viaţa...

... azi a fost zi aniversară pentru o prietenă virtuală şi, acum câteva momente, am descoperit ce postare minunată a avut Mariana ( Mariana Popa );

 ''Viața.
   Viața e despre ani. Despre călătoria între leagăn și mormânt, despre pași, despre zbor. Despre cărări și despre Cale. Despre început.
   E despre oameni. Alături de unii mergi un ceas, alături de alții zile, luni, ani. Viața toată. Da, viața toată, ca și când ar fi doar o clipă și o clipită, o bomboană dulce și roz, un balon de săpun în culorile soarelui.
   E despre oameni pe care îi iubești, despre oameni pe care îi urăști, despre oameni pe care îi urmezi, despre oameni pe care îi aștepți. Pe unii, un ceas. Pe alții, zile, luni, ani. Viața toată.
   Viața e despre bucurie. Despre bucuria de a fi în lume și despre bucuria de a primi toată lumea înlăuntru tău.
   Despre bucuria cu care te bucuri de soare, de păsări, de flori, de vânt lin, de cer, de mirosul de frunze, de ploaie, de pământul negru care rodește, de cele mai minunate răsărituri și apusuri, de pădure, de mare, de toamnă.
   Bucuria cu care cânți, cu care dansezi, bucuria duioasă cu care mângâi și dezmierzi și cuprinzi. Bucuria cu care te bucuri de toți ai tăi.
   Viața este și despre dor și despre durere, despre 1001 de nopți petrecute la căpătâiul unui prunc bolnav ori al unui tată suferind, aproape muribund, este despre durerea lumii sfârtecată de război, de foame, de necredință, de neiubire, este despre durerea din rugăciunile care nu mai cer, ci strigă, imploră, poruncesc.
   Dar mai cu seamă, viața e despre mulțumire. Despre inimă plină și recunoscătoare, despre puterea de a mulțumi în toată vremea, pentru tot. Pentru că și picătura de lacrimă, și soarele din suflet ne sunt date ca să creștem întru bucurie, întru desăvârșire.
   Viața.
   Viața ca un dar. Viața asta, ca o pruncie a Veșniciei. Cum să nu mulțumești?
   Mulțumesc, Doamne !
   Mulțumesc, mama !''

pietrele în cinci culori şi împărăteasa Jokwa...

... de ieri s-a pornit un vânt din ce în ce mai tare şi receeeeeee...
... şi dimineaţa şi seara am făcut focul - ca de obicei...
... mâine ce o mai fi, vom vedea... 
... deci o poveste la gura sobei este bine nimerită !
... am revenit la site-ul descoperit mai înainte: http://etc.usf.edu/lit2go/72/japanese-fairy-tales/4851/the-stones-of-five-colors-and-the-empress-jokwa/ şi am ales o nouă poveste de tradus ((în acelaşi stil diletant, cu aceleaşi posibilităţi din dotare) cu multă plăcere şi eu fiind foarte curioasă...
... sper să vă placă !

                                                

                    

