câteva zile din viaţa lui Theodore (2)...

 CÂTEVA ZILE DIN VIAŢA LUI THEODORE

                                   de RADU HONGA
                                    (http://revistanautilus.ro/dictionar-sf/honga-radu-1953-1997/ )
             
                                                LA ŢARĂ
 
            A doua zi, ras proaspăt, îmbrăcat într-un costum sport şi mult mai bine dispus după o noapte liniştită, Theodore se urcă în helicopterul agenţiei luând cu el strictul necesar pentru o săptămână. Abia aştepta să ajungă la ferma mult visată. Pilotul nu era prea vorbăreţ din fire şi astfel, timp de o oră cât dură drumul, avu prilejul să admire peisajul din jurul oraşului. După ce coborâ în dreptul unui indicator pe care se putea citi:''Ferma Strauss. Fluieratul interzis ! Se ofilesc florile !'', pilotul îi mormăi ceva din care Theodore nu auzi decât:''... să te aibă în pază !'' şi plecă imediat, de parcă ar fi aterizat pe un sol radioactiv. Nu apucă să facă decât câţiva paşi depărtare, că fâşia aceea de pământ, înconjurată de o parte şi de alta de iarbă, începu să ruleze singură spre poarta fermei. La un moment dat văzu un măr foarte aproape de drum şi sări din potecă cu gândul să-l observe mai de aproape. Dar mare-i fu dezamăgirea când, apropiindu-se îşi dădu seama că în pom nu era decât un singur fruct şi în dreptul lui o tăbliţă pe care scria:''Ia mâna ! Nu vezi că nu este decât unul singur ?''. Peste tot, în jur, iarbă de toate culorile, în afară de verde. În faţa porţii se afla un rond de flori galbene, al căror parfum îl simţi de departe. În mijlocul lor, o altă tăbliţă:''Nu încercaţi să le rupeţi. 380 volţi !''. Vru să sune ca să i se deschidă dar poarta se dădu la o parte singură. ''Celule fotoelectrice'', gândi Theodore, înaintând spre femeia care-l aştepta în curte, surâzând. Îi sărută mâna cu o politeţe puţin exagerată şi îi spuse de ce a venit.
-Am fost anunţaţi dinainte, îi răspunse ea, invitându-l în casă. Vreţi să vă odihniţi ?
-A, nu, zise el, lăsându-şi bagajul lângă uşă. Sunt curios să văd cum arată această fermă. Locuiţi singură ?
-Cu soţul şi cei doi copii, dar din păcate niciunul nu este acasă. Soţul a plecat la pescuit şi nu vă pot spune precis când se întoarce.
-Aveţi şi heleşteu ? se bucură Theodore. Începe să-mi placă aici, la dumneavoastră. Aş sorbi cu plăcere o ciorbă de peşte.
            Doamna începu să râdă.
-Avem heleşteu, îi explică ea, dar nu este decât un singur peşte în el şi soţul meu încearcă de o lună de zile să-l prindă. De asta vă spuneam că nu ştiu când se întoarce. Este destul de bătrân, poate a şi murit !
-Vai, doamnă, se sperie Theodore. Cine să moară ? Soţul ?
-Nu, peştele, de el era vorba. 
-Da, da, înţeleg, zise Theodore, mai liniştit. Şi copiii ?
-Cel mare s-a dus să pună capcane pentru găini şi...
-Capcane pentru găini ? Lui Theodore i se păru că n-a auzit bine.
-Ce vă miraţi ? Pe aici nu sunt decât găini sălbatice şi nu le putem prinde altfel. Iar cel mic este în spatele casei, construieşte o apărătoare pentru o cireaşă care tocmai s-a copt.
            Un câine se apropiase de ei, dând din coadă.
-Aveţi şi câine ?
-Dacă aţi şti cât ne-a costat, oftă doamna Strauss. Cei de la grădina zoologică nu au vrut să-l vândă decât pentru o mie de taloane ! Şi nici măcar în rate !
