.
                              #
       Când povesteşte, prietenul meu nu se rezumă niciodată. Inventează tot felul de amănunte care prelungesc povestirea ca infinitatea ciucurilor unui şal venețian. Când e treaz are înmlădieri de gondolier şi vocea lui metalică trenează parcă fierbinte și coclită ca o "Mandolinata" pe Canale Grande. Când e afumat însă, stă țeapăn, mut şi misterios ca "Bocca di Leone" pe care n-au săturat-o toate anonimele epocei dogale. De data asta, deşi abătut, prietenul meu era totuşi treaz.
-Venisem acasă mai târziu ca de obicei, începu el. Să fi fost aproape de miezul nopții. Mă întârziase ploaia și constatarea banală, de altfel, ca pe timp de ploaie dispare orice diferență dintre nomenclaturist 'urban' şi 'rural'. Trotuarele Bucureştilor mai ales, pe timp de ploaie, au aerul unor femei pierdute. Pe bulevardul Carol, aproape pustiu, numărasem toate petele violete pe care globurile electrice le desenau pe asfalt, până în dreptul unei clădiri cu patru etaje în fața căreia nu ştiu de ce m-am oprit. Pe timp de ploaie, privești foarte rar în sus. Pentru prima oară, Bucureștii îmi păreau un oraş cu adevărat mare. În lumina electrică, transparența picăturilor de ploaie dădea celor patru etaje măreția multiplicării la infinit. La ultimul etaj, era o fereastră deschisă. O vioară scârțâia o romanță de Delmet. Pe timp de ploaie toate viorile parcă scârțâie. Noroc însă că o voce de bărbat interveni la timp:
                  "Encore un baiser veux-tu bien --
                    Un baiser qui n'engage à rien..."
       Admirabilă ocazie îmi zic eu. Poate dau peste un document mai mult, pentru studiul meu "Sărutarea de-a lungul veacurilor". Vioara şi vocea bărbatului însă tăcură. Dacă fereastra ar fi fost mai joasă, un simplu document auditiv nu mi-ar fi fost de ajuns. Cele ce se petreceau însă în odaia de la al patrulea etaj, trebuiau să rămână pentru mine un veşnic mister. Mă gândeam totuşi pentru ce, oare, pe timp de ploaie, nu fredonăm decăt cupletele în care predomină cuvântul 'sărutare' ? Să fie oare din cauza că picăturile de ploaie schițează în căderea lor pe trotuar, gestul senzual al unor buze ce se lipesc de altele ?... Ploile repezi, mai ales, au ceva din verticala cascadelor. Or, în afară de aceste ciudate căderi naturale de apă, singură sărutarea îți mai poate da vertijul adâncimilor, în care pierzăndu-te cu ochii sfârşeşti prin a te pierde cu totul. Studiul meu trebuia să rămână, dar, tot acolo unde îl lăsasem...
       Ştii că vorbesc de cultul sărutării la cei vechi şi, mai ales, la insularii din  Lesbos şi Arhipelag. Azi am citat și versurile lui Baudelaire:
              "Lesbos oû les baiser sont comme les cascades,
                Qui se jettent sans peur dans les gouffres sans fond."
        Pomenesc apoi definițiile pe care le dau sărutării Catul, Tibul, Sfântul Paul, Papa Alexandru VIII, Jean Second în cărticica lui "Codul sărutărei", Verlaine, Rostand şi alți contemporani. Toate sunt însă incomplete şi false. Îmi adusei aminte atunci că aveam acasă o carte cumpărată în ajun de la un anticarul - opera unui anonim tipărită cu privilegiul regelui Ludovic XIX - în care răsfoind la întâmplare, găsisem câteva noi definiții ale sărutării...
       Ploaia stătuse. Îmi grăbii paşii şi, odată ajuns acasă, deschisei fereastra. Cu toate că era aproape de miezul nopții, zgomotul străzilor populate ajungea până la mine. Mirosul de salcâm plutea în atmosfera umedă, ca un fluid misterios şi înviorător de nu ştiu ce vechi şi necunoscute oboseli ale pământului. Ploaia îl deşteptase parcă şi îi dăduse aripi, şi-n noaptea asta nu plouase parcă decât flori de salcâm care otrăvea tot oraşul cu mirosul lor fosforescent, insinuant şi senzual...