       PIETRELE ÎN CINCI CULORI ŞI ÎMPĂRĂTEASA JOKWA

           Mult, mult timp în urmă, trăia o mare împărăteasă ce i-a urmat la tron fratelui său, împăratul Fuki. Era timpul giganților, iar Jokwa împărăteasa avea douăzeci și cinci de picioare înălțime (25 x0.3=7.5 m), aproape la fel de înaltă ca și fratele ei. A fost o femeie minunată și un conducător capabil. Există o poveste interesantă a modului în care ea a reparat o parte a cerurilor sparte și unul dintre pilonii tereştri - ce mențineau cerul, deteriorate în timpul unei rebeliuni. 
           Numele rebelului era Kokai. Avea douăzeci și șase de picioare înălțime (26x0.3=7.8 m). Corpul lui era acoperit în întregime cu păr și fața lui era la fel de neagră ca fierul. El era vrăjitor și un personaj foarte teribil, într-adevăr. Când împăratul Fuki a murit, Kokai a fost mușcat de ambiția de a fi împărat al Chinei, dar planul său a eșuat, și Jokwa, sora împăratului mort, s-a suit  pe tron. Kokai s-a supărat pentru că îi fusese zădărnicită dorința şi a ridicat o revoltă. Primul său act a fost de a angaja diavolul de apă, care a provocat o mare inundație peste țară. Casele oamenilor săraci au fost inundate, iar împărăteasa Jokwa - văzând situația dificilă a supuşilor  ei - a ştiut că era vina lui Kokai căruia i-a declarat război.
            Împărăteasa Jokwa a avut doi tineri luptători, Hako și Eiko - ar fi vrut să îl numească pe Hako ca general al forțelor de luptă. Hako ar fi fost încântat ca împărăteasa să-l aleagă pe el şi s-a pregătit pentru luptă, şi-a luat cea mai lungă lance ce se putea găsi și călare pe un cal roșu, era gata pentru numire - când a auzit un cal în galop şi a auzit în spatele lui o voce strigând:
- "Hako! Stop! General al forțelor de luptă trebuie să fie eu! "
            Hako se uită înapoi și îl văzu pe Eiko, tovarășul său, călare pe un cal alb, cu o sabie mare. S-a aprins mânia lui Hako și s-a întors ca să îl înfrunte pe rivalul său strigându-i:
- "Ticălosule insolent! Am fost numit de către împărăteasă ca să conduc forțele de luptă. Ai îndrăzni să mă oprești? "
-" Da ", răspunse Eiko. "Eu ar trebui să conduc armata.Tu eşti cel care ar trebui să mă urmezi."
            La acest răspuns îndrăzneț, furia lui Hako a devenit dintr-o scânteie o adevărată flacără.
-"Îndrăznești să-mi răspunzi așa? Ia asta ! " şi s-a repezit la el cu lancea.
            Dar, Eiko s-a tras repede la o parte și, în același timp, ridicând sabia, a rănit capul calului generalului. Obligat să descalece, Hako s-a grăbit spre Eiko, care, la fel de rapid ca un fulger, i-a rupt de la piept insigna de comandant și a pornit iar în galop, mai departe. Acțiunea a fost atât de rapidă încât Hako a rămas amețit, fără să știe ce să facă.
            Împărăteasa a urmărit ca un spectator scena, a admirat rapiditatea ambiţiosului Eiko și, pentru a-i împăca pe rivali, ea a hotărât să-i numească pe amândoi generali ai armatei. Așa că Hako a devenit comandant al aripii stângi al armatei și Eiko a devenit comandant al aripii drepte al armatei. O sută de mii de soldați i-au urmat și au mărșăluit pentru a-l învinge pe rebelul Kokai.
În scurt timp, cei doi generali au ajuns la castelul unde era Kokai.
            Conștient de abordarea lor, vrăjitorul a spus:
- "Voi sufla acești doi copii săraci departe cu o singura respiratie."
 (El s-a gândit puţin la cât de greu va lupta...) Cu aceste cuvinte, Kokai a luat o tijă de fier și călare pe un cal negru, s-a grabit ca un tigru furios pentru a se lupta cu cei doi vrăjmași. 
            Cei doi tineri războinici l-au văzut venind spre ei, şi şi-au zis unul altuia:
- "Nu trebuie să scape în viață" și l-au atacat din dreapta și din stânga, cu sabie și cu lance. 
            Dar atotputernicul Kokai nu a fost ușor de bătut - a învârtit bara de fier ca o moară de apă pe roți și o lungă perioadă de timp s-au luptat ei în acest fel, fără ca nici o parte să nu câștige dar nici să piardă. În cele din urmă, pentru a evita tija de fier a vrăjitorului, Hako întoarse calul mai repede; copitele animalului au lovit o piatră mare și, speriat, calul l-a aruncat pe stăpânul său la pământ.
            Atunci, Kokai a scos sabia cu trei tăișuri și era să-l omoare pe Hako dar, înainte ca vrăjitorul să poată face ceva rău, Eiko a rotit calul său în fața lui Kokai și a îndrăznit să-şi încerce puterea lui cu el, ca nu să ucidă un om căzut. Dar, Kokai, obosit, nu se simțea atras ca să se lupte cu acest tânăr soldat proaspăt și neînfricat, așa că răsucindu-se dintr-o dată cu calul său, el a fugit.
            Hako, ușor uimit, a sărit în picioare, și el și tovarășul său, s-au luat cu grabă după inamicul în retragere, unul pe jos şi celălalt călare. Kokai, văzând că este urmărit, se întoarse la cel mai apropiat de el - care era călarăreţul Eiko - și scoase o săgeată din tolba de la spate, a pus-o la arcul său și a tras asupra lui Eiko. La fel de rapid ca fulgerul, precautul Eiko a evitat săgeata, care i-a atins doar casca, şi această săgeată nu i-a atins nici armura lui Hako.
            Vrăjitorul a văzut că ambii dușmanii ai săi au rămas neatinşi. De asemenea, el știa că nu era timp pentru a trage o a doua săgeată înainte ca ei să fie iar asupra lui, astfel că a recurs la
magie, ca să se salveze. El şi-a întins bagheta și imediat a apărut un potop mare, iar armata lui Jokwa, împreună cu tinerii şi curajoşii ei generali, au fost spulberaţi ca o cădere de frunze, toamna, pe un flux de apă.
             Hako și Eiko s-au văzut, adânc, în apă până la găt, și, uitându-se în jurul lor, l-au văzut pe ferocele Kokai venind spre ei, prin apă, cu toiagul de fier pe sus. Ei au crezut în orice moment că i-ar fi  tăiat dar cu curaj, au înotat încercând să ajungă cât mai departe de Kokai. Dintr-o dată s-au aflat în fața a ceva ce părea a fi o insulă în creștere, direct din apă. S-au uitat și acolo stătea un bătrân cu părul alb ca zăpada, zâmbind la ei. Au strigat către el ca să-i ajute. Bătrânul a dat din cap și a coborât la marginea apei. De îndată ce picioarele lui au atins apa, s-au despărţit apele și a apărut un drum bun, spre uimirea oamenilor care luptau ca să nu se înece - s-au găsit acum ei înșiși în condiții de siguranță.
              Kokai a vrut să ajungă pe insulă - cea care a crescut ca printr-o minune din apă - și văzând că dușmanii lui s-au salvat aşa, a fost furios. El s-a grabit prin apă spre omul cel bătrân și se părea că  o să-l ucidă. Dar bătrânul nu a părut uimit și aștepta calm atacul violent al vrăjitorului. În timp ce Kokai se apropia, bătrânul a râs cu o voce tare veselă și, transformându-se într-o mare și frumoasă pasăre albă, bătu din aripi și zbură în sus, spre cer.
              Atunci când Hako și Eiko a văzut aceasta, au știut că eliberatorul lor nu a fost o simplă ființă umană, ci a fost probabil un zeu deghizat și au sperat mai târziu că or să afle cine a fost bătrânul venerabil. Între timp s-au retras şi, fiind acum aproape de apusul soarelui, atât Kokai cât și tinerii războinici au renunțat la ideea de a lupta mai mult in acea zi. În acea noapte, Hako și Eiko au decis că era inutil să lupte împotriva vrăjitorului Kokai, pentru că avea puteri supranaturale, în timp ce ei erau doar oameni. Deci, ei s-au prezentat în fața împărătesei Jokwa. După o lungă consultare, împărăteasa a decis să ceară Regelui focului, Shikuyu, să o ajute împotriva vrăjitorului rebel și să conducă armata ei împotriva lui.
              Acum Shikuyu, Regele focului, trăia la Polul Sud. Acesta era singurul loc sigur pentru el pentru că el ardea totul în jurul lui oriunde s-ar fi aflat dar aici era imposibil ca să ardă ghiața și zăpada. Era şi el un gigant, avea treizeci de picioare înălțime (30 x 0.3=9 m). Fața lui era la fel ca marmura, iar părul și barba lungă și albă ca zăpada. Puterea lui era uimitoare - fusese maestru al tuturor focurilor la fel cum a fost Kokai al tuturor apelor.
-''Cu siguranță", a crezut împărăteasa, "Shikuyu îl poate învinge pe Kokai."
              Deci, ea l-a trimis pe Eiko la Polul Sud ca să se roage de Shikuyu ca să ia în propriile sale mâini războiul împotriva lui Kokai și să-l învingă o dată pentru totdeauna.
              Regele focului, auzind cererea împărătesei, a zâmbit și a spus:
- "Aceasta este o chestiune ușoră, poţi fi sigur! Eu am fost cel care a venit  în ajutorul tău când tu și partenerul tău era să vă înecaţi în potopul ridicat de Kokai ! "
              Eiko a fost surprins de acest lucru. El i-a mulțumit Regelui focului pentru venirea lui pentru a-i salva din nevoia lor cumplită, iar apoi l-a rugat să se întoarcă cu el, să conducă războiul și să-l  învingă pe răul Kokai.
              Shikuyu a făcut tot ceea ce a fost rugat și a mers cu Eiko la Împărăteasă. Ea l-a salutat cordial pe Regele focului și i-a spus de ce a trimis după el: ca să-i ceară să fie generalissimul armatei sale. Răspunsul lui a fost foarte linistitor:
- "Să nu aveţi nici un fel de nelinişte. Eu îl voi ucide cu siguranță pe Kokai. "
              Shikuyu s-a aşezat apoi în fruntea a treizeci de mii de soldați, și cu Hako și Eiko - ca să-i arate calea - au plecat în marș spre castelul inamicului. Regele Focului cunoștea secretul puterii lui Kokai, iar el le-a spus acum tuturor soldaților să adune un anumit tip de arbust. Şi l-au ars în cantități mari, şi a ordonat fiecărui soldat ca să umple un sac cu cenușa astfel obținută. Kokai, pe de altă parte, în propria lui îngâmfare, a crezut că Shikuyu îi era inferior lui ca putere și  murmura furios:
- "Chiar dacă ești Regele focului, te pot stinge în curând."
              Apoi, el a repetat o incantație, iar apa-inundațiilor a crescut și a ajuns la fel de mare ca și munții. Shikuyu, nu prea speriat, a ordonat soldaților săi să împrăștie cenușa pe care le-a spus să o prepare. Fiecare om a făcut aşa cum s-a cerut şi, de îndată ce cenușa s-a amestecat cu apa, s-a format un noroi tare, iar ei erau în siguranță faţă de înec. Acum vrăjitorul Kokai a rămas surprins când a văzut că Regele focului i-a fost superior în înțelepciune și mânia lui a fost atât de mare, încât s-a repezit cu capul în jos înspre inamic.
              Eiko a mers ca să-l întâlnească, iar cei doi au luptat împreună pentru ceva timp. Ei au fost într-o luptă mână-la-mână. Hako, care a urmărit cu atenție lupta, a văzut că Eiko a început să obosească și, temându-se că tovarășul său va fi ucis, el i-a luat locul. Dar şi Kokai obosise la fel de bine și senzația lui era că îi va fi imposibil să îi reziste lui Hako; el a spus cu maiestrie:
- "Tu ești prea mărinimos de a lupta pentru prietenul tău și rişti să fii ucis. Nu mă va durea de un astfel de om bun. "
              Și el a cerut ca să se retragă, întorcând capul calului. Intentia lui a fost să-l facă pe Hako să lase garda jos si apoi să se întoarcă roată și să-l ia prin surprindere. Dar, Shikuyu l-a înțeles pe vicleanul vrăjitor și a vorbit:
- "Ești un laș! Nu poți să mă înșeli! "
              Spunând acest lucru, Regele focului a făcut un semn pentru neinițiatul Hako ca să-l atace. Kokai se întoarse acum peste Shikuyu furios dar, fiind obosit și incapabil ca să lupte bine, a primit în curând o rană în umăr. Şi obosit de luptă, a încercat să scape.
              În timp ce se luptau conducătorii lor, cele două armate au stat în așteptare pentru finalul luptei. Shikuyu se întoarse și le porunci soldaților lui Jokwa ca să atace forțele inamice. Au făcut acest lucru și i-au omorât, iar vrăjitorul abia a scăpat cu viață. În zadar Kokai l-a chemat pe diavolul de apă ca să-l ajute - Shikuyu cunoscu un contra-descântec. Vrăjitorul a constatat că bătălia a fost împotriva lui. Cu durere - pentru că rana lui a început să-i facă probleme -, plin de dezamăgire și teamă, el s-a aruncat cu capul înspre stâncile muntelui Shu și a murit pe loc.
              A existat un final al celor răi precum Kokai dar nu și pentru problemele din împărăția împărătesei Jokwa, după cum veți vedea. Forța cu care vrăjitorul a căzut spre pietre a fost atât de mare, ca o explozie a muntelui, și focul repezit de pe pământ, a rupt unul dintre pilonii cerurilor astfel încât un colț al cerului a căzut până când a atins pământul. Shikuyu, Regele focului, luă corpul vrăjitorului și îl duse la împărăteasa Jokwa, care s-a bucurat foarte mult că dușmanul său a fost învins, iar generalii ei victorioşi. Ea i-a dăruit tot felul de cadouri și onoruri lui Shikuyu.
              Dar de la căderea lui Kokai - focul a stricat muntele. Sate întregi au fost distruse, orezul pe câmpuri ars, albiile apelor au fost umplute cu cenuşă, iar oamenii rămaşi fără adăpost au fost în mare primejdie. Așa că împărăteasa a părăsit capitala, a recompensat victoria lui Shikuyu și a mers cu toată viteza la locul dezastrului. Ea a constatat că atât Cerul cât și pământul au avut de suferit, iar locul era atât de întunecat încât ea a trebuit să aprindă lampa pentru a afla amploarea distrugerilor ce au fost. 
              După ce a constatat acest lucru, a pus să se lucreze la reparații. În acest scop, ea a ordonat supuşilor ei să colecteze pietre de cinci culori: albastru, galben, roșu, alb și negru. Când a obținut acestea, ea le-a fiert, cu un fel de porțelan, într-un cazan mare, iar amestecul a devenit o pastă frumoasă - cu asta știa ea că ar putea repara cerul. Când totul a fost gata, ea a adunat norii de deasupra capului ei şi s-au dus spre cer, transportând vaza ce conținea pasta făcută din pietrele în cinci culori. Ea a ajuns în curând în colțul din cer ce fusese spart, a aplicat pasta și l-a reparat. După ce a făcut acest lucru, ea şi-a îndreptat atenția spre stâlpul rupt - cu picioarele pe o broască țestoasă foarte mare - şi ea l-a reparat. Când a terminat de reparat, a coborât pe pământ, în speranța de a găsi totul bine dar, spre disperarea ei, a constatat că era încă destul de întuneric. Nici soarele nu strălucea ziua, nici luna noaptea.
              Profund surprinsă, ea i-a chemat la o ultimă întâlnire pe toţi înțelepții împărăției și le-a cerut sfatul cu privire la ceea ce ar trebui să facă în această problemă. Doi dintre cei mai înțelepți au spus:
-"Drumurile Raiului au fost deteriorate de accident, iar Soarele si Luna au fost obligați să stea acasă. Nici Soarele nu a putut face călătoria sa de zi cu zi, nici Luna călătoria ei de noapte - din cauza drumurilor proaste. Soarele și Luna încă nu știu că Majestatea voastră a reparat tot ceea ce a fost deteriorat, așa că vom merge și îi vom anunţa că, din moment ce au fost reparate, drumurile sunt sigure. "
              Împărăteasa a aprobat ceea ce i-au sugerat înţelepţii și le-a ordonat să se pregătească pentru misiunea lor. Dar acest lucru nu era ușor pentru că până la Palatul Soarelui și al Lunii erau multe, multe sute de mii de mile depărtare spre est. Şi cum ei ar fi călătorit pe jos, nu ar fi putut ajunge la acel loc, ei murind de bătrânețe pe drum. Dar, Jokwa a recurs la magie. Ea le-a dat celor doi ambasadori caleşti minunate ce puteau călători prin aer, prin puterea magică de o mie de mile pe minut. Ei au fost cu spirit bun, au călătorit pe deasupra norilor și, după multe zile, au ajuns în țara în care Soarele și Luna trăiau fericiți împreună.
              Cei doi ambasadori au vorbit cu Majestăţile lor de lumină și i-au întrebat de ce au avut atât de multe zile de retragere din Univers... Oare nu știau că procedând astfel, au aruncat lumea și tot poporul în întuneric atât ziua cât și noaptea? Soarele și Luna au răspuns:
-"Cu siguranță știți că muntele Shu a izbucnit dintr-o dată cu foc, iar drumurile cerului au fost deteriorate foarte mult ! A fost imposibil ca să fac călătoria mea de zi cu zi de-a lungul acestor drumuri accidentate și cu siguranță că Luna nu a putut emite pe timp de noapte ! Așa că ne-am retras în viața privată pentru un timp... "
               Atunci cei doi înțelepți s-au aruncat cu fața la pământ și au spus:
-"Împărăteasa noastră, Jokwa, a reparat deja drumurile cu pietrele minunate în cinci culori astfel că vă roagă să vă asiguraţi Maiestățile voastre că drumurile sunt la fel cum au fost înainte de erupție."
               Dar Soarele și Luna au ezitat spunând că ei au auzit că unul dintre pilonii Cerului a fost spart și s-au temut că drumurile - chiar refăcute - ar fi încă periculoase pentru ei ca să îşi facă mai departe călătoriile lor obișnuite.
-"Nu trebuie să aveţi nici o teamă cu privire la pilonul rupt", au spus cei doi ambasadori. ''Împărăteasa noastră a restaurat picioarele la broasca țestoasă și este la fel de fermă ca totdeauna."
               Atunci, Soarele și Luna s-au arătat mulțumiți și ambii au stabilit să încerce iar drumurile. Ei au descoperit că ceea ce au spus solii împărătesei, a fost corect. În urma examinării drumurilor cerești, Soarele și Luna au dat din nou lumina spre pământ. Tot poporul s-a bucurat mult și pacea și prosperitatea au fost asigurate în China, pentru o lungă perioadă de timp sub domnia înțeleaptă a împărătesei Jokwa.