-Dar văd că este foarte cuminte, nu latră deloc la străini. Muşcă ?
-Cine, ăsta ? Da' de unde ! I-am făcut o operaţie ca să nu ne tulbure somnul cu lătratul, iar de muşcat nici nu poate fi vorba; colţii sunt prevăzuţi cu un dispozitiv de vaccinat. Vreţi să vă arăt crescătoria de iepuri mecanici ? Sunt o grozăvie !
-Lăsaţi, zise Theodore, îi văd mai târziu. Vacă bună de lapte nu aveţi ? Mie, dimineaţa, îmi place să beau o cană de lapte fierbinte.
-Vacă nu, dar avem lapte, zise doamna Strauss.
-A, înţeleg, vine lăptarul.
-Nu, domnule, ce să caute lăptarul pe aici, avem o pompă în curte !
-O... pompă ?
-Exact. Nu trebuie aă vă mire acest fapt. Este racordată la conducta de lapte de pe şoseaua nr.8. Când îi dăm drumul să curgă, are un mecanism care face: ''Muuu, muuu !''
-Pompa ? Face ca vaca ? I-auzi Theodore, îşi zise, şi îşi trase o palmă.
-Haideţi s-o vedeţi. E mult mai simplu aşa. Ce să facem cu vaca ? Trebuie s-o mulgem în fiecare zi, mai dă cu piciorul, îţi mai dă câte o palmă...
-Eu, să vă spun drept, o întrerupse Theodore, nu am văzut în viaţa mea o vacă dând palme ! Şi vă rog să mă credeţi că am fost prin multe locuri. Poate cu coarnele...
-Cu palma, cu coarnele, are vreo importanţă ? Aşa, dacă e cumva defectă, îi mai dăm noi câte un picior.
-Vacii ?
-Nu, domnule, pompei.   
            În timp ce se îndreptau spre ''Vaca stilizată'', instalată în spatele unui garaj, Theodore auzi câteva păsărele ciripind.
-Ce sunt, întrebă el, canari sau piţigoi ?
-Vorbiţi de păsărelele care cântă ?
-Da.
-Nu ştiu ce sunt că nu le-am văzut niciodată. Le-a adus soţul meu acum o săptămână, de la oraş, şi le-a agăţat într-un copac.
            Într-adevăr, într-un pom de lângă gard, Theodore văzu câteva păsărel: una sta întinsă pe burtă pe-o creangă, alta cu capul în jos.
-Şi cântă în poziţia asta ? se miră Theodore.
-Ei, cum o să cânte, nu vedeţi că sunt împăiate ? Avem un casetofon în scorbură.
            ''O frumuseţe de fermă !'', îşi spuse Theodore.
-Ce spuneţi, vă place la noi ?
-Da, răspunse el, mirându-se singur de ceea ce spune.
            Doamna Strauss îl privi uimită.
-Şi sunteţi hotărât, în continuare, să vă cumpăraţi o casă la ţară ?
-De ce nu ? Decât la oraş... Dar de ce mă întrebaţi ?
-Sunteţi foarte curajos. Până acum au venit zece inşi şi tot atâţia au plecat a doua zi, renunţând. Înţelegeţi ?
-Înţeleg, răspunse Theodore. Nu cumva ferma dumneavoastră este un fel de fermă-sperietoare ?  
            Doamna Strauss nu răspunse dar lăsă capul în jos ruşinată.
-Noi nu suntem decât simpli angajaţi ai agenţiei. Rolul nostru este de a vă arăta dezavantajele vieţii la ţară. Pentru asta suntem plătiţi.
            La sfârşitul săptămânii de acomodare, Theodore îşi luă rămas bun de la familia Strauss şi se urcă vesel în helicopterul ce-l aştepta pe pajiştea din faţa curţii. Era binedispus şi plin de planuri de viitor. ''O casă la ţară, ah, ce poate fi mai frumos decât o casă la ţară !'', se întrebă el, zâmbind.                          
                               - continuarea săptămâna viitoare... -

                     (RADU HONGA, ''CÂTEVA ZILE DIN VIAŢA LUI THEODORE'')
                                                           

          

            

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !

... sper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica:

http://www.qbebe.ro/utile/desene_de_colorat/pasari      

jurnalul (223)

Astăzi ... vineri, 27 octombrie, ora 16.18

Am ajuns ... la zile cu un prrogram de activitate mai uşor pentru mine ! la început m-am adaptat mai greu - parcă îmi lipsea ceva... au fost zile la rând pline de apa de ploaie - ca la Bacovia cel cu locuinţele lacustre... umezeala amplifica starea de frig... inutil să spun că facem focul în fiecare dimineaţă - cam singura mea pricipală muncă...  

Gândurile ... parcă mi s-au mai liniştit... au fost şi două zile de sărbători creştine... . 

Am reînvăţat ...  că sunt utile şi zilele mai uşoare... aproape că uitasem de aşa ceva în ultima perioadă...
Recunosc ... că prefer mâncărurile fără prăjeluri, cu multe arome...   
În bucătărie ... am fost de ajutor azi: am avut grijă de foc dar şi de dulceaţa de gutui (aseară, cam multe ore, am tocat o parte din gutuile adunate, în cubuleţe mititele..)... 

Sunt ... îmbrăcată în pantaloni mai groşi, maro, un tricou cu mânecuţă trei-sferturi, baticuţul meu cel verde în jurul frunţii, şosete şi cipicei...

Aripa de nord ... a casei, cum deschizi uşa, te ameţeşte cu aroma de gutui... parcă intri în regatul dulce-amărui al Reginei Gutuie !

Aştept ... ca să finalizez o mâncărică de cartofi (în timp ce îmi scriu pagina de '''jurnal'') pentru că încerc să o pregătesc aşa cum îmi place mie...
Am citit ... mai mult în săptămâna aceasta pregătindu-mă pentru pagina de ''luni''...  

La tv ... acum, ticuţu urmăreşte meciul Simoneii Halep - eu nu am nervii aşa de tari să urmăresc în direct - dar aud comentariul...

În casă ... este cald, plăcut...

Am : câteva imagini surprinse cu telefonul înainte de începerea perioadei ploioase şi nu aş vrea să le uit: 

pentru plâns...

... am descoperit de ceva timp o informaţie dar acum am avut timpul necesar pentru a reuşi să o transcriu aici... 
... o idee pusă în practică de japonezi pentru cele ce vor să se elibereze de o mare tristeţe... 
... de ce ?
... pentru că japonezii sunt renumiţi pentru tradiţia lor de a nu-şi exprima emoţiile - din pudoare, ruşine sau un obicei - putând fi denumiţi chiar regii ''faţă de poker'':  https://www.grazia.fr/lifestyle/insolite/au-japon-on-peut-louer-une-chambre-d-hotel-specialement-pour-y-pleurer-759876
... deci pentru femeile japoneze, în centrul oraşului Tokyo, în 2015, hotelul Mitsui Garden Yotsuya a luat iniţiativa de a se transforma, pentru o perioadă de timp, într-un hotel pentru plâns...
... în camerele hotelului, o femeie japoneză - posibil prea tristă - poate viziona filme sau citi reviste manga (care mai de care mai triste), are la dispoziţie batiste ''la fel de moi ca un caşmir'', măşti calde pentru refacerea ochilor după plâns astfel ca să nu fie ''umflaţi ca un balon'', demachiant:   http://madame.lefigaro.fr/societe/au-japon-un-hotel-concu-pour-recevoir-les-femmes-en-larmes-110515-96515 
... interesant, nu ?

şarpele cu pene...