      Deschid opera anonimului și citesc. Sunt lucruri admirabile în cărticica asta. Ascultă bunăoară:'Sărutarea este însăşi femeia. Sărutarea adevărată este numai sărutarea buzelor. Sărutarea este în acelaşi timp un excitant şi un calmant. Ea e ritm, potolește şi omoară. Sărutarea singură îți spune dacă eşti iubit. Corpul femeii se vinde, sărutarea se dăruiește.' Ce zici ? La un moment dat mă îndrept spre fereastra deschisă spre stradă. Ferestrele de la parter n-au poezia celor de la al patrulea etaj. Dacă un trecător întârziat şi-ar fi oprit paşii în fața ferestrei mele, ar fi putut privi înăuntru nesuportat de nimeni. De obicei însă nu ne oprim decât sub ferestrele în dosul cărora plutește ceva din atmosfera misterioasă a perdelelor trase.
        Mirosul salcâmilor devenise insuportabil. Felinarul din fața ferestrei mele se stinsese. În stradă nu se mai deslușea nimic decăt strălucirea de o clipă a picăturilor de apă ce traversau, scăpate din streaşină, pătratul de lumină al ferestrei. Undeva, departe, un ceasornic bătea miezul nopții... Tu ştii că sensibilitatea mea nervoasă îmi anunță miezul nopții cu o repeziciune de cronometru. De obicei, la ora asta, pleoapele mi se închid singure ca nişte clape de flaut, scăpate de presiunea degetelor. Mi-era somn şi mă pregăteam să închid geamurile. ..
        În momentul acela însă în cadrul ferestrei, ca şi rama unui tablou pe care l-aş fi atârnat atunci în perete, îmi apăru portretul unui bătrân cu barba albă, lungă şi răsfirate spre dreapta, o copie exactă dacă nu chiar originalul ce-i servise lui Buonarroti pentru popularul său Moise. Rămăsesem pironit locului. Îmi dădusem seama din primul moment că apariția din fereastră n-are nimic din existența şubredă a unei fantome, că nu e nici o hiperbolă vizuală, nici reconstituirea nebuloasă a vreunui spirit pe care l-aş fi purtat în gând. În fața mea aveam o ființă adevărată cu trup de om ca toți oamenii, un bătrân cu gura palidă dar mobilă, cu ochii stinşi dar destul de sticloşi şi vocea obosită dar destul de sonoră.
       Câteva clipe ne privirăm amândoi măsurându-ne cu ochii, ca şi cum ne-am fi surprins reciproc, unul cu mâna în buzunarul celuilalt.
       Apoi vocea lui mă făcu să tresar. Buzele i se conturară deodată roşii în jurul rotogolului negru al gurii ca aparatul de fixat gâtul condamnaților la ghilotină, şi dinții lui albi şi strălucitori ca nişte cuțite căzură de mai multe ori, decapitând o frază ciudată, fără rost, compusă numai din cifre.
-O sută treisprezece mii, şapte sute treisprezece.
       Cine era musafirul ăsta nepoftit și ce însemna maniera asta de-a intra în vorbă printr-o frază aritmetică ? Mă apropiai de fereastră şi-l întrebai:
-Doriți ceva ?
       El îmi răspunse printr-un gest afirmativ.
-Dacă doriți bani, vă previn că nu posed suma pe care mi-ați cerut-o adineauri.
-Nu erau bani... O sută treisprezece mii, şapte sute treisprezece, sunt zilele socotite a câte 24 de ore, pe care le-am trăit până în acest miez de noapte.
       După socoteala mea sumară, numărul acesta de zile reprezenta câteva sute de ani. Probabil că aveam de a făce cu un nebun. Cu nebunii însă trebuie să vorbești altfel. Ca să te înțelegi cu nebunii, trebuie să le vorbești sau în pilde ca înțelepții sau să ştii face şi tu pe nebunul. Un om de rând, o mediocritate intelectuală nu poate pricepe pitorescul unei convorbiri cu un nebun. Mă alipii atunci de fereastră și obrajii mei simțiră deodată şi boarea nopții umedă de ploaia primăvăratică și respirația caldă și mucegăită a necunoscutului din stradă. Îi zâmbii prietenește şi-l întrebai:
-Eşti bun să-mi spui şi mie ce vârstă ai ?
