Peştera Ialomiţei...

... noaptea a venit tot geroasă... 
... nici nu mai ştiu câte filme am văzut ! mi-e dragă perioada dinainte de sărbătorile vesele ale iernii, Crăciunul şi revelionul, pentru că este o adevărată ''ploaie'' de filme romance (pe canalul tv ''HAPPY'') !
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

PEŞTERA IALOMIŢEI

 

              Urcând trecătoarea dintre Vârful cu Dor şi Furnica înspre cealaltă parte a Bucegiului, coborâm la izvoarele Ialomiţei, dintre care unul se iveşte într-o uriaşă peşteră de stalactite. La gura peşterii se află o mică mânăstire, aşezată acolo încă din timpurile vechi, străvechi; se zice că peştera nu are fund şi că un om, intrat odinioară mai adânc în ea, nu s-a mai întors la lumina zilei nici până în ziua de astăzi.

            Peştera aceasta era odată locuinţa unui vrăjitor înfricoşat, despre care mergea vestea că fura fetele frumoase de la ţară, de la casa părintească, de lângă pristolul de cununie. Se luau toate fără nici un gând de împotrivire după dânsul, iar de văzut, nu le mai vedea nimeni. Mulţi voinici cutezători se prinseră să le scape, intraseră luându-şi inima-n dinţi, ba-l chemaseră pe vrăjitor strigând:''Bucure ! Bucure ! dar nici Bucur, nici vreuna dintre fecioare nu li se ivea în preajma vederii.

            Era acum în Rucăr, satul frumos de la poalele Bucegiului, o fată frumoasă pe care o chema Ialomiţa şi care se-ncumetase a zice că nu se va duce la chemarea vrăjitorului, în orice chip s-ar ivi el şi cu orice făgăduinţe ar căuta s-o ademenească.

-Chiar – zicea – dacă m-ar duce în peşteră, tot aş ieşi de acolo.

            Asta era o vorbă cutezată; bătrânii clătinau din cap, dădeau din umeri şi ziceau în sine:

-Numai dacă vine în adevăr odată, tot merge şi ea din bună draga ei voie, cum s-au mai dus şi toate celelalte.

            Trecu un timp oarecare, mai îndelungat, în care nimeni nu se ivi ca să pună la încercare voinicia tinerei fete. Bucuria şi hrana vederii le era tuturora cu obrajii ei rumenii, cu buzele ei fragede şi răcoroase, cu părul ei roşiatic ce-i cădea în unde mărunte şi cu marii ei ochi albaştri. Nasul îi era subţior, nările străvezii şi numai vârful lui era puţin, abia puţin adus cam îndrăzneţ în sus, având şi o gropiţă deasupra, grumăjorii îi ieşeau albi ca spuma laptelui din cămaşa bogat cusută cu flori, iar pletele de păr roşiatic, care se furişau de prin coade şi pe care nu era pieptăn să le stăpânească, îi cădeau cu îmbelşugare peste frunte, peste tâmple şi peste gât; când îşi despletea părul, era învelită ca într-o mantie ţesută în fire de aur, din care, gătindu-se duminicile la horă, nu putea să vază în mica ei oglindă nici a treia parte.

            Era în sat unul care se lua mereu după dânsa, la puţ, la ţarină, la horă. Însă ea nici să nu ştie de bietul Coman deşi era băiat curăţel şi chiabur. El avea pământuri frumoase, şi cai, şi vaci, bivoliţe şi oi şi un cojoc alb, cusut de minune cu flori, şi o lungă zeghia albă, căptuşită pe dinlăuntru cu postav roşu şi bogat împodobită pe din afară. Multe fete se uitau lung în urma lui Coman, singură Ialomiţa nu. Gândul ei era la vrăjitorul Bucur, ce fel şi chip voia să-l răpună şi să le răzbune pe toate sărmanele de fete, care au căzut în cursa lui.

            Într-o duminică minunat de frumoasă, stând înfierbântaţii jucători să mai răsufle o clipă, se auzi din apropierea lor un cântec de fluier aşa de frumos, încât inimile întregii cete tinere se umplură de bucurie. Cuprinşi de curiozitate, ei se întoarseră şi văzură un păstor tânăr, răzimat de un copac, cu picioarele crucişate unul peste altul, aşa de liniştit ca şi când ar fi stând de când lumea acolo, şi totuşi nimeni nu-l văzuse venind, nimeni nu-l cunoştea. Cânta, cânta mereu, ca şi când ar fi singur el în lumea asta; o singură dată îşi ridică ochii şi privi la Ialomiţa, care venise cu totul aproape de el şi asculta melodiile cereşti, cu buzele desfăcute şi cu nările cuprinse de tremurare. Peste câtva timp, se uită iar la ea şi apoi de a treia oară.

            Coman, care stătea în dosul Ialomiţei, şopti acum:

-Du-te de aici, Ialomiţa; omul ăsta e obraznic !

            Tânăra fată dădu nerăbdătoare din umăr şi din coate.

-Ialomiţo, îi şopti iar flăcăul gelos, nu ţi-e ruşine să-l laşi să se holbeze aşa la tine !?

            Ea nu-i dădu răspuns, ci-i întoarse spatele.

-Ialomiţo, îţi spun eu, păstorul ăsta nu e altul decât Bucur vrăjitorul !

            În clipa aceea, păstorul făcu semn că are să înceteze a mai cânta, iar Ialomiţa simţi că-i trece un fior rece prin inimă şi că i se opreşte răsuflarea.

-Ce ştii tu !? zise ea dar glasul îi cam tremura.

-O ştiu, fiindc-o simt; o simt fiindcă-mi eşti dragă, o văd şi aceea, că şi el îţi place ţie şi că ai să fii jertfa lui ca toate celelalte.

-Eu ? Niciodată ! Pe asta pot jura ! strigă Ialomiţa, făcându-se albă ca varul.

-Iacă fluierul meu, cântă tu ! grăi acum păstorul şi-i întinse fluierul lui Coman.

            Fără ca să-şi dea seama de ceea ce făcea, Coman luă fluierul, începu să cânte şi cânta aşa de frumos ca niciodată în viaţa lui; dar, spre marea lui îngrozire, simţi, în curând că nu mai poate să înceteze. Scotea hore noi, pe care nu le auzise niciodată: Brâu, Chindie, de toate şi privea cum străinul juca într-una cu Ialomiţa. Acum începu să cânte o doină aşa de duioasă, încât femeile se treziră cu lacrimile-n ochi, iară Ialomiţa îl ruga să curme. El cânta, mereu cânta, privea cuprins de groaza morţii împrejurul său, dar fluierul nu înceta. Se înseră; oamenii începură să se ducă unul câte unul, ori cete-cete acasă; Coman cânta înainte şi Ialomiţa stătea ca fermecată lângă el. Păstorul străin se făcuse nevăzut.

-Încetează, Comane, zise ea, mi se rupe inima. Ştii odată că nu te iubesc; ţi-am jurat că nu am să fiu a celuilalt; încetează, Comane ! Vino-ţi în fire !

            Dar Coman cânta mai departe, acum aşa de vesel, ca şi când ar fi voind să râdă, şi iar nişte doine aşa de triste încât, din fundul văii răcoroase, îi răspundea o privighetoare.

            Mai aproape, şi tot mai aproape venea privighetoarea; Ialomiţa vedea în lumina lunii pasărea care se pusese deasupra capului lui Coman şi însoţea fluierul cu cântecul ei. Apoi, se depărtă cântând dulce şi ademenitor, iară Ialomiţa se luă după ea şi se duse toată noaptea fără să ştie unde mergea. Coman se ducea şi el cu fluierul după minunea de pasăre spre valea umedă, la ţărmurii pârâului.

            Începând să se reverse zorile, Ialomiţa, cuprinsă de spaimă, îşi puse mâinile în cap. -Unde mă aflu ? - zise - sunt departe de casă şi partea locului îmi este necunoscută. Comane ! dar unde suntem noi ? M-apucă groaza !

            Însă Coman nu-i răspunse nimic ci începu să cânte una veselă. Şi deodată, se ivi un armăsar care, alergând peste pajişte la dânsa, dădu o raită împrejurul ei şi o îmbia, aninându-şi capul de dânsa, să-l încalece.

-Ah ! - suspină ea - dacă aş fi o pasăre ca să pot scăpa de voi amândoi !

            Nici nu grăi bine vorba, şi iată că zbură ca un porumbel departe-departe prin zorile rourate.

            Iară armăsarul se prefăcu într-un şoim, se repezi dintr-o înălţime înfiorătoare asupra ei şi o duse în ghiarele sale spre munţi.

-O ! dac-aş fi o floare din pajişte ! grăi fata cuprinsă de spaimă. În clipa aceea se afla ca floare de ''Nu mă uita'' la marginea pârâului; iară şoimul se prefăcu în fluture, se legăna pe dânsa.

-Firea-şi fi mai bucuros un păstrăv în pârâu ! zise Ialomiţa !

            Pe dată ea se prefăcu un păstrăv; însă el din fluture, se făcu o mrejă care o prinse, o scoase la aer şi-o ţinu până ce era gata să-şi dea sufletul.

-Aş vrea să fiu o şopârlă ! grăi sărmana copilă, trăgând de moarte, şi deoadată ea se strecură cu iuţeala vântului prin iarbă şi printre flori şi se credea adăpostită, sub orişice frunză, orişice piatră. Însă iată că de sub cea dintâi piatră ieşi târâş un şarpe care o ţinea sub ochii săi înfricoşaţi, încât nu putea să se mişte.

            Rămaseră mult timp astfel, în vreme ce şopârlei mititele i se bătea inima parcă era să se sfârşească.

-Mai bine aş fi fost o călugăriţă – zise ea; în mânăstire eram la adăpost.

            În clipa aceea se încheie o boltă de biserică asupra ei; făcliile ardeau şi o măreaţă cântare se înălţa din gurile mai multor sute de maici. Ialomiţa era îngenuncheată, ca maică, înaintea unei icoane sfinte: inima îi bătea încă de spaimă, şi cu toate aceste începuse a se bucura că-n acest sfânt locaş e la adăpost. Plină de recunoştinţă îşi ridică ochii la icoana de deasupra ei. Dar, iată că din icoană se îndreptau ţintă la ea ochii lui Bucur şi-o ţineau sub stăpânirea lor, încât nu se putea duce mai departe nici chiar după ce biserica se deşertase. Înnoptându-se, ochii începură să lumineze, iară lacrimile Ialomiţei curgeau peste pietrele pe care îngenunchease.

-Ah ! strigă ea - nici chiar la loc sfânt nu mă laşi în pace ! O ! dac-aş fi un nor !

            Ca prin minune, bolta bisericii se prefăcu în boltă cerească, iară ea se legăna ca un nor prin văzduh la înălţimi înfiorătoare; însă urmăritorul ei se schimbă într-un vânt şi o mână de la miazăzi la miază-noape, de la răsărit la apus, jur împrejurul pământului.

-Firea-şi mai bucuros un fir de nisip ! zise în cele din urmă micul nor.

            Deodată, ea căzu de sus ca nisip de aur drept în Râul Doamnei. Dar Bucur trecea în chip de ţăran desculţ prin râu şi, căutând aur, scoase firul de nisip din fundul apei.

            Nisipul se strecură însă iute printre degetele lui şi se prefăcu în o căprioară care o luă la fugă spre desişul pădurii. Dar mai înainte de a fi atins marginea pădurii adăpostitoare, Bucur se prefăcu în vultur, se repezi din înălţime asupra ei şi o duse în ghiarele sale spre Bucegi în cuibul său.

            Abia-i dădu drumul, ea căzu ca picătură de rouă pe un busuiocel; el se prefăcu-n rază de de soare şi o atinse ca să o soarbă.

            Acum, ea fugi ca o capră neagră, fără ca să-şi dea seama, drept spre peştera lui. El grăbi, ca vânător, râzând după dânsa şi zise printre dinţi:

-Acu eşti în mâna mea !

            Ea intră în fuga ei mai adânc şi tot mai adânc în peşteră; deodată văzu că stanele de piatră de la dreapta şi stânga sunt tot fecioare minunat de frumoase, din ochii cărora picură lacrimi.

-O, fugi, fugi de aici – îi strigară o sută de glasuri – nenorocită copilă ! Dacă te sărută, ai să te prefaci ca noi în piatră.

            În clipa aceea zbură o săgeată de-a lungul peşterii şi o lovi pe căpriţa cea fugară. Îngrozită de moarte, ea strigă:

-O, dac-aş fi un pârâu, aş putea să scap din mâinile lui !

            Numaidecât, ea se prefăcu într-un pârâu sălbatic ce se vărsa în afară; vrăjitorul, cuprins de mânie, se prefăcu şi el în stâncă şi stăvili cu braţele sale pârâul care se strecura însă mereu printre ele.

            În clipa aceasta, şi Coman sosi la peşteră; recunoscu glasul Ialomiţei din strigătul :

-Comane, Comane !

            El îşi adună toate puterile şi lovi cu fluierul în stânca din care vedea rânjetul lui Bucur.

            Farmecul se curmă.

            Bucur, întocmai ca Ialomiţa, nu-şi mai putu schimba firea şi astfel ea curge până în ziua de astăzi peste braţele lui încremenite.

             Iară Coman îşi zidi o bisericuţă înaintea peşterei, se făcu sihastru şi rămase privind la iubita lui cea drăgălaşă, până în cel din urmă ceas al său.

    .                                                              (povestea următoare - mâine seară...)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )

jucăria (1)...

                  JUCĂRIA

                                                 de RODICA BRETIN

              
              Se simţea străin. Un intrus în ambianţa luxoasă, menită să epateze, mai ales pe cineva abia întors din marele război galactic şi deprins cu austeritatea bazelor sau navelor spaţiale, unde, în locul principiilor estetice domnea ca singură lege, eficienţa. Strălucirea splendidului candelabru şi jocul policrom al geometriilor mobilierului, contrastând cu insolitul hologramelor, nu reuşeau să-i dea senzaţia intimităţii unui cămin, ci a unui ansamblu lipsit de armonie, în ciuda pieselor valoroase care îl compuneau...

-Uită-te, Donna, la mutra paşnică şi plină de modestie a frăţioru  lui meu: nici n-ai bănui că este faimosul Ken Moran, commodorul diviziei ''Adhara'', omul care acucerit Rangonul, într-un cuvânt, un erou !

              Emfaza lui Alec Moran trăda mândria amatorului de rarităţi, a cărui ultimă achiziţie se întâmpla să facă parte din familie. De altfel, soţia sa reprezenta mărturia vie şi fermecătoare a nevinovatei pasiuni de colecţionar: purtând cu distincţie o rochie vaporoasă de seară, care îi scotea în evidenţă trupul statuar, Donna Moran era femeia superbă, invidiată de toată societate alcoriană pentru frumuseţea şi eleganţa ei. Pe chipul cu trăsături de o rară perfecţiune, încadrat de buclele blonde, ochii îi rămâneau însă la fel de reci ca şi zâmbetul de circumstanţă adresat la răstimpuri oaspetelui. Ascunzându-şi cu graţie micile laşităţi în spatele convenţiilor sociale, ce ofereau confort şi securitate, Donna renunţase demult la visurile adolescenţei, preferând siguranţa oferită de un soţ cu cincisprezece ani mai în vârstă dar pe cale de a deveni principalul acţionar al tuturor companiilor comerciale alcoriene... Nu înţelegea de ce, însă tânărul palid, cu priviri tăioase, îi displăcuse din momentul în care l-a văzut apărând pe neaşteptate în pragul vilei, îmbrăcat într-o simplă uniformă de campanie. Dacă nu sosea tocmai atunci Alec, i-ar fi trântit uşa în faţă, căci prezenţa acelui necunoscut o intimida, de parcă fostul războinic ar fi adus în casa lor, din îndepărtatele genuni cosmice, neliniştea dinaintea fiecărei încleştări.

-... Cum îţi spuneam, planeta – o bijuterie a lumii minerale şi un adevărat paradis al naturii virgine – a fost descoperită din întâmplare, unde crezi ? Chiar la marginea sistemului pentru care aţi dat bătălia aceea grandioasă. Ultima ta luptă...

              Volubil şi plin de sine, Alec monologase tot timpul mesei, simţindu-se excelent în rolul amfitrionului agreabil. Îi plăcea să-şi creeze în societate reputaţia unui interlocutor amabil, spiritual, amator de artă şi curiozităţi dar nu reuşea să facă uitată faima omului de afaceri a cărui rapacitate devenise proverbială. Acum însă îşi ascundea sub tonul prietenos o veche nemulţumire, amplificată de trecerea anilor. Poate din cauza diferenţei mari de vârstă dintre ei, nu izbutise niciodată să-l înţeleagă pe Ken şi nu aprobase şirul neîntrerupt de acţiuni nesăbuite ce marcaseră viaţa mezinului , culminând cu înrolarea fără acordul familiei, care l-ar fi dorit dedicat bătăliei mai promiţătoare a comerţului. Iar astăzi, când nebunia născută dintr-un spirit de frondă se dovedise profitabilă, commodorul Ken Moran refuza să primească ceea ce i se cuvenea. ''Nimic nu este prea bun pentru vitejii noştri combatanţi, întorşi victorioşi din război'', era deviza zilei. Dar omul acela ciudat – ce nu-şi găsea locul în lumea pentru care luptase, rătăcind fără ţel printre semenii săi şi dovedind o apatie inexplicabilă – nu părea să dorească ceva. De când se aflau împreună, n-a surprins vreo sclipire de interes în ochii lui cenuşii, care învăluiau totul, oameni şi lucruri, într-o privire somnolentă, filtrată printre gene. Dincolo de aparenta pasivitate şi oboseală a fratelui său, Alec surprindea uneori gesturi fulgerătoare, trădând reflexele de luptător, însă, ceea ce îl deranja cel mai mult – deşi n-ar fi recunoscut-o – era neliniştea care îl cuprindea urmărindu-i mersul rapid, cu paşi de fiară la pradă, gata oricând de salt.

-Vezi, Ken, continuă Alec Moran pe un ton schimbat, băieţii tăi s-au distrat îndeajuns aprinzând focuri de artificii din fortăreţele lor zburătoare. E rândul nostru, al oamenilor de afaceri, să fructificăm ce-aţi câştigat. Ştii doar ce concurenţă acerbă a declanşat pe piaţa galactică epuizarea resurselor din zonele controlate de Confederaţie. Era normal ca, după câştigarea războiului, lupta între Companii să se dea pentru sistemele bogate în metale grele. Pe Sharon, planeta de care ţi-am vorbit, nu s-au găsit însă zăcăminte importante şi, cum nimeni nu dorea să facă o investiţie atât de puţin profitabilă, n-am întâmpinat dificultăţi la obţinerea dreptului de exploatare. Dar preţul a fost imens şi pe oricare altul tranzacţia l-ar fi dus la faliment, căci planeta este total secătuită de resurse minerale şi energetice. În schimb, are suprafaţa acoperită de o junglă imensă, colcăind de viaţă; privind fotografiile nenumăratelor specii de animale inofensive care mişună în voie printre trunchiurile arborilor, mi-a venit ideea unei formidabile campanii publicitare:''Civilizaţia noastră, plictisită de atâtea opere de artă şi miracole tehnice, simte lipsa fluidului revitalizant care să o poarte în universul generator de energii creatoare al copilăriei''. Altfel spus, societatea alcoriană are nevoie de... jucării. Iar pe Sharon se află, gata fabricate, milioane de jucării biologice, care nu aşteaptă decât să fie prinse, împachetate şi livrate. Planul era genial de simplu, necesitând investiţii minime şi promiţând câştiguri fabuloase, dar surpriza a intervenit ceva mai târziu, când, în pădurile binecuvântatei oaze verzi, am descoperit Jucăria perfectă a tuturor timpurilor.

              În vreme ce rostea ultimele cuvinte, în cameră s-a ivit minitransportorul telecomandat, pe a cărui platformă se afla un cub de sticlă cu pereţii opacizaţi, prevăzuţi cu absorbante de aer camuflate într-o bandă decorativă, sinusoidală. După ce cutia a fost depusă lângă masă, Alec s-a ridicat încet, savurând efectul produs şi, cu un gest teatral, a glisat unul din pereţi:

-Iată şi Jucăria !

-Alec !

              Cu un ţipăt de uimire, Donna a sărit în picioare, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Până şi Ken a fost surprins văzând făptura care, la semnul poruncitor al lui Alec, a păşit supusă afară, oprindu-se înaintea lor, scăldată în lumina puternică a candelabrului. Revenindu-şi din primul moment de stupoare, Donna s-a apropiat şovăielnică, oscilând între teamă şi curiozitate, în timp ce Alec, mulţumit de reacţia ei, zâmbea superior. Ken a rămas însă pe loc, privind fără prea mult interes descoperirea fratelui său. Acesta nu observase tresărirea commodorului, după cum nu-i vedea nici mâinile încleştate pe braţele fotoliului, gata să le sfarme.

              ''Jucăria'' era o fiinţă umană, al cărei unic veşmânt consta din părul argintiu, căzându-i pe umeri într-o ploaie de cârlionţi rebeli. La început, Ken a crezut că avea în faţă o fetiţă, căci statura mică şi silueta subţire păreau ale unei adolescente, impresia fiind accentuată de contrastul cu înălţimea şi formele sculpturale ale Donnei. Dar, uitându-se mai atent, a văzut că trăsăturile feţei, deşi delicate, erau prea mature pentru a fi ale unui copil, iar mugurii sânilor se ridicau sfidători, trădând femeia. Cum stătea nemişcată – ochii ei de un albastru metalic rămânând imobili şi impenetrabili ca oglinzile apelor adânci – trupul zvelt, cu pielea albă şi lucioasă, reflecta lumina asemeni suprafeţei şlefuite a unei statui.

-Seamănă uimitor cu noi ! exclamă Donna.

              Naivitatea soţiei sale l-a făcut pe Alec să zâmbească condescendent.

-Poate nu vă vine să credeţi, însă fiinţele acestea, pe care natura generoasă de pe Sharon le-a înzestrat cu o înfăţişare atât de estetic umană , n-au dovedit – în ciuda testelor noastre minuţioase – nici cel mai mic semn de inteligenţă: vieţuiesc în turme, nu au unelte, limbaj, iar unele simţuri le sunt total atrofiate. Mă veţi întreba de ce le-am ales totuşi să întruchipeze jucăriile viitorului ? Ei bine, pentru că perfecta lor docilitate este dublată de un spirit de imitaţie de-a dreptul fantastic. Priviţi !

              A luat de pe masă o cupă, sorbind din vinul rece, apoi a pus-o la loc şi, într-adevăr, ascultătoare, Jucăria i-a repetat întocmai gesturile, ducând la buze licoarea chihlimbarie, fără să bea însă.

-Nu-ţi place ? râse încântat Alec, aruncând în cupă pe sharoniana o ţinea în căuşul palmelor, o mică sferă transparentă.

              Instantaneu, o reacţie efervescentă a evaporat lichidul: spirala de abur s-a ridicat dinăuntrul vasului, unduindu-se ca un şarpe verde spre tavan şi răspândind în aer un parfum pătrunzător. Lui Ken i s-a părut că simte deodată zeci de mirosuri ameţitoare, combinându-se în game infinite, de la briza sărată a oceanului, până la izul intens de plante şi animale al junglei. Percepea întreg acest amalgam fără a pierde vreo nuanţă, ca şi cum simţul său olfactiv, până atunci adormit, se trezise, recunoscând miresmele subtile ale apei, focului sau pietrei şi ale tuturor lucrurilor sau fiinţelor care puteau exista.

-Este efectul răşinii extrase dintr-un arbore de pe Sharon, explică Alec, spulberând atmosfera ce se instalaseîn cameră. O mostră din seria descoperirilor senzaţionale pe care le voi prezenta la expoziţia ce se va deschide peste două săptămâni în pavilionul din centrul oraşului. Inaugurarea va concide cu dezvelirea celor două obeliscuri ridicate în cinstea victoriei Confederaţiei, însă principala atracţie va fi desigur Jucăria...        

              Amintindu-şi de existenţa ei, i-a luat cupa din mâini, observând cu stupoare rănile provocate de contactul cu pereţii încinşi de vaporizarea lichidului. Nemulţumit, a cercetat fugar pielea fină a palmelor sharonienei, înroşită de arsuri dureroase, la care ea părea la fel de insensibilă, ca la tot ce se petrecea în jur.

-Acesta este marele defect al Jucăriilor, se plânse Alec, urmărind-o cum intra supusă în cuşca de sticlă. Lipsindu-le instinctul de conservare, se strică foarte repede şi trebuie înlocuite. Din fericire, dispunem deocamdată de un stoc suficient, însă, peste câţiva ani, cererea va întrece probabil posibilităţile de livrare, de aceea m-am gândit la creşterea Jucăriilor în ferme alcoriene. Cât despre celelalte animale capturate pe Sharon, primele transporturi au sosit deja. Şi vă asigur că expoziţia va face senzaţie, interesul publicului fiind susţinut printr-o campanie publicitară extrem de zgomotoasă. Dacă sunteţi curioşi, vă pot duce la pavilion peste câteva zile, înaintea inaugurării.

-Dragul meu, cred că nu voi putea veni. Două săptămâni reprezintă un timp îngrozitor de scurt pentru a pregăti o recepţie şi vreau ca, după triumful zilei, toţi invitaţii noştri să petreacă o seară de neuitat.

-Ken ?

              Commodorul făcu un gest dezolat:

-Prea multe senzaţii tari îl obosesc şi pe un soldat încercat, iar eu sunt ameţit de atâtea noutăţi... Trebuie mai întâi să mă obişnuiesc cu schimbările petrecute pe Alcora în cei opt ani cât am lipsit.

                                                                    -...-    

              Fratele tău are o privire cam ciudată... remarcă Donna, intrând în dormitorul somptuos, luminat doar de câteva globuri aurii.

-Vezi tu, spuse Alec, ajutând-o să-şi scoată rochia, cei asemeni lui sunt marcaţi de experienţa frontului şi odată întorşi în viaţa civilă le vine foarte greu să se readapteze. Însingurarea îi macină treptat, ca o boală, făcându-i să devină o problemă serioasă pentru noi toţi, singura soluţie rămâne să fie integraţi într-o activitate utilă societăţii, însă nu este posibil. Putem reconverti industria de război dar ce să facem cu un individ care nu ştie decât să tragă cu arma ? Atunci sunt trimişi în cele mai îndepărtate colonii, exploatări miniere sau pe staţiile de observare periferice... Şi toată această tevatură pentru nişte rataţi care nu ştiu ce se cere unui erou, după ce a învins în război.

-Ce anume ? întrebă Donna neatentă, întinzându-se alene între pernele moi.

-Să moară la vreme...

              Cinismul răspunsului a făcut-o pe moment să se înfioare dar apoi a ridicat din umeri. În fond, ce o priveau pe ea toate acestea ? Surprinzând în ochii bărbatului strălucirea lacomă care o măgulea întotdeauna, ca un omagiu adus frumuseţii de care era atât de mândră, a zâmbit mulţumită, uitând cu totul de Ken...

                                                              -...-

              Dând la o parte peretele glisant al cuştii, Ken se aştepta să zărească măcar o sclipire de teamă în privirea albastră a sharonienei. Jucăria stătea însă cuminte, în picioare, cu ochii larg deschişi, aţintiţi undeva spre un univers necunoscut. L-a lăsat să îi cerceteze palmele rănite, stând nemişcată în timp ce îi curăţa cu o îndemânare de chirurg pielea arsă, aplicând un strat subţire de unguent antiseptic. Chipul ei a rămas la fel de imobil chiar şi atunci când commodorul a ridicat încet mâna, atingându-i şuviţele argintii de pe frunte, într-o mângâiere delicată. Ken a privit câteva clipe în oglinzile ochilor străinei, apoi a ieşit repede, murmurând ceva nedesluşit. Dacă ar fi întors capul în momentul acela, ar fi putut surprinde o străfulgerare în pupilele neclintite, luminate pentru prima oară de speranţă. Dar sclipirea s-a stins imediat şi commodorul s-a îndepărtat cu paşii săi tăcuţi, urcând magnifica scară interioară a vilei.

              Ajungând în camera sa, Ken s-a frământat toată noaptea: mila pentru făptura închisă în cutia de sticlă s-a transformat curând într-o furie cumplită. Niciodată nu se simţise atât de revoltat şi fără puterea de a riposta ca în seara aceea, când a fost obligat să asiste neputincios la umilirea unui semen de-al lui, căci sharoniana era o fiinţă umană, iar fratele său o ştia la fel de bine ca el însuşi... Unde erau idealurile pentru care plecase să lupte la nouăsprezece ani împreună cu zecile de mii de soldaţi ai diviziei de elită ''Adhara''? Dintre echipajele crucişătoarelor, piloţii de pe interceptoare sau trupele de desant blindat şi commando, după opt ani de război crâncen supravieţuiseră doar câteva mii de oameni, aflaţi acum în tabăra de refacere din apropierea oraşului. Sacrificiul celorlalţi îl ajutase pe fratele său să-şi sporească averea şi influenţa prin care cumpărase dreptul de a dispune de Sharon după bunul său plac...

                     

                                                                  - continuarea săptămâna viitoare... -  

                                               (RODICA BRETIN,''JUCĂRIA'')

       (https://ro.wikipedia.org/wiki/Rodica_Bretin )

          

            

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !

... aper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica:

http://www.qbebe.ro/utile/desene_de_colorat/pasari      

Caraimanul...

...  continuă nopţile cu geruleţ, dimineţi cu strat gros de brumă... zilele cu puţin soare (cu ''dinţi'')...
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

CARAIMANUL

              Caraimanul, întunecat şi ameninţător, răsare dintre ceilalţi munţi cu stâncile sale straşnice, dintre care parcă s-ar fi dezlipit o bucată, rămânând atârnată la jumătatea drumului.

            Această bucată seamănă cu un cimpoi. Iată istoria ce se povesteşte despre dânsul.

            În timpurile străvechi, când cerul era mult mai aproape de noi şi mai multă apă decât pământ, locuia în Carpaţi un vrăjitor puternic.

            Era aşa de mare ca cel mai înalt brad şi purta în cap un arbore cu crăci şi ramuri verzi. Barba lui lungă de mulţi coţi, întocmai ca sprâncenele, îi erau de muşchi; îmbrăcămintea lui era de scoarţă de copac, vocea lui semăna cu bubuitul tunetului, iar sub braţ purta un cimpoi mare cât o casă.

            Cu acest cimpoi, el putea să-şi împlinească toate dorinţele; dacă cânta încetinel dintr-ânsul, răsărea împrejurul lui iarbă verde, cât putea să străbată el cu ochii; dacă sufla mai tare, putea să facă fiinţe vieţuitoare; când însă sufla cu străşnicie, atunci se ridica o furtună aşa de mare, încât munţii se clătinau, marea se retrăgea de stânci şi parte din pământ rămânea uscat. Odată năvăliră asupra lui nişte duşmani puternici; el, în loc de a se apăra, îşi puse numai cimpoiul la buze şi-l prefăcu pe duşmanul său în brazi şi în fagi. Cântând, el nu obosea niciodată fiindcă îi plăcea s-audă ecoul cântecelor sale; dar cu atât mai mult se bucura el, când vedea că totul ia viaţă împrejurul lui.

            Veneau, Doamne, mii de oiţe de pe toate colinele şi din toate văile, cărora le creştea în frunte copăcei, de pe care Caraimanul îşi putea recunoaşte avutul său; pe urmă ieşeau şi câinii din pietre, la iveală, şi toţi cunoşteau vocea lui.

            Fiindcă nu prea văzuse multe lucruri frumoase pe la oamenii din celelalte ţări, se chibzui mult până să facă oameni dar se gândi să populeze ţara cu copii.

            Atunci, cântă din cimpoi cel mai dulce din cântecele sale şi, iată, că ieşiră dintr-ânsul copiii şi iar copiii în număr nesfârşit.

            Acum puteţi să vă închipuiţi ce frumos era în împărăţia Caraimanului. El cânta şi cânta mereu, iar micile fiinţe se rostogoleau pe pajiştea cea verde şi erau foarte voioase. Ei se vârau pe sub oi, le sugeau laptele din uger, îşi culegeau poame şi ierburi şi le mâncau, dormeau pe muşchi, sub pietre şi erau voioşi cât era ziulica de mare. Chiar şi în somn, erau veseli pentru că atunci Caraimanul le cânta nişte cântece aşa de dulci, încât le veneau cele mai plăcute visuri. Niciodată nu se auzea vreo vorbă rea în împărăţia lui Caraiman. Aceşti copii erau toţi aşa de drăgălaşi şi de fericiţi, încât nu se certau niciodată între dânşii; invidia şi gelozia, de asemenea, lipseau la dânşii pentru că tuturor le mergea deopotrivă de bine căci Caraimnaul le purta de grijă ca să fie totdeauna oi destule, care să nutrească toţi copiii, şi tot prin cântecul lui făcea să crească îndestul iarbă şi buruieni pentru oile cele multe.

            Nici unui copil nu se întâmpla ceva rău, căci câinii aveau grijă de a-i plimba şi de a le căuta pentru jocurile lor locurile cele mai acoperite cu muşchi. Dacă vreunul cădea în apă, îl scoteau câinii afară; dacă vreunul era ostenit, îl lua un câine pe spate şi-l ducea să doarmă la umbra cea mai răcoroasă. Copii erau aşa de fericiţi parcă ar fi fost în cer; nici nu doreau nimic fiindcă ei nu văzuseră încă haine frumoase şi urâte, nici palate mari ori colibe sărace pentru ca să râvnească unul la avutul celuilalt.

            De asemenea, la Caraiman nici nu se pomenea de boale şi de moarte; toate fiinţele pe care le făcea el, veneau aşa de sănătoase pe lume, ca şi când ar fi ieşit din găoacea omului şi nici nu trebuia să moară vreunul, când era aşa de mult loc pentru toţi.

            Cât se întinde ţara de pe care abătuse Caraimanul apele, trebuia să fie populat şi era destul pentru copii şi oi încă din timpuri îndelungate. Cât despre citire şi scriere, copii nu ştiau nimic şi nici că aveau trebuinţă, de vreme ce toate veneau de la sine şi ei nu mai aveau nevoie să-şi dea vreo osteneală, nici mai cuminţi nu le trebuia să fie, fiindcă nu aveau a se teme de nici un fel de pericol.

            Cu toate acestea, când se făcură mai mari, începură să-şi sape în pământ căsuţe mititele, pe care le acopereau cu muşchi şi pe urmă ziceau: Asta e a mea? Îndată apoi ce unul a apucat să zică:''Asta e a mea !'' urma s-o zică şi ceilalţi. Unii îşi zidiră şi ei tot astfel de căsuţe; alţii, însă, găsiră mult mai comod să se instaleze în cele făcute gata, iar când stăpânii strigau şi se jeluiau, ştrengarii râdeau de dânşii. Atunci, înşelaţii începură să facă întrebuinţare de pumnii lor cei mici şi astfel se stârni prima bătălie. Câţiva dintre dânşii aleargă la Caraiman şi se jeluiră, iar acesta suflă în cimpoi de tună aşa de tare, încât pe toţi îi cuprinse o spaimă groaznică. Aşa începură pentru întâia oară să ştie şi ei de frică, iar pe urmă se supărară pe pârâtori şi astfel intră împerecherea în frumoasa şi paşnica împărăţie a Caraimanului. Acesta se mâhni foarte, când văzu că micii oameni din ţara lui făceau tot ca cei mari din alte ţări şi se chibzui cum să se găsească leacul. Trebuia el oare să-i sufle pe toţi în mare şi să facă alţii noi în locul lor ? Dar cei noi ar fi făcut tot numai ca şi aceştia, pe care afară de aceasta îi iubea aşa de mult.

            Se gândi dar să înlăture tot ce le dădea prilej de ceartă; dar atunci toate ar fi ajuns să fie goale şi pustii, fiindcă cearta se iscase asupra unui petec de pământ, asupra unui pumn de muşchi, ba la drept vorbind chiar numai pentru că unii fuseseră silitori, iar alţii leneşi.

            Socoti dar să le dăruiască la fiecare câte ceva şi-i dădu fiecăruia câteva oi, câţiva câini şi câte o grădină. Dar atunci fu şi mai rău. Unii îşi sădiră grădina, alţii o lăsară în părăginire şi văzură că grădinile plantate erau mai frumoase şi că oile dădeau mai mult lapte pentru că păşunea le era mai bună.

            Atunci nenorocirea fu mare. Cei leneşi încheiară legătură între dânşii, năvăliră asupra oilor celor silitori şi le luară o mulţime de grădini. Cei silitori se duseră atunci în alt loc care sub mâinile lor se făcu în curând tot aşa de frumos, ori ei nu se lăsară să fie goniţi şi de aceea se născură bătălii îndelungate, la care vreo câţiva fură chiar omorâţi. Când văzură pentru întâiaşi dată moartea, îi cuprinse o mare spaimă, se întrisatră şi-şi dădură unii altora făgăduinţa de a trăi în pace şi bună înţelegere. Dar ei nu putură să stea mult timp liniştiţi pentru că nu mai voiau să se omoare unul pe altul. Începură să răpească bunurile şi averea prin viclenie unul de la altul.

             Acest lucru era încă şi mai trist de văzut; el îi căzu lui Caraiman aşa de greu la inimă încât vărsă şiroaie de lacrimi. Acestea curseră la vale până în mare; însă copiii săi răutăcioşi nu se gândiră că acestea erau lacrimile bunului lor tată care le vărsase din cauza lor, ci se certau mereu mai departe. Atunci, Caraiman plânse din ce în ce mai mult şi, iată, în cele din urmă, lacrimile lui se făcură râuri şi torente care pustiiră uscatul şi-l prefăcură într-un lac mare aşa încât pieiră o mulţime nenumărată de fiinţe vii. După aceea, el îşi curmă plânsul şi suflă un vânt aşa de puternic încât pământul iar rămase uscat; dar acum toată verdeaţa dispăruse, bolovanii rostogoliţi acopereau casele şi grădinile, oile nu mai găsiră păşunea lor şi pentru că nu mai dădeau lapte, copiii le tăiară gâtul cu pietre ascuţite, să vadă dacă nu cumva iese lapte şi din altă parte. Însă în loc de lapte, ieşi sânge şi îndată ce băură, copiii se făcură foarte sălbatici şi poftiră încă mai mult decât aceasta.

            Aşa ei omorâră şi mai multe oi, măcelărind şi pe ale fraţilor lor, beau sânge şi mâncau carne.

            Atunci Caraiman zise:'' Trebuie să facem animale mai mari căci altfel în curând le mântuie pe toate.'' Deci suflă iar din cimpoi. Acum se iviră zimbrii, caii înaripaţi cu coada lungă şi încolăcită, elefanţii şi şerpii. Copiii începură să se încaiere la luptă cu toate aceste animale, le slujiră la trebuinţele lor ; altele se luară după dânşii şi-i omorâră. Acum, pentru că nu mai era pace, se iviră boli grele printre dânşii.

            În curând, se făcură şi ei tocmai ca şi oamenii din celelalte împărăţii şi Caraimanul deveni din ce în ce mai întunecat şi mai supărăcios văzând că tot ce făcea el bine, se întorcea spre rău. Creaturile lui nu-l mai iubeau, nu mai aveau încredere într-ânsul şi nu se găseau nicidecum că numai ei singuri erau vinovaţi de rele, ei credeau că acest Caraiman le-ar fi trimis nefericirea numai din semeţie. Nici nu mai voiau să mai audă cimpoiul care o dată îi înveselea cu sunetul cel dulce; dar nici uriaşul nu mai cânta din el, era aşa de trist şi de ostenit încât dormea ore întregi la umbra sprâncenelor sale, care în creşterea lor se împreunaseră cu barba. Câteodată se scula din somn şi punea cimpoiul la gură, scotea nişte adevărate sunete de surle cu care umplea lumea înrăutăţită.

            Din aceasta ieşi o furtună aşa de straşnică încât copacii se frecau unii de laţii, trosnind şi scârţâind până când aprinseră toată pădurea. Atunci el se ridică în sus cu arborele din capul său până în nori şi scutură dintr-ânsul o ploaie ca să stingă focul.

            Dar oamenii aveau un singur gând: cum ar fi putut ei să facă cimpoiul să tacă în vecii vecilor. Ei veniră cu lănci, cu suliţe, cu prăştii şi cu pietre ca să-l bată pe uriaş. Dar acesta râse astfel încât din aceasta se născu un cutremur de pământ care-i înghiţi cu animalele şi cu casele lor.                                                                                                                        Atunci veni o altă ceată cu torţe de brad aprinse ca să-i pârlească barba. Dar el strănută aşa de tare încât toate se stinseră şi oamenii căzură pe spate.

            A treia ceată de oameni voia să-l lege în somn dar el îşi întinse membrele, toate legăturile se rupseră şi oamenii fură striviţi.

            Atunci se gândiră să apuce cimpoiul prin viclenie; ei voiau să-l fure când uriaşul dormea. Dar acesta-şi aşeză capul pe dânsul şi era aşa de greu încât toţi oamenii şi toate animalele împreună n-ar fi putut să mişte cimpoiul din loc.

            Deci ei se apropiară încetinel de dânsul şi făcură o gaură foarte mică în cimpoi. Iată că îndată ieşi o furtună aşa de mare că nu se ştia ce este pământul, marea şi cerul şi din toate făpturile Caraimanului abia mai rămăsese ceva.

            Uriaşul însă nu se mai deşteptă; el doarme şi astăzi cu cimpoiul sub subţioară.         
            Acesta câteodată începe să sune şi furtuna se coboară de-a lungul Văii Prahovei.

            Dacă s-ar găsi cineva să înnădească cimpoiul, atunci lumea ar fi iar a copiilor.

.                                                              (povestea următoare - mâine seară...)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )

jurnalul (229)

Astăzi ... vineri 22 decembrie, orele 18.22

Zilele de sărbătoare  ... se apropie încet-încet... dimineţile ne întâmpină cu brumă multă... toată suflarea grădinilor este aproape îngheţată... mai târziu, când apare soarele, razele - atât de puţin călduţe - le mângâie şi le mai înviorează...

Gândurile ... îmi sunt mai liniştite... înainte mă îngrijora venirea frigului - dacă nu-mi vor ajunge lemnele ? dar descopăr, treptat că mă descurc cu încălzirea casei ! mulţumesc Bunului Dumnezeu că am reuşit să sparg atâtea lemne - uneori şi eu mă mir acum, când fac aprovizionarea casei...

Am reuşit ... să aprovizionez gospodăria cu cele necesare - ba de la oraş, ba de la magazinul prietenei mele - ca să evit astfel aglomeraţiile din magazine...

Recunosc ... că mi-ar fi plăcut să fie şi zăpadă: îmi aduc aminte că într-un an am fost atât de bogaţi în zăpadă, mai ales că mai şi viscolea... atunci am folosit şi scara ca să ajung şi să mai dau jos din zăpada de pe acoperişul terasei !!!

Sunt în bucătărie ... în faţa leptopului, ascult ştirile de la tv, supraveghez focul la sobică şi îmi scriu pagina de ''jurnal''...

Sunt îmbrăcată ... în haine groase !

Puiu ... doarme al nu ştiu câtelea rând... s-a cam obişnuit cu căldurica din bucătărie, îi place să fie răsfăţat... acum că s-a trezit, i-am dus mâncarea aproape de mami şi ticuţu ca să se bucure şi ei de momentele ce-i plac lui Puiu: mâncarea şi apoi mângâierea noastră (trece periodic pe la fiecare ca să-şi ia porţia de mângâiere) !

Weekendul acesta ... este aproape de sărbătoarea Naşterii Domnului nostru, Iisus Cristos (tot privind la calendar am încurcat datele şi le-am spus tuturor din casă că sărbătoarea începe de duminică...) ! 

Munca ... a fost cam monotonă: aprovizionarea cu lemne groase şi mai subţiri, focul în sobică, apa de la canalul bucătăriei... rar mai pregătesc câte ceva - astă seară am pregătit piure-ul de cartofi... mai am fost pe la o cumpărătură mică la magazin... ''trai, nineacă !''

Ca de fiecare sărbătoare ... am cumpărat calendarul ortodox de la preotul ce a trecut şi pe la noi cu icoana Crăciunului... o să mă ocup şi de confecţionarea calendarului obişnuit de perete (îl confecţionez eu ca să aibă cifrele mari şi să fie citite uşor de mami şi ticuţu...) !

Stau până târziu în noapte ... în bucătărie, ba la un film, ba la o emisiune de informare asupra evenimentelor cotidiene... când sunt deplin ''încărcată'' şi necăjită de ''justiţia'' acestor zile triste, mă refugiez în pat, la o mică lectură înainte de a adormi ... cam dorm puţin noaptea pentru că nu sunt prea obosită ! ba mai am avut şi câte un mic deranjament al sănătăţii pe la mami, ba pe la ticuţu - dar pe care le-am trecut cu bine, cu ajutorul Bunului Dumnezeu !   

Pentru acest sfârșit de săptămână ... am ales câteva fotografii din grădiniţa din faţa casei unde se află regugiaţi, zgribuliţii ghiocei ce au bănuit că vine ... primăvara şi, acum, din cauza frigului,nu îşi mai deschid floricelele:

gândul de iertare...

... încet-încet, se apropie sărbătorile cele mai aşteptate ale anului...

... Crăciunul cu Naşterea Domnului nostru, Iisus Cristos !

... trecerea dintre ani: revelionul !

... până atunci, printre multele activităţi pentru a respecta tradiţiile, m-am gândit că ar fi potrivite şi gândurile aşternute într-o postare a prietenei mele de spirit şi suflet, doamna Laura (Laura Schussmann):

          ''În timpurile ce trăim, se vorbește mult, se reacționează prea emoțional în situații în care se cere stăpânire de sine și se moare surprinzător și repede... Lacrimile din colțul ochilor ne îngheață neputincioase în fața uimirii, iar frica ne paralizează rațiunea de a fi.
           Ne trezim, între timp, dimineața cu o bucurie mică și parcă perversă că suntem încă în viață și citim pe nerăsuflate sau privim la televizor știri scurte, despre cei ce nu vor mai fi.
           Ne mai facem câte un semn al crucii și ne rugăm în gândurile noastre temătoare ca nouă să nu ni se întâmple nimic.
           Dăm vina prea ușor pe alții pentru ce se întâmplă uitând câtă vină mai purtăm și noi, căci în realitatea noastră realitatea altora e doar un ceva cutremator ce ne strică parcă liniștea.
           Dar uităm un lucru esențial: există o singură realitate, ne place sau nu, și facem toți parte din ea.
           Adevărul nostru și capacitatea de înțelegere a adevărului în forma lui pură și inițială sunt, în timpurile noastre, două noțiuni care nu numai că devin paralele ci parcă nu vor mai avea șansa să aibă vreodată un punct de întâlnire în mințile și sufletele noastre.
           Și ce este mai trist, adevărul se îngroapă și mai adânc în propria cenușă, nimeni nu mai are curajul să îl rostească chiar dacă îl știe sau îl simte...
           Trebuie să ne oprim, până nu este prea târziu, să arătăm mereu cu degetul spre alții, să ne fie frică să ne asumăm propriile greșeli, să căscăm ochii mari și să privim adevărul adânc în esență și să îi recunoaștem valoarea absolută.
           Ce s-a întâmplat acum un an în Berlin, ce se întâmplă de o vreme încoace prin lume, de fapt se întâmplă de când ne știm noi istoria.. Nimic nou sub soare, doar că pericolul e mai aproape de noi și ne amenință nouă siguranța...
           Cine este vinovat ? Nu are rost să căutăm vinovatul în carul cu fân... Toți suntem vinovați pentru ce se întâmplă, suntem parte din această vină... Așa cum se globalizează lumea așa se globalizează și vinovăția.
           Acțiunile, reacțiile sau fricile noastre, lașitățile sau curajul noastru, iubirea sau ura duc la rezultate pe care nimeni nu mai are puterea de a le controla.
           Eu am învățat de ceva timp, face parte din procesul maturizării noastre, să nu mai întorc privirea de la adevăr, să îmi folosesc și rațiunea când trebuie, și inima să o las să simtă.
           Un lucru e clar, nu suntem melci să avem posbilitatea să ne ascundem în propriile cochilii, suntem atât de deschiși și expuși prin natură noastră umană la tot ce este și va veni, deci trebuie să învățam să trăim cu și în realitate.
           Dragii mei, se apropie sărbătorile, moment bun pentru noi toți să ne facem timp de o clipă de meditație, de apropiere de sâmburele purității, să începem să ne iertăm propriile greșeli și apoi greșelile celor ce ne-au greșit nouă.
           Să începem să înțelegem și să începem să simțim.
           Eu vă întind o mână prin spațiu și timp și vă trag spre sufletul meu într-o îmbrățișare caldă cu iubire... Vreau să vă simt și să vă înțeleg, și așa poate am să mă înțeleg mai bine și pe mine.
           O zi plină de iubire și cu multă liniște în suflet. Aveți grijă de voi, prieteni dragi ! 
           Să ne facem timp pentru un minut de reculegere și pentru cei ce pleacă cuminți și tăcuți în fiecare secundă dintre noi...
           Dumnezeu să le și să ne ierte păcatele !!!''

      (LAURA SCHUSSMANN, 

      ''GÂNDUL CEL DE PE URMĂ LA ÎNCEPUT DE IERTARE… '')

Jipii...

...  continuă nopţile cu geruleţ, dimineţi cu strat gros de brumă... zilele cu puţin soare (cu ''dinţi'')...
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

JIPII

              Din grupa Bucegiului răsar ca doi uriaşi puşi alăturea cei doi Jipi şi privesc îndărătnic unul la altul. Printre dânşii se aruncă, în cascade fioroase, ''Urlătoarea'' la vale şi-şi croieşte turbând drumul până la Prahova.

              Se zice că în timpurile străvechi cei doi Jipi fuseseră doi fraţi gemeni, care, de mult ce se iubeau nu puteau trăi decât împreună, şi unul nu primea o bucată de pâine fără ca s[ n-o împartă cu celălalt, ba făcând unuia dintre dânşii vreo întrebare, primea răspunsul de la celălalt. Dacă se întâmpla ca unul să se lovească, plângea celălalt şi era nemângâiat. Erau amândoi frumoşi ca zi de dimineaţă şi de seară, subţirei ca nişte lănci, iuţi ca săgeata şi tari ca puii de urs. Mama ce-i născuse, privea mândră şi cu bucurie la ei şi zicea, netezindu-le pletele creţe:
-Andrei şi Mircea ! frumoşii mei copii, fire-aţi fi să vă meargă vestea, încât să vorbească pietrele de voi !
              Erau de neam bun şi aveau o cetăţuie într-un pisc înalt, iară din acest scaun al lor stăpâneau parcă lumea toată, şi adeseori ziceau, aşa în glumă, că n-ar putea să-şi ia amândoi decât o singură nevastă fiindcă desigur nu vor fi găsind două, care să fie deopotrivă la fel şi în făptură. Era mai bine să nu se însoare deloc. Dar, despre unele ca aceste maica lor nici nu voia să i se facă vorbă, căci ea dorea să-şi joace copii copiilor pe genunchi şi să le cânte:''Nani, nani, puişor !''
              Torcând serile, ea le cânta adeseori cântecele vechi, în vreme ce flăcăii ei petreceau cu dragoste, în apropiere, Andrei îngenunchiat pe o pernă pusă la picioarele ei, iară Mircea răzimat cu braţul de scaunul mamii sale şi respirând parfumul părului ei, ce străbătea în plete bogate şi negre prin brobodul alb şi străveziu.
-Mama e încă femeie de tot tânără ! zicea Andrei.
-Da, îi răspundea Mircea, ea nu are încă nici un fir de păr cărunt.
-Şi nici un creţ în faţă ! adăugă Andrei.
-Nu găsim noi femeie vrednică de tine ! zise iar Mircea şi sărută brobodul din capul maicii sale.
-Le pui pe toate în umbră ! urmă Andrei râzând şi-i sărută degetul cel mic de la mâna ce torcea firul minunat de subţire.
-Taica era om fericit ! strigă Mircea şi Andrei adăugă:
-Iară noi suntem copii fericiţi !
              Ascultând vorbele lor, mama zâmbea cu înţeles şi le povestea despre bunica şi despre timpurile grele în care ea trăise, despre asprul ei părinte şi încă mai asprul ei soţ.
              Mama sa, câtă vreme erau singuri ei trei, era veselă ca şi când casa le-ar fi plină de oaspeţi; iară când aveau în adevăr oameni în casă, se făceau mai aşezaţi, cum cerea cinstea casei. Erau oameni foarte primitori şi nu o dată au petrecut noaptea culcaţi în pod, ca să-şi poată lăsa culcuşurile pentru oaspeţii lor, care erau locaşul iubirii.
              Într-una din zile, fraţii ieşiră amândoi la vânătoare şi treceau de-a lungul unei stânci prăpăstioase, căutând urşii ce de curând făcuseră mari stricăciuni. Într-un târziu, dădură de urma lui şi o mormăire zgomotoasă, precum şi rostogolirea pietrelor, vestiră despre apropierea lui. Dar, în clipa când Mircea voia să-şi arunce barda în el, zbură dintr-un desiş o altă bardă drept în coastele fiarei, iar în urmă se auzi un râset limpede ca sunetul clopotului. Ursul se ridică în două labe şi înaintă, mormăind cu turbare drept spre desiş. Andrei cuprinse primejdia în care se afla îndrăzneţul vânător şi pe când Mircea grăi necăjit:
-Să-şi scoată el singur la capăt vânătoarea ce-a început..., el strigă: N-ai auzit tu că era un copil ?! se aruncă în drumul ursului mai înalt decât dânsul şi-i înfipse cuţitul până la mănunchi în umăr. Ursul trase odată cu laba în vânt, apoi căzu mort înaintea lui.
-Ce păcat ! zise glasul cel limpede şi, din desiş, ieşi la iveală o fată minunat de frumoasă, în veşmânt scurt, cu opincă şi cu căciulă de miel alb, de sub care ieşeau îndărătnice bogatele plete de păr negru. Ea avea ochi verzi cu lumina ca de aur, iară sprâncenele îi erau negricioase şi fruntea arcuite. De pe umeri îi atârna o şubă de păr de capră, moale ca mătasea şi alb ca zăpada, iar în mână avea un cuţit lat, întocmai ca al lui Andrei, cu care-l aşteptase pe urs, stând ţapănă.
-Ce păcat ! Zise ea din nou, adică nu eu l-am răpus ! şi ochii i se umplură din lacrimi.
              Andrei stătea ruşinat înaintea ei şi privea la urs ca şi când, de dragul fetei frumoase, ar fi voit sâ-l facă iar viu.
              Ea-i dădu ursului odată cu piciorul fără ca să-şi dea seama de ceea ce făcea, numai ca să-şi ascundă necazul. Ursul se mai opinti o dată şi voi s-o apuce. În clipa aceea fu trasă înapoi de către Mircea, care, zicându-i ''Copilă nesocotită !'', o puse în picioare.
              Ea îşi ridică ochii cu uimire, căci glasul era întocmai cu al flăcăului ce stătea înaintea ei, iară faţa îi semăna, încât greu ar fi fost să-i deosebeşti unul de altul. Rămase dar privind cu gura căscată, ca un copil mic, când la unul, când la altul din fraţi, până ce începură toţi trei să râdă cu hohot şi aşa de cu poftă, încât parcă erau să nu mai înceteze.
-Dar voi sunteţi cu perechea, strigă fata, întocmai ca doi sâmburi într-o alună !
-Şi suntem în adevăr sâmburi din aceeaşi alună ! grăi Andrei. Dar cine eşti tu, mica fată din codru ? Te pomeneşti c-o să fie vreo fermecătoare ce ni se arată în chip de zână, ca să ne piardă !
-Mai ştii una ca asta ! răspunse fata, s-o fi putând să fiu fermecătoare; bunicu-meu mi-a zis-o şi el, căci, de ! abia de o săptămână sunt la dânsul şi de atunci n-a avut chiar nici durere de inimă.
-Nouă, grăi Mircea, ne-ar veni să te luăm fără multă vorbă, drept o vrăjitoare şi să te ducem prinsă în cetatea noastră, mai ales c-ai făcut, fără ca să ai voie, vânătoare pe moşia noastră.
-Să ştii c-avem şi o mamă straşnică sus în cetăţuie ! grăi Andrei.
-Auzi lucru ! strigă fata, pe aceea trebuie să o cunosc; mă dau prinsă în mâinile voastre !
              Ea chemă un şoimar, îi trimise bunicului său vorbă prin el, îi porunci să vie în urmă cu caii ca să o ia şi plecă, veselă, cu cei doi fraţi de-a lungul cărărilor prăpăstioase înspre cetăţuie.
              Mama celor doi flăcăi, jupâniţa Roxana, şedea la fereastră şi se întreba în gândul ei, cine poate să fie păstorul cel tânăr pe care-l aduc feciorii ei cu dânşii. În urma lor, oamenii aduceau ursul pe crengi de copaci.
              Când ei ajunseră în apropierea cetăţuii, jupâniţa Roxana strigă speriată:
-Sfinte Doamne, dar asta e fată! Unde au putut oare să deie de dănsa...
              Peste puţin, glasul şi paşii lor tinereşti răsunară în curte, apoi în pridvor şi în cele din urmă în tindă.
-Maică, zise Mircea, iată ţi-l aducem pe vânătorul ce ne/a stricat vânătoarea. Care să-i fie pedeapsa ?
              Jupâniţa Roxana se uită îngrijată la fata tânără; mai bine i-ar i părut s-o poată trimite cât mai curând de unde a venit; era însă aşa de încântătoare la chip şi la făptură, încât îi întinse mâna, pe care copila o sărută cu sfială, apoi grăi zâmbind cu bunătate:
-Cea mai aspră pedeapsă ar fi să stai câteva ceasuri la tors cu o babă bătrână ca mine.
-Vorbă să fie ! răspunse fata, eu torc întocmai ca o zână; barda nu mi-a făcut mâna câtuşi de puţin grea. Iară cât pentru bătrâneţe, singurul om, cu care-mi petrec viaţa, e bunicu-meu, care şade toată ziua pe un scaun şi adoarme de câte ori voiesc a-i povesti ceva.
              Pe când le grăia aceste, ea-şi dezbrăcă şuba şi voia să şi-o pună la o parte; dar Andrei îi sări curtenitor într-ajutor. Maica Roxana îi luă ea însă-şi căciula din cap şi netezi năduşitele şuviţe de păr creţ de pe fruntea înfierbântată. Era acum chiar mai frumoasă, învelită oarecum ca leul în coamă bogată, şi atât mama, cât şi feciorii priviră cu mulţumire la ea:
-Dar cum te cheamă pe tine, copila mea drăgălaşă ? întrebă jupâniţa Roxana.
-Îmi zic Urlanda; un nume urât, nu-i aşa ? Rolanda-mi era numele dar fiindcă eram aşa de sălbatică şi făceam atâta gălăgie, mi l-au schimbat în Urlanda ! Ea le zicea aceste cu un glas întunecat şi aşa de hazliu, încât începură toţi să râdă.
-Bunicul meu şade în cealaltă parte a munţilor; am alergat mult astăzi.
-Ei, atunci are să-ţi prindă bine masa ce ne aşteaptă !
              Intrară cu toţii în sufragerie, ai cărei păreţi erau acoperiţi cu minunate covoare turceşti şi în care strălucea tacâmul de argint. Cei doi tineri, gustau cu cumpăt din vinul pe care-l amestecau cu apă, iară femeile se mulţumiră cu apă curată. Vorba curgea voioasă într dânşii; îşi spuneau poveşti de vânătoare de urşi, una mai minunată decât cealaltă dar pe Rolanda n-o întrecea nici unul; ea ştia să spună mereu din ciudate în mai ciudate, şi le spunea cu atâta seriozitate, încât parcă era gata să jure pe ceea ce spunea.
              La multă veselie a dat loc încurcătura pe care o făcea cu cei doi fraţi, şi când Andrei i se prezentă ca cel ce i-a scăpat viaţa, iară Mircea se cam aprinse şi-i spuse că el a fost cel ce-a scăpat-o de cea din urmă îmbrăţişare a ursului, ea grăi veselă:
-E bine că amândoi mi-aţi scăpat viaţa; astfel n-aş putea niciodată să-i deosebesc pe acela căruia-i sunt recunoscătoare pentru viaţa mea.
              După masă, ea ceru furcă şi fus; voia să le arate că ceea ce zisese despre torsul ei nu era o poveste de urşi. Iar aceasta o zise cu căutătură vicleană spre cei doi fraţi. Şi în adevăr, firul ce torcea era subţire şi deopotrivă cu firele de păianjen, spre marea mirare a jupâniţei Roxana.
-Şi la gherghef ştiu să lucrez prea frumos, grăi fata; asta am învăţat-o de la mama, care lucra la gherghef ca o zână şi credea c-o să-mi domolească sălbăticia prin asemenea lucrări frumoase; însă eram totdeauna gata mai înainte de a se fi gândit ea şi pe când prindea de veste, mă aflam afară la herghelie ori la vânătoare.
-Acum, urmă ea suspinând pe nevrute, herghelia e vândută şi nici nu poţi călări prin nemernicii ăştia de munţi, fiindcă n-ai câtuşi de puţin loc. Ah ! Iată caii ! strigă ea şi sări de pe scaun. Trebuie să plec; astfel nu sosesc cu ziua acasă şi fără doar şi poate bunicul, dacă vrea, poate să mă certe; are nişte sprâncene dese şi aşa de multe creţituri împrejurul lor !
              Ea zbură la Roxana, îi sărută mâna, luă ziua bună de la cei doi fraţi, fluturându-şi căciula în vânt, apoi şi-o puse în cap, ieşi din casă, se aruncă băieţeşte în şa, iute şi sprintenă ca o volbură.
              Flăcăii porunciră şi ei să li se aducă caii ca să-şi petreacă oaspetele tânăr până la hotarul moşiei lor şi luară toţi trei ziua bună de la maica Roxana care privea zâmbind cu seriozitate la dânşii. Era îngrijată: nici singură nu ştia de ce şi-ar fi dorit să-şi cheme feciorii înapoi.
              Rolanda voia să gonească la deal şi la vale, şi era greu s-o oprească de a-şi face pofta; abia după ce o aduseră să i se facă milă de cal, lăsă mai domol şi grăi suspinând:
-Aceste scaune mobile voi îi numiţi cai !?
              Deoarece se înnoptă, ea pofti pe fraţi să vie să-l vadă pe bunicul şi-i pofti aşa de stăruitor, încât ei primiră.
              Moşneagul şedea lângă sobă şi-şi netezea barba cea albă ca zăpada, care-i cădea până la brâu.
-Pe unde a mai cutreierat copila mea cea sălbatică ? zise el cu bunătate.
-Am o groaznică robie pentru vina de a fi vânat pe pământ străin; şi iată urmăritorii mei care au şi venit cu mine ca să vadă dacă le-am spus adevărul.
              Bătrânul privi cu mulţumire la cei doi flăcăi care rămăseseră stând cu sfială înaintea lui.
              Peste puţin se întinse masa pentru cină şi se petrecu tot atât de veselă ca prânzul la jupâniţa Roxana.              În revărsatul zorilor, Andrei şi Mircea încălecară şi mare le fu mirarea când li se vărsă dintr-o fereastră o ploaie de flori în cap. Dar când priviră în sus, fereastra se închise degrabă şi nu văzură pe nimeni.
              Începând cu ziua aceasta, urmă un lung şir de zile, în care venea să se vadă, să se revadă, să iasă la vânătoare, să călărească împreună, ori să se întâlnească în tăinicie ca să stea de vorbă. Rolanda putea să aibă şi ea ceasurile ei posomorâte în care se făcea şi mai plină de farmec; vorbea atunci de răposaţii ei părinţi, cât era de singură-singurică în lume, despre bunciul care nu mai avea nici el să trăiască mult şi atunci ea nu ştia încotro.
-Ce ocară ! strigă Andrei. Nu suntem noi oare fraţii tăi ? Nu este aici un loc de adăpost pentru tine ?
-Nu-i eşti oare dragă mamei !? adăugă Mircea.
              Inima jupâniţei Roxana se umplu iar de îngrijire şi totuşi ea o iubea cu tot dinadinsul pe copila zburdalnică.
              Câtva timp după ce se schimbaseră aceste vorbe, răsună un viu tropot de copite din vale înspre curte: era Rolanda, fără căciulă, cu părul fluturat în vânt. Ea se repezi spre casă şi intră cu faţa albă ca varul la maica Roxana.
-Vă rog, în numele lui Dumnezeu, să mă ţineţi la voi ! Bunicul a murit; i-am închis ochii, l-am pus în coşciug şi l-am înmormântat, şi nu mi-a fost frică ! Dar în urmă au venit rudele, o ceată întreagă, şi au început să se certe asupra moştenirii şi să se bată şi m-au înjurat şi pe mine fiindcă mi-a lăsat ceva cu limbă de moarte, iară unul cu capul pleşuv m-a şi peţit fără multă vorbă ! Brr ! De aci înainte m-am temut ! Un nemernic ca dânsul ! Dar i-am şi spus-o că mă cheamă Urlanda şi că sunt aşa de rea încât nimeni nu mă poate lua de nevastă. Nici nu-mi doresc pe nimeni de bărbat: voiesc a rămâne la voi câtă vreme nu mă veţi da afară !
              Jupâniţa Roxana avu să-şi dea multă osteneală ca să-i înţeleagă furtuna de vorbe şi încă şi mai multă pentru ca să liniştească copila turburată. Ea o strânse la inimă şi-i netezi sălbatecile şuviţe de păr creţ, o duse apoi în odăiţa mică şi albă în care ea locuise în mai multe rânduri, şi zise că aici are să şadă câtă vreme va mai rămâne acoperământ pe casă.
              Rolanda se aruncă în braţele ei şi-i sărută mâinile şi-i făgădui că are să se facă blândă, aşa de blândă ca un lac mare şi liniştit. Jupâniţa Roxana îi răspunse zâmbind că blândeţea îi va veni după ce va fi ajuns nevasta cuiva.
-Dar eu nu voiesc să mă mărit, voiesc să rămân mereu fată liberă, liberă ca o pasăre.
              Jupâniţa Roxana suspină încet şi-şi îndreptă luarea aminte asupra glasului feciorilor săi, care tocmai se întorceau întrebând de Rolanda, pe care o văzuseră departe gonind spre cetăţuie.
              Din ceasul în care Rolanda se mută la ei, fraţii trecură prin o ciudată schimbare în ceea ce privea purtarea lor. Ei o primiră ca pe o soră mai mică ceea ce făcu pe tânăra fată sficioasă şi pusă pe gânduri. Ieşeau mai adeseori ca mai înainte, însă nu împreună ci pe căi deosebite, iar Rolanda rămânea cu jupâniţa Roxana. Era pierdută în gânduri şi visătoare şi vărsa lacrimi tăinuite. Când credea că n-o bagă nimeni de samă, privea adeseori când la unul, când la altul din cei doi fraţi, ca şi când ar voi să priceapă un lucru ce-i era netălmăcit. Chiar şi acum se întâmpla adeseori să-i confunde pe amândoi; dar ea nu mai râdea ci privea îngrijită la mama lor.
              Jupâniţa Roxana vedea cum încetul cu încetul se îngrămădeşte un nor întunecat peste casa ei şi plângea chiar mai în taină decât Rolanda, mai ales de când, în amurgul serilor, îi veneau feciorii unul câte unul şi vorbeau despre iubirea lor adâncă, fără de margini şi neînfrânată, adăugând fiecare:
-Crezi tu, că şi frate-meu o iubeşte ? El e aşa de schimbat ! Şi oare spre care dintre noi va înclina inima ei ?
              Multe lumânări a dus Roxana la bisericuţa din deal de la Lespezi, nădăjduind că prin obositoarele ei mergeri la biserică să câştige îndurarea cerului ca să nu cadă o mare nenorocire pe capul ei.
              Rolanda fusese cuprinsă în timpul din urmă de o nespusă luptă sufletească deoarece Mircea şi Andrei, fără de a şti unul de celălalt, îi făcuseră în aceeaşi zi mărturisire despre iubirea lor, iar biata copilă zadarnic îşi întreba inima, îi iubea pe amândoi, prea mult îi iubea, pentru ca să-l poată face pe unul dintre dânşii nenorocit; şi precum nu-i putea deosebi la vedere, nici în inimă nu putea să-i despartă unul de altul. Nu voia să-i spună jupâniţei Roxana nimic pentru ca să nu o mâhnească şi vedea cum fraţii nu se mai puteau înţelege, ba schimbau chiar vorbe aspre între dânşii, ceea ce mai înainte nu se întâmplase niciodată.
              Văzând acestea, jupâniţa Roxana îi chemă într-o zi pe câteşi trei la dânsa şi le grăi:
-Prea e de mult că stau mărturie la lupta inimilor voastre: unul dintre voi trebuie să facă o jertfă mare pentru ca celălalt să fie fericit !
-Da, grăi Mircea cu glasul înnăbuşit, unul dintre noi trebuie să părăsească lumea asta !
-Pentru Dumnezeu, strigă Rolanda, de dragul meu, nu vă hărţuiţi !
-Ba nu ! grăi Andrei, zâmbind cu duioşie, asta ar fi peste putinţă; unul ori altul poate să se depărteze de bună voie.
              Jupâniţa Roxana îşi ridică mâinile în sus:
-O ! copii fără de lege ce sunteţi ! V-am născut şi crescut eu aşa de slabi, ca nici unul dintre voi să n-aibă puterea de a duce sarcina celei dintâi dureri ! Rolanda, până mâine să ai timp de chibzuire, până mâine să adunăm putere şi virtute !
              După acestea se despărţiră.
              Andrei porni pe o potecă de codru înspre Lespezi, căzu în genunchi în bisericuţă şi grăi:
-Tu, Doamne, cunoşti inima mea şi puterile mele ! Fă ca să nu păcătuiesc greu de mine însumi, de mama mea, de fratele meu, de femeia pe care o iubesc; ci dacă nu va voi să mă ia pe mine, prefă-mă în piatră ca să nu mai simt nimic !
              Mircea se duse şi el pe o altă cale la bisericuţă şi se închină lui Dumnezeu cu aceeaşi rugăciune. Ei priviră trişti unul la altul şi se întoarseră acasă fiecare pe calea lui, căci şi unul şi altul, credea că el singur e făcut jertfă.
              A doua zi de dimineaţă, jupâniţa Roxana se ivi cu faţa albă, cu brobodul ce acoperea cele dintâi fire argintii din părul ei.
              Cei doi fraţi erau ca şi când s-ar fi ducând la moarte; numai singură Rolanda avea faţa strălucită când se ivi în înaintea lor. Toată firea îi era cuprinsă de o înălţare sufletească ceea ce o făcea frumoasă mai presus de firea omenească, părea cu un cap mai înaltă, când grăi cu glas blând şi limpede:
-Ieşiţi după mine, mult prea iubiţii mei; hotărârea trebuie să se dea sub cerul lui Dumnezeu!  
              Mergând înaintea lor, ea sălta parcă prin văzduh; mâinile îi erau străvezii ca ceara, iar ochii, pe care îi ridica spre cer, plini de lacrimi. La marginea unei prăpăstii fioroase, ea se opri şi îngenunche înaintea Roxanei:
-Maică, zise ea, dă-mi binecuvântarea ta !
              Jupâniţa Roxana îşi puse mâinile cuprinse de tremurare pe frumosul cap cu plete creţe.
-Iar acum, grăi Rolanda cu glasul senin, acum ascultaţi-mă: Vă iubesc pe amândoi, vă iubesc aşa de nemărginit ca pe mine însămi, mai mult decât viaţa mea; de aceea nu pot să mă dau nici unuia dintre voi; acela însă care mă va scoate din această prăpastie, acela să-mi fie bărbat !
              Mai înainte de a-şi fi întins vreunui mâna, ea se avântă ca o pasăre în zbor peste marginea stâncii în adâncimea fără de fund.
              Dar, o! minune, în căderea-i, ea se prefăcu în cascadă spumegată ce burează strălucind în aer ca un văl de mireasă.
              Cei doi fraţi voiră să se arunce după dânsa dar nu putură, căci picioarele lor se prefăcură în stânci, braţele lor tot în stâncă, inimile lor în piatră şi astfel rămaseră înălţându-se spre cer.
              Iar mama nenorocită ridică braţele în sus şi strigă:
-Eu singură să mai trăiesc !? Doamne, nu ai tu îndurare !?
              Ea căzu la pământ cu braţele dechise, cuprinzând cu ele pe copii săi. Şi iată, cum zicea astfel, ea se prefăcu în muşchi des şi moale, care încetul se întinse şi acoperi cele două stânci până la mijlocul lor.
              Asfel stau ei şi vor mai sta în veci: Urlătoarea sălbatică şi albă ca o mireasă, fiii gata de jertfă, cei doi Jipi şi mam lor duioasă şi plină de credinţă şi îngrijire.

                                                                    (povestea următoare - mâine seară...)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )