ploaia de seară...

Ion Hobana
                     Ploaia de seară

     Se întorceau de dincolo de Proxima, cu ochii incendiați de văpaia altor sori. Şi nerăbdarea lor gonea spre țărmul încă nevăzut, mai iute decât Leviatanul acoperit de cicatricile atâtor întâlniri primejdioase.
     Dan credea că ştie totul despre Pământ, din sunetele şi imaginile înscrise în memoria computerelor: zgârie-norii, clocotul stadioanelor, simunul şuierând în deşert...
     Tatăl său, pilotul, îl prevenise că planeta putea să aibă alt chip:
-Înțelegi tu ? Pentru noi au trecut cincisprezece ani. Pentru cei de acasă...
-Ştiu, zâmbi se Dan, neîncrezător. Einstein... Viteza şi timpul...
     Dar Einstein avusese dreptate. Pe cosmodromul din Africa de Nord veniseră să-i întâmpine rudele lor din nu se ştie a câta spiță. Îşi mişcau cu grație trupurile statuare, radiau o sănotate explozivă şi se amuzau să repete, cu uimită afecțiune:
-Unchiule Dan !...
      Băiatul privea în jur, nedumerit. Aici ar fi trebuit să stăpânească nisipul dar lanurile îşi clătinau săbiile subțiri până la orizont. "Fata Morgana ?" Făcu câțiva paşi, se aplecă şi simți răcoarea verde mângâindu-i obrajii.
      Ar fi vrut să vadă Sahara de sus, ca să se convingăndească că nu fusese un miraj. Dar aerodina zvâcni dintr-un salt până la stratosfera, începându-şi apoi lunecă rea prelungit spre rachetodromul din Carpați.  
     Îl aştepta un vehicul ca o lacrimă albastră și băiatul se bucură la gândul că-lor lăsă,  poate, să țină și el volanul, să încerce "beția vitezei" despre care citise în microfilmoteca astronavei. Nu văzu însă nimic care să semene cu un volan. Se aşezară comod şi Valid, cel mai tânăr dintre nepoți, spuse, fără să ridice glasul:
-Spre oraş.
      Maşină porni să devoreze, tăcută, şoseaua lucitoare. Culmile împădurite o însoțită un timp - şi se resemnară. Dan le urmări cu o vagă tristețe retragerea în ceață spre orizontul tot mai depărtat.
      Discuția se înfiripa greu. Atleticii strănepoți nu ştiau, nu voiau să intre în pielea mentorului din vechile utopii. Iar părinții lui Dan nu se puteau opri să evoce chipuri şi întâmplări care încremenise, pentru ei, într-un prezent perpetuu.
      În dreapta şoselei crescu, treptat, o cupă uriaşă.
-Un radiotelescop ! exclamă Dan.
-Seamănă cu primele tipuri, încuviință fata de lângă el, scuturându-şi părul tăiat scurt.
-Seamănă ?
-E tot un reflector parabolice dar colectează microundele emise de sateliți.
-Poți s-o crezi pe Ionda, interveni Vlad. E dispecer şef al Grupului Energetic Solar !
-M-ar fi interesat mai mult un radiotelescop, se încăpățânându-se Dan.
-Sunt destule... pe orbita lui Pluto ! râse Vlad. Dacă nu te-ai săturat de preumblări cosmice...  
      Băiatul ar fi vrut să riposteze dar maşina albastră stopă lin. Ajunseseră la marginea unui parc imens, în care se pierdeau câteva trotuare mobile, acum în repaus. Se urcară pe cel mai leneş - şi mecanismul ascuns se trezi din somnul său metalic.  
      În parc era linişte, o linişte vie, ritmată de ampla respirație vegetală. Dan întrebă în şoaptă, nerăbdător să-şi confrunte amintirile livrești cu o realitate palpabilă:
-Mai e mult până în oraş ?
      Nu înțelese hazul celorlalți decât când i se spuse că, de fapt, "parcul"... Mirarea (dezamăgirea ?) nu avut când să se precizeze. Coborâră de pe trotuarul mobil pe o alee care despica bariera verde ducând până în fața unei clădiri cu linii zvelte, armonioase.
-Să intrăm, propuse cineva.
      Pătrunseră în holul inundat de miresmele tari ale esențelor tropicale. O pasăre-liră îi privi enigmatic şi fâlfâi alene de pe o creangă pe alta.
      Hotărâră să facă un popas. Îndată răsărite din podea fotolii care păreau de marmură dar le îmbrășinari, elastice, trupurile.
-E casa voastră ? întrebă mama lui Dan, privind cu încântare în jur.
-Câtă vreme locuim în ea, raspunse Ionda.
-Şi după aceea ?
-Sunt destui cei care vor să lucreze sau să se odihnească în Transilvania. Iar noi vom merge, poate, pe Lună...
       Băiatul n-avea astâmpăr. Vlad îi făcu un semn complice:
-Deocamdată să mergem dincolo.
       În încăperea alăturată, mobilele erau sculptate în acelaşi material înșelător. Un gest abia schițat şi peretele-frigider se deschise lăsând să iasă o măsuță încărcată cu gustări şi răcoritoare. Gustară şi se răcoriră, măsuța se întoarse la locul ei şi cel mai tânăr nepot se interesa dacă unchiului său îi place fotbalul.
-Am văzut câteva meciuri, pe bandă, răspunse Dan, rezervat. Nu-i uşor să alergi nouăzeci de minute...  
-Nu trebuie neapărat să alergi.
        Lumina care izvora din pereți începu să scadă. Apoi spațiul camerei deveni brusc neîncăpător.
        Jucătorii evoluau parcă în imediata lor apropiere. Vedeau elitele micilor aparate de zbor individual ca nişte corole rotindu-se nebuneşte în colivie lor discoidale. Lovit pieziş, balonul urma traiectorii imprevizibile în drumul către porțile ancorate în văzduh.
        Meciul se sfârşi cu o jerbă de artificii trasând pe boltă rezultatul. Sunetele şi imaginile tridimensionale pieriră.
        Mai târaiul, urcară toți pe acoperişul terasă- și de acolo, în cer. Nu prea departe, câteva avioane descriau un ciudat carusel în amurgul sângeriu. În urma lor, şuvițe subțiri de aburi se împleteau în pânze tot mai dese.
-E ora ploîi de seară, murmură Ionda.
        Norii acopereau acum oraşul, ca domul opalescent al unei gigantice meduze. Avioanele dispăruseră. Antena Centrului Meteo se învăpăie o clipă lansând în văzduh un trident orbitor. Lovită din plin, meduza îşi desfăcu miriadele de tentacule argintii care începură să lovească fuzelaşul transparent al elicopterului.
-Să coborâm ! strigă Dan.
-Ți-e rău ? se îngrijoră maică-sa.  
-Nu e nici o primejdie, îi asigură Vlad. Pilotul automat...
-Să coborâm !
          Nu aşteptă ca rotorul să-şi oprească definitiv turațiile. Se năpusti pe larga spirală a scării interioare, străbătu în goană camera cu sunete şi imagini, holul înmiresmat... Ajuns afară, se opri o clipă că să-şi scoată încălțămintea şi porni cu picioarele goale prin iarbă. Mergea fără țintău, cu ochii pe jumătate închiși ascultând cântecul ploii.
                (Ion Hobana, "Ploaia de seară")