                    ŞARPELE CU PENE

                                              - D.H.LAWRENCE -
          
          Imediat urcară o serie de bărbaţi, toţi îmbrăcaţi la fel, în pânză albă şi huaraches, fiecare dintre ei cu un serape împăturit pe umăr. Purtau brâuri albastre, iar sandalele erau albastre cu alb. Veni şi sculptorul, şi Manuel, îmbrăcaţi şi ei în haine de pânză.  
          Erau cu totul şapte oameni, în afară de Ramon. Ajunşi în capul scării, efectuară salutul, unul după altul. Apoi îşi scoaseră serape-urile cafenii, ţesute la margini cu ovaluri albastre umplute cu alb, le aruncară pe jos, lângă zid, aşezându-şi pălăriile alături. După aceea îşi dezbrăcară bluzele şi le azvârliră peste pălării.
          Ramon lăsă toba din mâini şi se aşeză pe propriul lui serape cu dungi albastre şi negre, împodobit cu franjuri roşii. Toboşarul indian preluă toba. Ceilalţi bărbaţi se aşezară în cerc, cu picioarele încrucişate, despuiaţi până la brâu, tăcuţi. Câţiva aveau pielea de o culoare cafenie roşcată, iar doi dintre ei erau albi. Culoarea lui Ramon era brun-gălbuie. Şezură un timp în deplină tăcere; doar pulsaţia monotonă, hipnotică a tobei comunica aerului vibraţii. Apoi toboşarul începu să cânte cu acea bizară voce înceată, interiorizată, ce părea să rămână circumscrisă în perimetrul lor; cânta în anticul falsetto al indienilor:
          ''Cel adormit - să se deştepte ! Cel adormit  - să se deştepte ! Cel ce păşeşte pe poteca şarpelui va dobândi locul râvnit; pe poteca prafului va ajunge la locul râvnit şi va fi înveşmântat în pielea şarpelui...''
          Unul câte unul, glasurile oamenilor i se alăturară, până când se lăsară cu toţii cuprinşi de ritmul orb, infailibil, al strămoşeştii lumi barbare. Şi cu toţii cântau pe acea voce scăzută, interiorizată, de parcă sunetele ar fi ţâşnit din cele mai vechi şi întunecate unghere ale sufletului, răspândindu-se nu în afară, ci înlăuntru, ca şi cum sufletul îşi îngână sieşi un cântec.
          Cântară un timp, la un straniu unison. ca un stol de păsări ce zboară cu o conştiinţă unică. Şi când toba vibră în cea din urmă bătaie, vocile se stinseră cu un clipocit în gâtlej.
          Se aşternu tăcerea. Apoi oamenii se întoarseră unul spre celălalt , vorbindu-şi şi râzând domol. Ramon stătea cu faţa înâlţată, privind în depărtări, în trufaşa-i implorare. După un timp porni să vorbească pe un glas mândru, dar interiorizat:
          ''Nu există Înainte şi După, ci numai Acum.
          Marele Şarpe îşi încolăceşte şi descolăceşte plasma inelelor lui, şi stelele se nasc, iar lumile pier. Totul se petrece numai prin încordările şi destinderile plasmei.
          Eu sunt întotdeauna, grăieşte somnul său. 
          Precum omul cufundat în somn adânc nu ştie de nimic, dar este, tot astfel este Şarpele încolăcit al cosmosului care-şi trudeşte plasma. 
          Precum omul cufundat în somn adânc nu are nici mâine, nici ieri, ci doar este, tot astfel limpedele, clarvăzătorul Şarpe al eternului cosmos este Acum, de-a pururi Acum.
          Acum, şi numai Acum şi de-a pururi Acum.
          Dar visele se înfiripă şi se sting în somnul Şarpelui.
          Şi lumile se înfiripă precum visele şi se sting precum visele.
          Şi omul e un vis în somnul Şarpelui.
          Şi numai somnul lipsit de vise răsuflă Eu Sunt.
          În Acum, cel lipsit de vise, Eu Sunt.
          Visele se înfiripă aşa cum se cuvine să se înfiripe şi omul e un vis înfiripat.
          Dar plasma cea lipsită de vise a Şarpelui e plasma unui om, a trupului său şi a spiritului, care laolaltă formează un tot.
          Şi somnul perfect al Şarpelui Eu Sunt este plasma unui om care-i un întreg.
          Atunci când plasma trupului şi plasma sufletului şi plasma spiritului alcătuiesc un întreg în Şarpele Eu Sunt.
          Eu sunt Acum.
          A-fost e un vis, şi va-fi e tot un vis, ca două picioare grele, separate.
          Dar Acum, Eu Sunt.
          Copacii dau frunze în somnul lor şi florile răsar din vise, în purul Eu Sunt.
          Păsările uită de tulburarea viselor lor şi cântă cu glas tare în Acum, Eu Sunt ! Eu Sunt!
          Căci visele au aripi şi picioare, şi drumuri de străbătut, străbunii de împlinit.
          Dar Şarpele sclipitor al Acum-ului e lipsit şi de aripi şi de picioare, e neîmpărţit şi perfect încolăcit.
          Aşa cum zace pisica încovrigată în inelul Acum, iar vaca zace arcuită, botul atingându-i pântecele.
          Cu picioare de vis o zbugheşte iepurele pe deal. Dar când se opreşte locului, visul a trecut, a intrat în Acum cel fără de timp, iar ochii lui sunt vastul Eu Sunt.
          Numai omul visează, visează şi visează, şi trece de la vis în vis, asemeni celui ce se zvârcoleşte în pat.
          Visează cu ochii şi cu gura, visează cu mâinile şi picioarele, cu falusul, cu inima, cu pântecul, cu trupul şi sufletul şi spiritul, într-o furtună de vise.
          Şi aleargă de la vis la vis, în speranţa visului desăvârşit.
          Dar vă spun vouă, nu există vis desăvârşit, pentru că fiecare vis are o durere şi o nevoie, o nevoie şi o durere.
          Şi nimic nu e desăvârşit, decât dacă visul moare în somnul Eu Sunt.
          Când visul ochilor se întunecă, şi e încercuit de Acum.
          Şi visul gurii răsună în ultimul Eu Sunt.
          Şi visul mâinilor e un somn ca o pasăre ce doarme pe apă şi e săltată şi purtată fără ca să ştie.
          Şi visul picioarelor şi al degetelor atinge miezul lumii, unde Şarpele doarme.
          Şi visul falusului atinge marele Nu Ştiu.
          Şi visul trupului e nemişcarea unei flori în întuneric.
          Şi visul sufletului se pierde în parfumul lui Acum.
          Şi visul spiritului tresare şi îşi lasă capul culcat şi încă e alături de Luceafărul de Dimineaţă.
          Pentru că fiecare vis se naşte din Acum şi se consumă în Acum.
          În miezul florii care e sclipitorul Şarpe, cel fără de vise.
          Şi ceea ce se pierde e un vis, şi ceea ce sporeşte e un vis. În veci nu e decât Acum, Acum şi Eu Sunt.''
          Tăcerea se lăsă peste cercul de bărbaţi. De afară se auzea uruitul carului cu boi, iar dinspre lac un uşor plesnet de vâsle. Dar cei şapte bărbaţi şedeau cu capetele aplecate, într-o semi-transă, ascultându-şi sufletele.
          Pe urmă toba începu să bată încet, cu de la sine putere parcă. Şi un om porni să cânte, cu voce înăbuşită:
                 ''Luceafărul de Dimineaţă,
                   Stea între noapte şi zi legănată,
                   Ca pasărea ce aripile-şi înalţă şi aşteaptă, 
                   Cu cea de întuneric spre stânga îndreptată, 
                   Iar aripa luminii întinsă înspre dreapta,
                   Luceafărul în zori ni se arată.
                               Da, sunt veşnic aici, 
                               Printre-ale spaţiului fire,
                               Aripa zilei ating
                               Şi pe chip îţi aduc strălucire,
                               Cealaltă aripă e-n beznă
                               Iar eu sunt în eternă neclintire.
                   Da, sunt mereu aici. Sunt stăpân 
                   Peste toate. Dar cei ce-n lume au puterea
                   Mă văd şi mă pierd din vedere