                           ( Yei Theodora Ozaki, 
                             Japanese Fairy Tales, 
                          ''THE STONES OF FIVE COLORS AND THE EMPRESS JOKWA'')

         

   

jurnalul (188)

Astăzi ... vineri, 24 februarie, ora 18.58
Am ajuns ... cu ''jurnalul'' de Dragobete !!! ticuţu şi-a făcut datoria de Dragobete (este drept că cam a aflat cam după-amiază, de pe la emisiunea lui Teo Trandafir...) şi şi-a pupat fetele din casă: pe mami şi pe mine !!! Puiu s-a uitat foarte curios - nu înţelegea ce face ticuţu !!! Leuţu fiind mai somnoros (ca un bătrânel trecut prea multe, sărăcuţu...) nu a ştiut prin ce zi minunată am trecut ...  
Gândurile ... îmi zboară către melodii vesele:

Oamenii ... sunt atenţi cu sănătatea lor - am văzut la tv câţi sunt pe la uşile cabnetelor medicale, câţi pleacă la staţiuni balneo-climaterice (am câţiva cunoscuţi apropiaţi...)... dar eu nu fac parte din această categorie - lupt, atât cât pot eu, pentru a învinge câte un derajament din organism mai cu un tratament cu plante, mai dirijând bruma (este iarnă şi corpul nu prea mai are bateria încărcată ca vara...) de energie de prin corp prin rugăciune... aşa m-am luptat de vreo 3 zile cu un mare deranjament din corp... dar, în final, azi am trimis-o pe mami la farmacie pentru antibiotice - nu se mai putea aşa... 