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului)!
... sper că a fost o lectură plăcută!

jurnalul (267)

... Astăzi ... vineri 28 septembrie, ora 21.00
... Au trecut ... 134 de zile - ne depărtăm, încet-încet, din ce în ce mai mult, de noaptea ce ne-a despărțit de ticuțu !  
... Stăm, seara ... în balansoar, eu cu mami, tare singurele... când suntem împreună, ne amintim câte o întâmplare de când eram cu ticuțu !
... Bucătăria ... are un colțișor ce a devenit, în mod clar, "universul lui Puiu"... sweet home !!! şi ce mai sforăie...
... Aproape ... că nu-mi vine să cred că suntem pe la sfârşitul lunii septembrie !
speram că o să avem o toamnă lungă şi călduță... dar se pare că nu... sau nu mai ştiu ce să cred: a venit brusc un val de frig polar ! la tv toți spun că vor reîncepe ploile şi frigul începând de duminică... curioasă, am căutat pe internet, şi au anunțat (pe la noi) vreo 10 zile cu temperaturi acceptabile...
... Munca ... este, ca de obicei, în domenii diverse: ba un bec schimbat, ba spălat rufe, ba pregătit mâncarea, ba bătut la nişte buturugi ce nu vor să se spargă în bucăți mai mici (m-am dat învinsă şi nu voi mai reveni curând la ele...), etc... evident, toate presărate cu binemeritatele pauze de... cafea (pregătită de mami) şi câțiva biscuiți pentru Puiu (nelipsit de pe lângă noi) !  
... Sunt ... deja echipată de noapte, în plăpumioară, scriu pagina de "jurnal" şi privesc cu mami (care deja a adormit...) la tv la serialul (în reluare...) "Prietenii tăi" !
... Noutatea săptămânii ... este, pentru mine, acest filmuleț ce mi-a plăcut prin simplitatea şi comoditatea realizării:

nori misterioși...

... panticipat şi eu, cu drag, la "Miercurea fără cuvinte" organizată de Carmen (http://vis-si-realitate-2.blogspot.ro)!

ademenitoarele capcane...

Abby Mann
                                           ADEMENITOARELE CAPCANE...

   Un sentiment tare neplăcut să ajungi totdeauna prea târziu. Şi, de regulă, de câte ori sunt chemat la câte o crimă este de fiecare dată cu adevărat prea târziu. Unui ins într-o asemenea stare nu-i mai poți veni nicicum în ajutor, iar lui îi este absolut tot una dacă voi reuşi sau nu să pun mâna pe asasin. Pentru noi însă, pentru cei din poliție, asta este o chestiune de viață şi de moarte.
                     ⌛⌛⌛
   Pentru unii oameni sunt poate prea dur, fără prea mult sentiment, dar, în general, imaginea unui om mort îmi macină nervii. Mă obsedează o singură idee: eu, locotenentul Theodor Kojak din poliția newyorkeză nu-mi voi afla linişte atâta vreme cât nu-l voi dovedi pe asasin. Este aceasta o datorie față de propria-mi persoană şi față de acest băiat care zace fără viață în fața mea, întins pe asfalt.
                     ⌛⌛⌛
     Deodată îmi vine în minte acadeaua. Un polițai cu acadeaua în gură nu poate arăta tot atât de fioros ca unul cu trabucul în colțul gurii. Scot deci trabucul şi strâng acadeaua între dinți dar asta nu face asupra principalilor mei martori nici un fel de impresie.
                     ⌛⌛⌛
     Mă duc pe strada Cristopherson şi vreau să aflu câte ceva despre Greenwich Village. Mă opreşte însă becul semnalului de alarmă. Devin dintr-o dată foarte atent şi privesc în jur. Mâna îmi zboară spre aparatul de emisie-recepție. Formez codul pentru secția "furturi" şi comunic poziția în care mă aflu. Observ pâlpâirea becului galben deasupra farmaciei. Sar din maşină şi trec în fugă strada.
      Încă nu se aude sirena maşinii poliției. Dacă în farmacie se află cineva, atunci de bună seamă acest cineva nu se simte bine, mai bine zis, nu e în siguranță. Se întâmplă foarte rar cu trecătorii obișnuiți un astfel de semnal de alarmă. După părerea mea, hoțul mai are încă două minute. În sfârşit, se arată şi o maşină din cele de patrulare.
     Alunec cu grijă de-a lungul zidului ținând în mână pistotul cu piedica trasă. Scot din când în când capul pentru a mă uită după colț. Înăuntru, în spatele tejghelei, se află două femei şi un bărbat. Stau ca nişte statui. Nici femeia în halat alb, care stă la casă, nu se mişcă. Din locul în care mă aflu nu-l văd pe hoț. