legendarul Ştefan (4) ...

              ''Spun amintirile că, într-o bună zi, străjile au vestit primejdie iscată către Soare -amiază;  urdia* turcească pătrunsese, dinspre Chilia, în codrii Tigheciului şi năzuia spre târgul Huşilor, unde măria sa avea casă de sfat.

                Acolo, unde se afla şi impunătoarea biserică zidită de el, chibzuia cu pârcălabii cetăţilor şi căpeteniile de oşti, la ceasuri de grea cumpănă pentru ţara Moldovei.

               Ştefan Vodă a cântărit că la aşa îndrăzneală se cuvine cu sabie şi buzdugan mânuite de oşteni intrales. Drept aceea , după ce a slobozit porunca tutovenilor să treacă Prutul, mai jos de Oancea  şi să-i pălească pe turci în coasta şi din urmă, a luat cu sine vreo mie de fălcieni din codri, pierzanie pentru duşmani.

               O zi şi jumătate a fost destul ca nici un vrăjmaş necredincios să nu mai sufle; mult peste zece mii de turci au rămas hrana sălbăticiunilor pădurii şi îngrăşământ pământului.

               În iureşul bătăliei, măria sa a băgat samă că pedestraşul Sofronie din Fundătura s-arată ca cel mai aprig doborâtor de turci şi de aceea, odată treaba războiului sfârşita cu bine, la întoarcere, oastea s-a abătut la Fundătura Pihneştilor.

               Acolo, la porunca măriei sale, au fost trecuţi prin dogoarea vetrelor de jăratec bouleni şi batali, şi-n frigărui au sfârâit găinuţe şi hulubi cu nemiluita. Şi pe când oştenii îşi dezmorţeau trupurile în ierburile mirositoare ale livezilor, din chimniţe amurgite, au fost trase la vedere balerci cu licoare rubinie. Au sunat bucium, s-au înfiorat strune, şi oştenii au ospătat laolaltă cu măria sa în umbra nucilor.

               Într-un răstimp al praznicului, măria sa a poftit pe Sofronie lângă sine şi, lăudându-i vrednicia, i-a legat la brâu spade de pârcălab al cetăţii Crăciuna, grăind:

      -Pe credinţa şi virtutea ta şi a neamului tău se razimă viaţa Moldovei, care nu-i a mea, nici a voastră, ci a fiilor feciorilor noştri. Lor li se cuvine să le-o dăm mai mândră de cum am primit-o de la străbuni. Pentru aceasta se cuvine a da glas inimii şi cugetului nostru strigând: celui vrednic şi bun, mărire şi cinste.

               Oştenii au dat chiot cuviincios, iar sătenii, cu mic cu mare, au săltat pahare, grăind:
      -Să ne trăieşti, măria ta! ''

 * urdia=oaste

    preluată din ''Legende''
              -''Din oştean de rând, mare comandant de cetate'' - George Chiper-Dinograngea