-Trei sute unsprezece ani şi o sută nouăzeci și opt de zile, socotind, bineînțeles, şi cele treizeci de zile ale anilor bisecți.
-Şi cum se face că ai întârziat aşa de mult pe lume ?
-Fiindcă până ce nu mă voi întregi și eu ca toți muritorii, nu pot muri.
-Îți lipsește ceva ?
-Da...
-Vreun organ principal ?
-Cel mai principal... Inima !... Am pierdut-o pentru o singură sărutare. Şi totuşi sărutarea pentru care am fost omorât mă perpetuează, după cum vedeți, ca pe o statuă fără viață...
       Îl compătimii cu un gest exagerat de o dezolare falsă până la lacrimi. Dar atitudinea lui calmă şi demnă îmi dădu să înțeleg că bătrânul nu avea nevoie de compătimirea mea. Căutai deci să reiau firul conversației.
-Cum te cheamă pe dumneata ?...
-Abraham Zaheul...
-Iartă-mă dar numele ăsta îl aud pentru prima oară. Nu cumva eşti frate cu jidovul rătăcitor ?
-O, nu... Mai întâi, nu sunt jidov... De la 1613 până la 1683 m-am numit altfel. Din ziua în care am împlinit optzeci de ani, mi-am luat numele patriarhului Abraham, tatăl lui Isaac şi întemeietorul poporului evreu, iar după alți douăzeci de ani, mi-am zis şi Zaheul, fiindcă un veac de viață îmi dă dreptul să mă numesc cu adevărat "bătrănul".
        Nebunul mă țintuise de fereastră. Eram aşa de aproape de el că barba lui se răsfirase în bătaia vântului pe pieptul meu.
-Dar cine eşti dumneata ?
-Eu sunt omul cu inima de aur.
-Adineauri îmi spuneai că n-ai inimă.
-N-o mai am fiindcă mi-a fost furată... De trei sute şi mai bine de ani, de când umblu să mi-o pot pune la loc, să mă pot întregi şi eu că toți muritorii, să pot muri şi eu odată !...
        N-am cunoscut în viața mea tristețe mai fără remediu ca oftatul adânc  şi fierbinte cu care necunoscutul din fața mea părea că încheie blestemul unei întregi generații de Danaide. Nebunul năruise în mine cupola templului în care adăpostisem învățătura pontifilor înțelepciunii omenești. Nu ştiam cine este acest Abraham Zaheul, condamnat să trăiască la infinit. Îmi dam seama însă că moartea unui om nu este decât o simplă oprire de ceasornic şi că trupul fără inimă, ca şi omul fără ceasornic, poate trăi cu adevărat la infinit... Lungimea timpului nu este decât mișcarea convențională a minutarelor, fie că se învârtesc în jurul unui cadru smălțuit, fie că se agită în cuprinsul a patru compartimente de carne însângerată.
                              #
         Până aici, prietenul meu nu-şi întrerupse povestirea decât în timpul celor două sorbituri cu care golise întreaga ceașcă de cafea.
-Fă-mi una mai dulce că destul de amară e povestea pe care am să ți-o spun.
         Şi prietenul meu continuă:
-Iată acum şi povestea omului cu inima de aur. Ți-o reproduc aşa cum mi-a fost spusă şi mie. Nu adaug  nimic de la mine fiindcă mai mult decât am auzit, nu se poate închipui... Se pare că ìn tinerețea lui, Abraham săruta mai bine ca toți seniorii de la Curtea lui Ludovic XIII. La început, femeile din popor îl porecliseră "gură de aur". Dar cum sărutarea nu-i decât ritmul plastic al inimei omeneşti, o Maică de la Port-Royal îi zise "omul cu inima de aur" şi ecoul acestei reputații zgomotoase ajunse intr-o bună zi până la palatul Luvrului. Regina Anna căută să-l cunoască. Neconsolată încă de moartea ducelui de Buckingham, regina ceru cardinalului Richelieu să-l atașeze curții sale. Şiretul cancelar însă cunoştea și el faima tânărului gentilhomme. Într-o noapte, trei spadasini mascați îl atacară în piața bisericii Saint-Germain l'Auxerrois, chiar în fața palatului din care se strecurase pe furiş. Inima însă, în loc s-o ducă stăpânului lor ca dovadă că îndepliniseră mandatul cu care fuseseră însărcinați, o vândură unui orfèvre pentru 750 de pistole,  împărțiră banii şi fugiră în Statele papale.
        Te las acum să ghicești singur voiajurile făcute de diferitele fragmente ale inimei bietului Abraham, timp de aproape 300 de ani. Povestea misteriosului meu musafir este cu mult mai grozavă decât a jidovului rătăcitor. Ahasverus, cel puțin, a fost blestemat de Iisus Cristos. Abraham Zaheul însă nu-i decât victima celei mai frumoase podoabe pe care o poate avea omul. De aproape 300 de ani, omul acesta rătăcește din oraş în oraş, din țară în țară, din continent în continent, pentru a-şi putea strânge la un loc aurul propriei sale inimi, răspândit prin diferitele bijuterii, transformate şi ele, de zeci şi sute de ori poate. La Paris, Florența, Varșovia,  Smirna, Columbo, Sidney, Pernambuco, Caracas, New York, Tamatava şi nu mai știu prin ce alte orașe încă, Abraham găsise câte o broşă, o pereche de cercei, un inel, o brățară, un ac de cravată, un buton de cămașă, un capac sau un lanț de ceasornic, pe care le răscumpărase după importanța obiectului şi mai ales după sufletul posesorului.
        E cea mai grozavă tragedie umană pe care am cunoscut-o până astăzi și probabil cea mai mare cinste pe care mi-a putut-o acorda mărinimia ursitoarelor. Ultimul capitol al acestei poveşti supranaturale l-am încheiat aseară eu...
                             #
        Deşi deprimat, prietenul meu păstra totuşi atitudinea unei satisfacții depline, împrumutate parcă din tabloul coanei Filina, ce reprezenta pe Napoleon Bonaparte după victoria de la Austerlitz. Nu ştiam dacă trebuie să zâmbesc sau să-mi păstrez seriozitatea mărită de curiozitatea sfârşitului acestei tragedii senzaționale. Eram sigur că povestea omului cu inima de aur erau inventată pe de-a-ntregul de prietenul meu, care sonda probabil efectul unui nou foileton.  
         El însă îmi bănui gândul și grăbi sfârşitul povestea, mai înainte ca eu să pot deschide gura.
-O să mă întrebi poate, continuă el, ce căuta la mine bătrânul Abraham... Cum ?... N-ai ghicit încă ?... Iată ce căuta. ..
        Şi Dum-Dum scoase din nou din buzunarul vestei cornalina demontată din inel.
-Îşi căuta ultimul fragment din inimă. N-am ezitat un singur moment. I-am dat inelul cu satisfacția sufletească cu care aş fi miluit un cerșetor. Simțeam însă că cerşetorului din fața mea, dăruindu-i posibilitatea morții, îi dăruiam însăşi viața pe care  n-o putea trăi cu adevărat decât subordonând-o inimei. Bătrânul mi-a luat inelul cu lacrimile în ochi.
-N-am să ți-l pot plăti, îmi spuse el. În schimb însă amintește în studiul dumitale asupra sărutării și despre pățania mea... O sa facă poate senzație...
         Cu degetul cel mare, îi demontări apoi cameea pe care mi-o restitui şi, scoțând din buzunar o mulțime de alte bijuterii stricate, le amestecă în podul palmelor împreunate în formă de ciucuri,  suflă în ele ca şi cum ar fi vrut sa aprindă un tăciune aproape stins şi le înghiți ridicându-şi ochii în cer şi lungindu-şi gâtul ca o lebădă care n-ar mai fi băut apă de 300 de ani...
        Ce-a mai fost pe urmă nu ştiu. Abraham Zaheul dispăruse ca şi cum pământul  s-ar fi deschis sub picioarele lui. M-am aplecat spre fereastră şi-am privit afară. Pe strada Toamnei întunericul era mai negru şi mai compact ca în nopțile 'Infernului' lui Dante.
       Am vrut să-ți povestesc imediat cele petrecute dar tu dormeai și mi-a fost milă să te deştept. M-am întors la mine în odaie și am adormit ca după o beție rabelaisiană, când simți corpul umflat şi picioarele mai lungi decât un tren de marfă.
                             #
        Seriozitatea constantă a prietenului meu îmi dăduse să înțeleg din primul moment că trebuie sa-mi amăn pentru altă dată glumele cu care obișnuiam să încheiem discuțiile noastre literare. Ca foileton de senzație, născocirea lui Dum-Dum era foarte reuşită.
       Plecarăm să mâncăm într-o bodegă din centrul oraşului. Aici însă îmi aruncai ochii intâmplătir pe un ziar de seară şi ochii mei se opriră instinctiv asupra rubricii 'Intâmplări din capitală'.
-Te-am prins, exclamai eu triumfător.
        El nu pricepea la ce fac aluzie.
-Iată de unde ai furat povestea omului cu inima de aur...
        Prietenul meu holbă ochii pe rândurile indicate de mine.
        "Azi noapte a fost găsit mort în stradă Toamnei un bătrân aproape gol, fără nici un act de identitate asupra lui. Cadavrul a fost transportat la morgă."
-Să ştii că ăsta e Abraham Zaheul, îmi şopti el cu teama omului care caută să scape de control.
        Eram convins că prietenul meu cetise ziarul înaintea mea și că povestea omului cu inima de aur fusese brodată cu repeziciunea ziaristului de rasă, care cu cât este mai inteligent, cu atăt devine un mai perfect instrument mecanic în mâna secretarului de redacție sau chiar a paginatorului. A doua zi însă, Dum-Dum dădu buzna în odaia mea.
-Ştii că n-am putut dormi toată noaptea ?... Hai la morgă... Trebuie să văd numaidecât pe bătrânul găsit mort în strada Toamnei.
         Epilogul povestei omului cu inima de aur, promitea să devină interesant.
         Plecarăm la morgă, unde norocul făcu să găsim, ca doctor de serviciu în ziua aceea, tocmai un prieten al nostru. Cadavrele necunoscuților eraun aşezate în rând
ca legăturile de zarzavat în piață. În fața unui bătrân, în care, după descrierea din ajun, recunoscui  pe Abraham Zaheul, prietenul meu se opri cu pietate şi şopti:
-Ăsta e !...
        Doctorul ne privi nedumerit o clipă, apoi curios, ne întrebă cu oarecare jenă:
-De unde ştii că e ăsta ?
        De data asta, nedumerirea se întinse ca o boală contagioasă și pe figura noastră. Să fi ştiut oare şi doctorul ceea ce, afară de noi doi, nu credeam să mai poată ştii cineva ?
-Al cui e cadavrul ăsta ?  
-Ala cui e nu se ştie încă... În schimb însă e o piesă de mare preț, un adevărat fenomen al naturei... Când i s-a făcut direcția,  în locul inimei i s-a găsit un bulgăre de aur...
                           #
        În drum spre casă, încercai să-mi încurajez prietenul ca de obicei.
-O să iasă ceva extraordinar, povestea omului cu inima de aur.
        Dum-Dum dădu deznădăjduit din cap.
-Ce vrei să iasă dintr-un fapt adevărat ?... Eu nu scriu decât poveşti inventate de mine...
         Cautai să-l conving că greșește. El însă îmi repeta cu încăpățânare:
-Unde nu e imaginație, nu e artă...  nu e literatură. E numai ziaristică de calapod...
Dar dacă-ți place aşa de mult, n-ai decât s-o scrii tu... Vrei să-ți vând subiectul ție ?... Hai de-mi cumpără o sticlă mare de Cherry Brandy.
                              (Ion Minulescu, "Omul cu inima de aur")

... deci dacă este sămbată - am decis eu cu drag - prinde bine câte o porție de mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri  SF, colecție ce o am prin bibliotecă, scrisă de specialiştii domeniului, în decursul timpului)...
.... sper că a fost o lectură plăcută !