Azi ... am avut ş zi plăcută, nu foarte frumoasă... ieri a fost şi mai frumos ! vânt a fost şi ieri, şi azi... fiind suferindă, nu am prea ieşit prea afară dar mami a stat mai mult pe afară ! a greblat prin toate grădinile ! parcă aerul plăcut o drogase, nu mai putea să mai intre în casă... 

Hainele mele ... sunt jumătate groase - jumătate subţiri ! temperatura interioară (când ridicată, când coborâtă...) mă face ca să fiu ciudat îmbrăcată ! 

Nu prea aş vrea ... să vină repede vremea ploioasă...  

Săptămânal meşteresc ... la lemne doar... dar acum vreo 3 zile m-am ocupat de dotarea canalizării din bucătzărie - a trebuit să desfac tot sistemul, bucată cu bucată şi să elimin tot ce era strâns... am scos calupuri îngheţate !!! (de-aoclo mi se trage deranjamentul corporal - după casă era foarte frig şi eu am transpirat mult...).
Bodyguarzii ... s-au bucurat de vremea mai frumoasă: Puiu a verificat cu mami peste tot... Leu a bodogănit, morocănos, şi a fost doar ca să ''stropească'' grădina... 

Casa ... este caldă... aştept ca să merg pe afară să închid coşul sobei... aştept serialul de vineri: ''Furtună pe Bosfor''...

Aici: am ales fotografii cu minunatele flori ale uneia din micşunele ce a înflorit în grădiniţa din faţa casei (dulcica micşunea a aflat de la ghiocei că este ok şi a îndrăznit şi ea):

spiritul dragostei...

... este seară, supraveghez focul şi încerc să ascult muzică...
... am căutat pe youtube şi am găsit o melodie ce mi-a plăcut pentru a o asculta acum: 

generaţii...

... sunt timpuri ciudate... 
... unii spun că vor fi şi mai ciudate ...
... am descoperit un filmuleţ-caricatură a acelei lumi ciudate: 

casa tradiţională...

... azi a fost o zi mai plăcută... soarele a fost mai generos... au fost şi nori, ce-i drept !!! zăpadă mai avem încă, nu s-a topit toată...
... acum, pe seară, pentru că am terminat activitatea cu focul în sobă (acum câteva momente am închis coşul sobei) şi în casă este cald, m-am gândit la o mică plimbare printr-o casă tradiţională japoneză:

dorinţa de viaţă...

... am citit iar din minunatele poezii ale doamnei Ludmila (Ludmila Vârlan Turcu ):

''În ce se măsoară dorința de viață
  Atunci când se schimbă principii și legi
  Și tu, ostenit de urcuș, înțelegi
  C-atât de subțire e firul de ață?

          Slăbit de orgolii cuprinse în ceață
          O singură taină încerci să dezlegi:
          În ce se măsoară dorința de viață
          Atunci când se schimbă principii și legi?

  Doar scuză e plânsul că soarta e hoață,
  Că miezul de coajă nu vezi să-l alegi.
  Adună puținul ce poți să-l culegi
  Și firea avară întoarce-o pe față.
  În ce se măsoară dorința de viață?''

 

                     ''DORINȚA DE VIAȚĂ''

                 - Ludmila Vârlan Turcu - 

codrul...

                       TINERELUL 

                              - EDWARD KOPCZYNSKI -

              ''Codrul Piska, iarna mai cu seamă după ce se-aşează cel dintâi omăt şi pe cer se înalţă soarele, scânteiază ca un joc de nestemate, iar fulgii de zăpadă par fărâme de briliante.  Când te uiţi aproape că te ustură ochii. Aerul, transparent ca oglinda apei pe care nimeni şi nimic n-a tulburat-o, freamătă, vibrează şi tremură ca o pânză de păianjen străvezie, ţesută din raze multicolore de lumină. Pinii înalţi şi zvelţi ca nişte catarge de corăbii, atât cei de patruzeci de metri cât şi cei mai tineri care ajung doar până la coroanele dese ale celor dintâi, înveşmântaţi în straie de nea rozalie, seamănă cu domniţele din basme. Iar molizii şi zada, stejarii şi mestecenii însoţesc pinii seculari ca un alai de curteni tăcuţi. Crângurile exuberante, feluritele tufişuri, zmeura şi ferigile semănate de vânt şi nutrite de pământul fertil, mestecănişul suplu, zada gingaşă, molizii şi brazii tineri - toate presărate de neaua sinilie şi străluminate de razele vrăjite ale soarelui de diferite intensităţi şi pornite din diverse direcţii - par prima treaptă a unei scări ce duce mai întâi spre vârfurile arborilor iar de acolo la cer. Într-o asemenea zi însorită şi păsărelele îşi vestesc lumii întregi veselia cu ciripitul lor luminos.''

              (EDWARD KOPCZYNSKI , ''TINERELUL'')    


... postarea este propusă de Zinnaida unde veţi găsi mai multe date...
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''TINERELUL'', EDWARD KOPCZYNSKI ! 

               (https://pl.wikipedia.org/wiki/Edward_Kopczy%C5%84ski )

oglinda din Matsuyama...

... ieri, soarele a încercat (cam târziu...) să ne încălzească aşa cum se spunea la meteo... a încercat dar nu prea a reuşit !
... seara am făcut focul la fel ca de obicei...
... azi a plouat, a nins... 
... deci o poveste la gura sobei este bine nimerită !
... am revenit la site-ul descoperit mai înainte: http://etc.usf.edu/lit2go/72/japanese-fairy-tales/4844/the-mirror-of-matsuyama/ şi am ales o nouă poveste de tradus ((în acelaşi stil diletant, cu aceleaşi posibilităţi din dotare) cu multă plăcere şi eu fiind foarte curioasă...
... sper să vă placă !

                                                

                    

                     OGLINDA DIN MATSUYAMA

           ''În urmă cu mulți ani, în Japonia străveche, trăia în provincia Echigo, un bărbat și soția lui. Ei arau căsătoriți de câțiva ani și erau binecuvântați cu o fiică. Ea era bucuria și mândria ​​vieţii lor, o sursă nesfârșită de fericire.
            Ce zile de aur au avut începând din pruncia ei: vizita la templu când ea avea doar 30 de zile - când mama, mândră, a dus-o, îmbrăcată în kimono-ul ceremonial, pentru a o pune sub patronajul zeului gospodăriei familiei; apoi festivalul primei ei păpuşi - când părinţii ei i-au dat un set de păpuşi şi lucrurile lor miniaturale; și, probabil, cea mai importantă ocazie din toate, atunci când i-au legat primul ei obi (din brocart) cărămiziu cu auriu, în jurul taliei ei mici - un semn că ea a trecut pragul copilăriei şi adolescenței. La șapte ani ea a învățat să vorbească ceea ce așteptau părinții ei de la ea - aşa cum doreau inimile părinților iubitori - şi, astfel, paharul lor de fericire părea plin.
            Într-o zi, era multă agitație în casă, pentru că tatăl fusese brusc chemat în capitală pentru afaceri. În aceste zile când sunt căi ferate și alte moduri rapide de călătorie, este dificil de a realiza ceea ce însemna, în acele timpuri îndepărtate, o astfel de călătorie de la Matsuyama la Kyoto. Drumurile erau aspre și rele, iar oamenii obișnuiți trebuiau să meargă la pas, o distanță de o sută sau câteva sute de mile. Într-adevăr, în acele zile era o mare întreprindere ca să meargă cineva până în capitală așa cum este azi pentru un japonez de a face o călătorie în Europa.
            Așa că soția era foarte neliniștită în timp ce îl ajuta pe soț ca să se pregătească pentru călătoria lungă, știind ce sarcină grea era înaintea lui. Zadarnic ar fi dorit ea ca să-l însoțească dar distanța era prea mare pentru o mamă și copilul ei ca să meargă, și în afară de asta, era de datoria soției ca să aibă grijă de casă.
            Totul a fost gata în cele din urmă, iar soțul a stat în pridvorul casei cu mica lui familie în jurul lui.
-"Nu vă îngrijorați, mă voi întoarce în curând", a spus omul. "În timp ce eu sunt departe, ai grijă de tot și, mai ales, de fiica noastră."
-"Da. Vom fi bine dar tu trebuie să ai grijă de tine și fără de întârziere să vii înapoi la noi ", a spus soția, în timp ce lacrimile îi cădeau ca o ploaie din ochi.
            Fetița a fost singura care a zâmbit pentru că ea nu cunoştea durerea de despărțire și nu știa că mersul spre capitală era diferit de mersul pe jos până în satul următor, pe care tatăl ei îl făcea foarte des. Ea a fugit lângă el și l-a apucat de mâneca lungă ca să-l țină un moment:
-"Tată, voi fi foarte bună așteptându-te ca să vii înapoi, așa că te rog să-mi aduci un cadou."
            Pe măsură ce mergea, tatăl se întoarse ca să aibă o ultimă privire de la soția lui şi de la copila iubită, plângând și zâmbind, şi simțea ca și cum cineva l-ar trage de păr, atât de greu a fost pentru el ca să le lase în urmă, pentru că ei nu mai fuseseră separaţi. Dar știa că el trebuie să meargă pentru că apelul a fost imperativ. Cu un mare efort a încetat să mai gândească, și, ferm, a mers rapid prin grădina mică și afară pe poartă. Soția lui, cu copila în brațe, a fugit până la poartă și l-au privit în timp ce mergea pe drum între pini până când s-a pierdut în ceața distanței și tot ceea ce a mai putut vedea era pălăria lui și în cele din urmă, a dispărut şi aceea.
-"Acum, că tata a plecat, tu și eu trebuie să avem grijă de tot până când va veni înapoi", spuse mama întorcându-se în casă. 
-"Da, voi fi foarte bună", a spus copila, dând din cap, "iar când tata va veni acasă, te rog să-i spui cât de bună am fost, și atunci poate că-mi va da un cadou."
-"Sigur că tata îţi va aduce ceva pe care îl doreşti foarte mult. Știu, l-am rugat să-ți aducă o păpușă. Trebuie să te gândeşti la tata în fiecare zi și să te rogi pentru o călătorie sigură până când se va întoarce. "
-" O, da, când va veni din nou acasă, cât de fericită voi fi ", a spus copila, bătând din palme, iar fața ei se lumina cu acest gând bucuros.
            Uitându-se la faţa copilei,  dragostea mamei pentru ea a crescut şi mai mult. Apoi a început să lucreze pentru a face haine de iarnă. Ea a răsucit firele şi a trecut să ţeasă pânzeturi. Între timp, ea era atentă şi la jocurile fetei ei și a învățat-o să citească vechi povești. Astfel, şi-a găsit soția consolare în muncă în absența soțului ei. Aşa, timpul a trecut rapid în casa liniștită şi soțul a terminat afacerile și s-a întors.
             Ar fi fost dficil pentru cineva ca să-l recunoască - el călătorise zi după zi, expus la toate intemperiile vremii, timp de o lună, ars de soare... Dar soția lui și copilul l-au recunoscut repede și au zburat ca să-l întâlnească, fiecare prinzându-i mânecile în semn de salut dornic. Atât bărbatul, cât şi soția lui s-au bucurat ca să găsească bine unul pe altul. Apoi mama și copila l-au ajutat la dezlegarea sandalelor de paie, i-au scos pălăria mare ca umbrela, iar el a fost din nou în mijlocul lor, în vechiul salon familiar ce fusese atât de gol cât timp el a fost plecat. De îndată ce s-au așezat, pe saltele albe, tatăl a deschis un coș de bambus pe care l-a adus cu el, și a scos o păpușă frumoasă și o cutie de lac plin de prăjituri.
-"Aici", i-a spus fetiţei, "este un cadou pentru tine. Este un premiu pentru că ai avut grijă de mama și de casă atât de bine în timp ce am fost plecat. "
-"Îţi mulțumesc", a spus copila și a plecat capul înspre pământ, apoi a luat păpuşa şi cutia cu degete dornice, ambele fiind atât de drăguțe cum nu văzuse vreodată. Nu existau cuvinte care să poată spune cât de încântată a fost fetița a cărei faţă părea că se topea de marea bucurie, apoi nu a mai avut nici ochi și nici gând pentru nimic altceva.
             Din nou, soțul a căutat prin coș și a scos, cu atenţie, de această dată o cutie pătrată, din lemn, legată cu sfoară roșu cu alb, și i-o dădu soției sale spunând:
-"Și acest lucru este pentru tine."
             Soția a luat cutia și, deschizând-o cu atenție, a scos un disc metalic cu un mâner atașat. Pe o parte era luminoasă și strălucitoare ca un cristal, iar cealaltă era acoperită cu figuri de pini și berze, ce au fost săpate pe suprafața netedă. Niciodată nu mai văzuse așa ceva căci ea fusese născută și crescută în provincia rurală Echigo. Ea se uită în discul strălucitor și apoi se uită în sus cu surprindere și uimire, spunând:
-"Văd pe cineva ce mă priveşte din acest lucru ! ? Ce este că mi-ai dat ?"
             Soțul a râs și a spus:
-"De ce ? Este propria ta faţă, ceea ce vezi. Ceea ce am adus este numită oglindă și oricine se uită în suprafața sa, clară, îşi poate vedea forma proprie reflectată acolo. Acestea au fost utilizate în capitală din cele mai vechi timpuri. Acolo oglinda este foarte necesară pentru o femeie. Există un vechi proverb care spune: "ca sabia este sufletul unui samurai deci oglinda este sufletul unei femei" și, conform tradiției populare, oglinda unei femei este un indiciu referitor la propria ei inimă: dacă ea o păstrează luminoasă și clară şi inima ei este curată și bună. Este, de asemenea, una dintre comorile care formează însemnele Împăratului. Deci, şi tu trebuie să pui oglinda în cameră și să o utilizezi cu atenție. "
             Soția a ascultat tot ce i-a spus soțul ei și a fost mulțumită că a învățat ceva nou. Ea a fost încă şi mai mulțumită de darul prețios. 
-"În cazul în care oglinda reprezintă sufletul meu, o voi prețui cu siguranță, ca un obiect de valoare, și nu o voi folosi neglijent."
             Asta spuse şi îşi înclină fruntea în semn de mare recunoștință pentru cadou, apoi închise în cutie cadoul și-l puse deoparte.
             Soția văzu că soțul ei era foarte obosit și stabili servirea mesei de seară și făcu totul ca să fie confortabil pentru el. Se părea că familia mică era atât de bucuroasă că sunt din nou împreună, iar tatăl avea multe de povestit despre călătoria sa și despre tot ceea ce văzuse în marea capitală.
             Timpul a trecut mai departe în casa liniștită, iar părinții şi-au văzut speranțele crescând pentru că fiica lor ajunsese o fată frumoasă de șaisprezece ani. Ca o bijuterie de valoare neprețuită ce este ținută în mână, cu mândrie, de proprietarul său, așa şi ei au crescut-o cu dragoste continuă și îngrijire: și dorinţele lor au fost răsplătite îndoit. Ce mângâiere avea mama că ea lua parte la treburile casei, și cât de mândru era tatăl ei, căci ea îi amintea zilnic de mama ei aşa cum era când el se căsătorise cu ea.