                   Şi totuşi sunt neclintit
                   În cereştile sfere.
                               Mulţimile nu-mi văd figura
                                Zăresc doar aripile în mişcare, 
                                Ceva care se naşte, ceva care dispare
                                Schimbându-se ca frigul şi căldura.
                   Dar cel care ştie să privească
                   Prin zorii de zi şi sfârşitul de noapte
                   Stăpân va fi peste calea de fapte
                   Nevăzute pentru privirea lumească.
                                Drumul dintre tenebre şi piscuri luminoase,
                                Cărarea ca un şarpe, în curbe sinuoase
                                E doar substanţa umbrei din zilele frumoase.
                   Sunt aici, nemişcat. Pe veci încremenit
                   Între două aripi de zbor nesfârşit,
                   Spre-adâncuri de pace, de senin înfinit.
                                Profund, în văi de albastru ceresc,
                                Departe de-orice luptă zbuciumată,
                                Mă veţi găsi pe mine, cel care nici nu cresc
                                Şi nici nu pier, nu voi pieri niciodată.
                   Sunt dincolo de tot ce se zvârcoleşte
                   Sunt dincolo de luptă şi iubire.
                   Sunt o stea, o apă ce nu se vălureşte
                   Şi-i spală pe cei vrednici, iviţi din omenire.''
-Ascultaţi ! se înălţă glasul lui Ramon în tăcere. Noi vom fi conducători printre oameni. Dar conducători ai oamenilor şi stăpâni ai oamenilor nu vom fi. Ascultaţi ! Noi suntem stăpânii nopţii. Stăpânii zilei şi ai nopţii. Fii ai Luceafărului de Dimineaţă. Fii ai Luceafărului de Seară. Oameni ai Luceafărului de Dimineaţă şi de Seară. 
          Noi nu suntem stăpâni ai oamenilor: cum ar putea oamenii să ne facă stăpâni ? Nu suntem nici conducători ai oamenilor, pentru că oamenii nu ne merită.
          Nu există a da şi a lua. Când degetele care dau ating degetele ce iau, Luceafărul de Dimineaţă scapără pe dată, la contact. Nu există nici dat şi nici luat, nici mână care întinde, nici mână ce primeşte, ci numai steaua dintre ele, iar mâna albă şi mâna neagră dintr-o parte şi din cealaltă sunt invizibile. Floarea de iasomie absoarbe în cupa ei datul şi luatul, iar parfumul îmbinării se înalţă pătrunzător în aer.
          Nu vă gândiţi nicicând să daţi şi să primiţi, lăsaţi doar iasomia să înflorească.
          Nu lăsaţi să se irosească nimic de la voi prin risipă, nu lăsaţi să vi se răpească nimic.
          Şi la rându-vă nu luaţi nimic de la alţii. Nici măcar mireasma trandafirului, nici zeama rodiei, nici dogoarea focului.
          Ci spuneţi trandafirului: Iată ! Te desprind din tufiş şi răsuflarea ta e în nările mele, iar răsuflarea mea e caldă în adâncurile tale. Fie să rămână acest legământ între noi !
         Şi fiţi grijulii când desfaceţi rodia: căci ţineţi în mâinile voastre un apus de soare. Spuneţi-i: eu vin la tiine, vino şi tu la mine. Luceafărul de Seară fie între noi !
         Şi când pâlpâie focul, iar vântul e rece şi vă întindeţi mâinile spre flacără, ascultaţi-i graiul: ''Ah ! Tu eşti ? Vii către mine ? Iată, mă pregăteam pentru cea mai lungă călătorie, pe cărarea şarpelui. Dar din moment ce-ai venit la mine, vin şi eu la tine. Şi dacă tu cazi în mâinile mele, cad şi eu în mâinile tale, iar florile de iasomie pe lemnul aprins între noi.''
         Nu prădaţi nimic de la alţii şi nu lăsaţi să se prade nimic de la voi.
         Căci prădătorul şi prădatul frâng deopotrivă rădăcinile florii de iasomie şi scuipă peste Luceafărul de Seară.
         Niu luaţi nimic pentru a spune: Am ! Căci nu puteţi poseda nimic, nici măcar pacea.
         Nimic nu poate fi posedat, nici aurul, nici pământul, nici iubirea, nici viaţa, nici liniştea, nici măcar durerea sau moartea, şi nici salvarea.
         Nu spuneţi despre nimic:''E al meu !''
         Spuneţi doar: ''E cu mine''.
         Căci aurul care e cu tine zăboveşte ca luna ce se retrage în zori de pe cer, privind peste spaţiul în direcţia ta şi spunându-ţi:''Iată! Suntem îndatoraţi unul celuilalt. Iată ! Pentru acest scurt răstimp, tu şi cu mine ne suntem datori.''
         Şi glia ta îţi spune:''Ah, fătul meu dintr-un tată îndepărtat ! Vino şi înalţă-mă - înalţă-mă un pic pentru ca macii şi grâul să poată înflori în vântul uşor ce se stârneşte între pieptul meu şi al tău. Apoi cufundă-te cu mine şi vom alcătui o singură movilă !''
         Şi ascultaţi la glasul iubirii grăind: ''Iubitule, sunt secerată de spada ta precum e cosită iarba, şi asupră-mi au pogorât întunericul şi tremurul Luceafărului de Seară. Pentru mine tu eşti întunecime şi nicăieri. O, tu, când răsari şi mergi pe calea ta, vorbeşte-mi, spune-mi doar atât: Steaua s-a înălţat între noi.''
         Şi spuneţi vieţii voastre:''Sunt al tău ! Eşti a mea ? Sunt eu arcul albastru al zilei în jurul nopţii tale nearcuite ? Sunt ochii mei amurgul nici unuia dintre noi, acolo unde atârnă suspendată steaua ? E buza mea de sus apusul şi buza mea de jos revărsarea zorilor, şi tremură steaua înăuntrul gurii mele ?''
         Şi spuneţi păcii voastre:''Ah ! înalţă-te stea nemuritoare ! Apele zorilor trec peste tine şi mă poartă pe valurile lor !''
         Şi spuneţi durerii:''Secure, mă dobori ! Dar o scânteie a zburat de la marginea rănii mele ! Taie, cât îmi îngrop faţa în mâini, părinte al Stelei !''
         Şi spuneţi puterii voastre:''Iată, noaptea spumegă peste picioarele şi coapsele mele, ziua spumegă din ochii mei şi din gura mea, scurgându-se în marea din pieptul meu. Iată că se întâlnesc ! Pântecele meu e un fluviu de vigoare ce curge peste stavila de oase din spatele meu şi o stea atârnă peste fluviu, la marginea unor zori frământaţi.''
         Şi spuneţi morţii voastre:''Fie aşa ! Eu şi sufletul meu venim la tine, Luceafăr de Seară ! Carne, tu te duci în noapte. Spirit, drum bun, e sărbătoarea ta. Acum părăseşte-mă ! În suprema mea goliciune, mă îndrept spre suprema goliciune a Stelei.''
.............................................................................................................
         Bărbaţii se ridicaseră, îşi îmbrăcaseră bluzele, îşi puseră pălăriile şi, o clipă, îşi acoperiseră ochii cu mâna, în semn de salut în faţa lui Ramon, după care coborâseră scara de piatră.                                            
                  ( D.H. LAWRENCE, ''ŞARPELE CU PENE'')
                    -traducere de ANTOANETA RALIAN-


... postarea este propusă pentru Citate favorite găzduite de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date... 
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este:''ŞARPELE CU PENE'', D.H.LAWRENCE
              https://ro.wikipedia.org/wiki/D._H._Lawrence

                                
sursa:
           http://gratianlascu.com/sarpele-cu-pene-de-d-h-lawrence-recenzie-de-carte/

secretul lui Moş Crăciun...

... emoţii de copil !!!
... o prietenă dragă, Ella, ne-a propus participarea la realizarea unei surprize plăcute în perioada Crăciunului !!!  voi participa şi eu, cu drag !
... despre această idee minunată, puteţi afla mai multe la adresa:
           http://homewithmrst.blogspot.ro/