             Dar, vai! în această lume nimic nu durează pentru totdeauna... Chiar și luna nu este întotdeauna perfectă în formă, își pierde rotunjimea cu timpul, și florile înfloresc și apoi se pălesc. Așa că, în sfârșit, fericirea acestei familii a fost afectată de o mare durere. Soția, bună și blândă și mamă, s-a îmbolnăvit într-o zi. In primele ei zile de boală, tatăl și fiica au crezut că era doar o răceală și nu au fost deosebit de îngrijoraţi. Dar zilele treceau și mama nu se făcea mai bine; ea s-a simţit mai rău, iar doctorul era nedumerit pentru că, în ciuda a tot ce a făcut, săraca femeie devenea zi după zi mai slabă. Tatăl și fiica sufereau de durere și, zi sau noapte, fata nu mai pleca de lângă mamei ei. Dar, în ciuda tuturor, viaţa femeii nu mai putea fi salvată. 
             Într-o zi, cum stătea fata lângă patul mamei ei, încercând să ascundă cu un zâmbet vesel problemele ce îi rodeau inima, mama s-a trezit şi luând mâna fiicei sale, se uită cu seriozitate și cu dragoste în ochii ei. Respirația îi era îngreunată și îi spuse cu dificultate:
 -"Fiica mea, sunt sigură că nimic nu mă poate salva acum. După ce voi muri, promite-mi să ai grijă de dragul tău tată și să încerci să fii o femeie bună și cuminte."
-"O, mamă", a spus fata cu lacrimi în ochi, "nu trebuie să spui astfel de lucruri. Tot ce trebuie să faci este să te grăbeşti ca să te faci bine - asta va aduce cea mai mare fericire pentru tata și pentru mine."
-" Da, știu, și este o mângâiere pentru mine în ultimele mele zile ca să știu cât de mult mă iubiţi. Nu te uita așa de întristată căci aşa am fost ursită în existenţa mea anterioară ca să mor aşa în această viață; știind acest lucru, eu sunt destul de resemnată cu soarta mea. Şi acum am ceva ca să-ți dau care să-ţi amintească de mine după ce voi fi plecată."
             Ea luă, de lângă pernă, o cutie pătrată, din lemn, legată cu un cordon de mătase și ciucuri. Aşa, ea a scos din cutie oglinda pe care i-a dat-o soţul ei, cu ani în urmă.
-"Când erai încă copil mic, tatăl tău a mers până în capitală și mi-a adus înapoi, drept cadou, această comoară: o oglindă. Acest lucru îţi dau înainte de a muri. În cazul în care, după ce nu voi mai fi în această viață, vei fi singură și vei dori mult ca să mă vezi, uneori, poţi scoate această oglindă și în suprafața clară și strălucitoare mă vei vedea - asa că vei reuşi ca să te întâlneşti cu mine de mai multe ori și să îmi spui tot ce ai în inimă; și chiar dacă nu voi mai fi în stare să vorbesc, voi înțelege și voi fi alături de tine, orice s-ar întâmpla în viitor."
              Cu aceste cuvinte femeia, pe moarte, îi dădu oglinda fiicei ei.
              Mintea bunei mame părea să fie acum în stare de repaus și, fără un alt cuvânt, spiritul mamei plecă în liniște în ziua aceea. Îndoliaţi, tatăl și fiica erau plini de durere abandonându-se în amărăciune. Ei au simțit că este imposibil să se despartă de femeia dragă ce până acum le umpluse viața, să se despartă de ea pe pământ. Dar după ce durerea frenetică a trecut, sufletele lor au rămas tot neconsolate.
              Viața fetei părea că-i pustie. Dragostea pentru mama ei era tot mare și era atât de dornică de amintirea ei, că totul din viața de zi cu zi, chiar și căderea ploii și suflarea vântului, amintea de mama sa și de tot ceea ce ele au iubit și au realizat împreună. Într-o zi, când tatăl ei era afară, iar ea îşi îndeplinise sarcinile casnice, şi singurătatea și durerea ei păreau mai mult decât ar fi putut suporta, s-a aruncat pe jos în camera mamei sale și a plâns de i se rupea inima. Biata copilă, dorea să vadă măcar o bucăţică a feţei dragi, să audă măcar un sunet din chemarea pe care o făcea mama ei către animale - pentru a uita pentru un moment golul dureros din inima ei. Dintr-o dată ea s-a ridicat. Ultimele cuvinte ale mamei ei răsunară prin memoria ei, amorțită de durere.
-"Oh! mama mi-a spus, când ea mi-a dat oglinda ca un cadou de despărțire, că ori de câte ori mă voi uita în ea, ar trebui să poată să îndeplinească dorinţa de a o vedea pe ea. Am uitat aproape ultimele cuvinte - cât de prostuţă sunt... Voi lua oglinda acum și voi vedea dacă poate fi adevărat!"
              Ea şi-a uscat ochii repede, a mers la dulap, a scos cutia ce conținea oglinda - inima ei bătea cu nerăbdare. Ea a ridicat oglinda și a privit fața sa netedă. Iată - cuvintele mamei ei erau adevărate! În oglinda rotundă din fața ei, a văzut fața mamei ei; dar, oh, surpriza de bucurie! Nu era mama ei subțire și obosită de boală, ci era femeia tânără și frumoasă ce îşi amintea din zilele propriei copilării. Fetei i se păru că fața din oglindă vrea să vorbească şi aproape că a auzit vocea mamei ei spunându-i din nou să crească o femeie bună și o fiică ascultătoare.
-"Este cu siguranță sufletul mamei mele, cel pe care îl văd. Ea știe cât de nefericită sunt fără ea și a venit ca să mă mângâie. Ori de câte ori o să am mai mult timp, o voi întâlni aici; sunt atât de recunoscătoare! "
              Și din acest moment, greutatea dată de durere i-a fost mult ușurată pentru că inima ei întineri. În fiecare dimineață, pentru a aduna putere pentru îndatoririle zilei din fața ei, și în fiecare seară, pentru consolare înainte ca ea să se se odihnească, tânăra fată lua oglinda și privea reflecția care, în simplitatea inimii ei nevinovate, credea că este sufletul mamei ei. Zi după zi, ea a crescut asemănându-se cu caracterul mamei sale și era blândă și bună cu toți, și faţă de tatăl ei, o fiică respectuoasă.
              Anul petrecut în doliu a trecut astfel în mica gospodărie şi, prin sfatul rudelor sale, omul s-a căsătorit din nou, iar fiica sa s-a pomenit acum sub autoritatea unei mame vitrege. A fost o situaţie dificilă; dar zilele ei treceau amintindu-şi de propria sa mamă iubită, și încerca să fie ceea ce mama ei şi-a dorit ca să fie; tânăra fată era docilă şi liniştită, şi fiică respectuoasă faţă de soția tatălui ei. Ceva timp, totul a decurs aparent fără probleme, în noua situaţie; nu a existat vânt sau val de discordie pentru a ciufuli suprafața vieții din fiecare zi, iar tatăl era mulțumit.
              Dar exista pericolul pentru că femeia era nesemnificativă și medie ca gândire și mamele vitrege sunt proverbiale peste tot în lume; inima acesteia nu a mai fost la fel ca la început, plină de zâmbete. Pe măsură ce zilele și săptămânile au crescut în luni, mama vitregă a început să o trateze necuviincios pe fată și să intervină între tată și copilă. Uneori, ea a mers la soțul ei și s-a plâns de comportamentul fiicei lui dar tatăl știind că acest lucru era de așteptat, nu a luat în seamă plângerile sale. În loc să îşi diminueze afecțiunea pentru fiica sa, după cum dorea femeia, minciunile l-au făcut să se gândească la ea şi mai mult. Femeia a văzut în curând că el a început să arate şi mai multă preocupare pentru copila sa decât înainte. Acest lucru nu i-a  plăcut deloc şi ea a început să facă un plan, în mintea ei, cum ar putea, prin orice mijloace, să strice unitatea din casă. Şi aşa inima femeii a devenit strâmbă...
               Ea a privit-o pe fată cu grijă şi într-o zi, trăgând cu ochiul prin camera ei dimineața devreme, a crezut că a descoperit un păcat destul de grav cu care să acuze copila la tatăl ei. Femeia însăși era puțin speriată pentru ceea ce văzuse. Deci, ea a plecat imediat  la soțul ei și, ștergându-și niște lacrimi false, a spus ea cu o voce tristă:
-"Te rog să-mi dai permisiunea de a te părăsi astăzi..."
               Omul a fost complet luat prin surprindere de bruschețea cererii sale și se întrebă care este problema.
-"Ţi se pare atât de dezagreabil", a întrebat el, "în casa mea, că nu mai stai ?"
-"Nu! Nu! Nu are nimic de-a face cu tine, chiar și în visele mele niciodată nu am crezut că am să doresc să plec din cauza ta; dar dacă o să trăiesc aici, sunt în pericol de a-mi pierde viața deci cred că cel mai bine pentru toți cei implicați, ar fi ca să merg acasă!"
               Și femeia a început să  plângă din nou. Soțul ei, întristat că o vedea atât de nefericită, și gândindu-se că el poate nu a auzit cum se cuvine, spuse:
-"Spune-mi ce vrei ! Cum e viața ta în pericol aici ? "
-"Îți voi spune dacă mă întrebi. Fiica ta nu mă place ca mamă vitregă. De ceva timp, ea se închide dimineața şi seara în camera ei și se uită la ceva; eu sunt convinsă că ea a făcut o imagine cu mine și încearcă să mă omoare prin arta magiei, şi asta zi de zi. Nu este sigur pentru mine ca să mai stau aici; într-adevăr, într-adevăr, trebuie să plec departe, nu putem trăi sub același acoperiș."
               Soțul a ascultat povestea îngrozitoare dar nu putea să creadă că fiica lui blândă este vinovată de un astfel de act rău. El știa din tradiţia populară despre superstiția care spunea că o persoană poate provoca moartea treptată a unei alteia prin a face o imagine a celui urât și invocându-l zilnic; dar de unde ar fi avut de învăţat fiica sa o astfel de superstiţie ? Era imposibil ! Cu toate acestea, și-a amintit că a observat şi el că fiica lui stă destul de mult în camera ei și se ține departe de fiecare, chiar și atunci când au musafiri în casă. Punând acest fapt împreună cu alarma soției sale, el a crezut că ar putea fi ceva ce ar putea explica ciudata poveste. Inima lui era sfâșiată între a-şi pune la îndoială soția și copila sa și nu știa ce să facă. S-a decis să meargă de îndată la fiica sa și să încerce să afle adevărul. Mângâindu-şi soția și asigurând-o că temerile sunt nefondate, el a plecat în liniște spre camera fiicei sale.
               Fata avusese o lungă perioadă de timp în care fusese tare nefericită. Ea a încercat, cu bună dispoziție și ascultare, să îşi arate bunăvoința și să o potolească pe noua soție, și să-i îndepărteze zidul de prejudecaţi și neînțelegeri de care ea nu a știut nimic şi de acest obicei între părinții vitregi și copii vitregi. Dar ea a constatat în curând că eforturile ei au fost în zadar. Mama vitregă nu avea încredere în ea și părea să interpreteze greșit toate acțiunile sale, iar biata copilă știa şi ea despre povestile urâte și neadevărate spuse tatălui ei. Ea nu putea compara starea ei nefericită cu momentele în care propria mamă era în viață - doar un pic mai mult de un an în urmă - atât de mare era schimbarea într-un timp scurt ! Dimineața și seara, ea îi plângea amintirea. Ori de câte ori putea, ea se ducea în camera ei și scotea oglinda și se uita, așa cum credea ea, la fața mamei ei. Era singura bucurie pe care a avut-o în aceste zile neplăcute.
               Tatăl ei a găsit-o ocupată în acest fel. Întrând în cameră, el a văzut-o aplecată peste ceva foarte atentă. Privind peste umăr, ca să vadă cine a intrat în camera ei, fata a fost surprinsă să-l vadă pe tatăl ei, pentru că, în general, el trimetea după ea atunci când dorea ca să vorbească cu ea. Ea a fost, de asemenea, surprinsă că a găsit-o uitându-se la oglindă, căci ea nu-i spusese despre ultima promisiune a mamei sale - pe care a păstrat-o ca un secret sacru al inimii ei. Așa că înainte de a porni spre tatăl ei, ea a alunecat oglinda în mânecă lungă. Tatal ei remarcând confuzia ei și acţiunea ei de a ascunde ceva, a întrebat-o destul de sever: 
-"Fiica mea, ce faci aici ? Și ce este ce ai ascuns în mânecă ? "
               Fata s-a speriat de severitatea tatălui ei. Niciodată nu mai vorbise cu ea cu un astfel de ton. Confuzia i-a schimbat înfăţişarea, culoarea devenind albă. Ea stătea rușinată, incapabilă ca să răspundă. Asta a fost cu siguranță împotriva ei; fata se uita vinovată, iar tatăl gândindu-se că, probabil, până la urmă ceea ce soția lui îi spusese era adevărat, a vorbit furios:
-"Apoi, este adevărat că ai fermecat-o zilnic pe mama-vitregă și te-ai rugat pentru moartea ei ? Ai uitat ce ți-am spus, că, deși ea este mamă vitregă, trebuie să o asculţi şi să-i fii loială? Ce duh rău a pus stăpânire pe inima ta de ai devenit aşa de rea? Te-ai schimbat cu siguranță, fiica mea ! Ce te-a făcut atât de neascultătoare și necredincioasă?"
               Și ochii tatălui s-au umplut cu lacrimi, brusc, pentru că a trebuit să-şi mustre fiica în acest fel. 
              Ea nu știa ce voia să spună tatăl pentru că nu auzise de această superstiție prin care să se roage asupra unei imagini şi asta să provoace moartea unei persoane urâte. A văzut că trebuie să vorbească și să se îndepărteze într-un fel de aceste vorbe. Ea îşi iubea tatăl ei și nu putea suporta ideea furiei sale. Ea i-a pus mâna pe genunchi dezaprobator:
- "Tată! Tată! Nu spune astfel de lucruri îngrozitoare despre mine. Sunt încă copilul tău ascultător. Într-adevăr sunt. Cum pot eu să fiu în stare să blestem pe cineva care îţi aparţine, cu atât mai mult să mă rog pentru moartea cuiva care te iubeşte. Cu siguranță cineva vă spune minciuni și v-a amețit, iar tu nu îţi dai seama despre ceea ce spui sau vreun duh rău a pus stăpânire pe inima ta. Cât despre mine, eu nu, nu cunosc acest lucru de care mă acuzi.''
              Dar tatăl şi-a adus aminte că ea a ascuns ceva când el a intrat în camera ei și acest protest al ei nu-l mulţumi. El a dorit să-şi clarifice îndoielile o dată pentru totdeauna. 
-"Atunci de ce ești mereu singură în camera ta în aceste zile ? Și spune-mi ce ai ascuns în mâneca ta - arată-mi odată! "
              Fiica, timidă, a văzut că trebuie să-i spună tatălui ei totul pentru a se linişti. Deci, ea a alunecat oglinda afară din mâneca lungă și a pus-o înaintea lui.
- "Acest lucru", a spus ea, "este ceea ce ai văzut - mă uitam la ea."
-"De ce ?", a spus el  surprins. "Acest lucru este oglinda pe care i-am adus-o cadou mamei tale când m-am dus în capitală, în urmă cu mai mulți ani! Și așa ai ținut-o tot acest timp? Acum, de ce iţi petreci atât de mult timp înaintea acestei oglinzi? "
              Atunci ea i-a spus despre ultimele cuvinte ale mamei sale și de modul în care ea a promis că o să se întâlnească cu copila ei ori de câte ori se va uita în oglindă. Dar, totuși, tatăl nu putu să înțeleagă simplitatea caracterului fiicei sale - care să nu ştie că ceea ce a văzut, reflectată în oglindă a fost, în realitate, propria ei față, și nu cea a mamei ei.
-"Ce vrei să spui?", a întrebat el. "Nu înțeleg cum poți întâlni sufletul mamei tale prin căutarea în această oglindă !"
- "Este adevărat", a spus fata: "și dacă nu crezi ce spun eu, uita-te şi tu !" și ea i-a pus oglinda în fața lui. Acolo, în căutarea de pe discul metalic neted, era propria ei faţă dulce. Ea a spus în mod serios: 
-"Sunteți sigur că mă îndoiesc?" îl întrebă ea cu sinceritate uitându-se la fața lui.
               Cu o exclamație de înțelegere bruscă, tatăl şi-a lovit cele două mâini împreună.
-"Cât de prost sunt! În cele din urmă am înțeles. Fața ta este la fel ca a mamei tale ca cele două părți ale unui pepene galben - astfel, te-ai uitat la reflectarea feței tale în tot acest timp, gândindu-te că eşti faţă în față cu mama ta pierdută! Eşti într-adevăr un copil credincios. Pare, la început, un lucru stupid ce ai făcut dar nu este într-adevăr așa - asta arată cât de adâncă a fost iubirea ta de fiică și cât de inocentă este inima ta. Păstrând vie amintirea constantă a mamei tale, te-a ajutat să creşti ca ea în caracter. Cât de inteligentă a fost ea când ţi-a spus să faci acest lucru ! Te admir si te respect, fiica mea, și mi-e rușine că, pentru o clipă, am crezut povestea suspectă a mamei vitrege şi te-am suspectat de ceva rău, venind cu intenția de a te certa sever, când în tot acest timp ai avut dreptate. Te rog să mă ierți. "
               Și aici, tatăl plânse. Se gândi la cât de singură trebuie să fi fost săraca fată și la tot ceea ce ea a suferit sub tratamentul mamei vitrege. Fiica lui, păstrând cu statornicie credința și simplitatea ei în mijlocul unor astfel de circumstanțe nefavorabile, cu atât de multă răbdare și amabilitate, l-a făcut să o compare cu un lotus care îşi ridicǎ floarea de o frumusețe orbitoare din mâlul și noroiul șanțurilor și iazurilor - o inimă ce s-a păstrat în sine nepătată, trecând prin lume.
               Mama vitregă, nerăbdătoare de a ști ce se întâmplă, a stat, în tot acest timp, în picioare în afara camerei. Devenind şi mai interesată, a deschis uşor uşa până când a putut vedea tot ce s-a întâmplat. La acest moment, ea a intrat brusc în cameră, și, căzând pe rogojină, a plecat capul cu mâinile întinse în fața fiicei vitrege.
-"Mi-e rusine! Mi-e rușine! ", a exclamat ea. "Nu știam ce copilă iubitoare de părinţi ai fost. Nu din vina ta ci cu inima geloasă pe mama ta, nu te-am plăcut, te-am urât atât de mult şi era firesc ca eu să cred că sentimentul este reciproc; astfel, când am văzut că te retragi atât de des în camera ta, te-am urmărit și, când am văzut privirea ta zilnic în oglindă pentru intervale lungi de timp, eu am concluzionat că faci asta din răzbunare încercând să-mi iei viața prin arta magiei. Atâta vreme cât voi trăi nu voi uita greșeala că te-am jignit și l-am provocat pe tatăl tău ca să te suspecteze. Din această zi mi-am aruncat inima mea cea veche și rea și în locul ei am pus una nouă, curată și plină de pocăință. Mă gândesc la tine ca la un copil pe care l-am purtat eu. Eu te iubesc și te prețuiesc cu toată inima mea și, astfel, voi încerca să repar toată nefericirea ce ţi-am provocat-o. Prin urmare, te rog să arunci pe apă tot ce a fost înainte și dă-mi, te implor, o parte din iubirea ta de fiică pe care i-ai dat-o până acum propriei tale mame."
                Astfel, se umili mama vitregă și îşi ceru iertare de la fată pentru cât a greșit. Într-o dispoziţie plină de dulceaţă, fata a iertat-o pe mama vitregă și niciodată nu i-a purtat resentimente sau răutate. Tatăl a văzut pe chipul soției sale că i-a părut rău, cu adevărat, pentru trecut și a fost peste măsură de uşurat văzând că s-a terminat cu teribila neînțelegere.
               Din acest moment, cei trei au trăit împreună fericiti ca peștele în apă. Nici o problemă nu a mai întunecat vreodată casa, iar tânăra a uitat treptat acel an de nefericire prin dragostea, tandreţea si grija pe care mama vitregă i-a arătat-o. Răbdarea și bunătatea ei au fost răsplătite în cele din urmă.

                           ( Yei Theodora Ozaki, 
                             Japanese Fairy Tales, 
                          ''THE MIRROR OF MATSUYAMA'')

         

     

iarna e cu noi...

... a venit seara...
... am aprins focul... ticuţu - vizibil îngrijorat de vremea friguroasă ce nu vrea să plece de pe la noi -  mă întreabă în fiecare zi dacă mai sunt lemne... îl încurajez că da - dar şi eu sunt tare îngrijorată pentru că sănătatea lui ticuţu este influenţată de căldura din casă... mai l-a speriat şi mami care face vizite periodice prin atelier ca să vadă stiva de lemne... de fapt am cam terminat (mai am puţine buturugi de spart...) stiva de buturugi... la fel şi fondurile noastre... iar până prin aprilie (când va fi totuşi mai cald pentru ticuţu) nu cred că vor ajunge lemnele !
... afară, toată ziua, a fost umezeală: când ploaie, când zăpadă...
... de câteva ore, s-a definitivat tendinţa spre ninsoare... este cam apoasă dar vine într-una... s-a aşternut ceva peste tot - ne era teamă că s-a învechit zăpada ! chiar ziceam (şi doream din tot sufletul) că va veni Primăvara !!!! de fapt au fost două zile care ne-au încurajat cu temperaturi mai plăcute!!! 
... dar acum avem zăpadă în strat nouuuuuuuuu... tot Iarna e cu noi !!! 
... fiind seara târzie, telefonul meu nu prea ''vede'' bine şi fotografiile nu sunt reuşite: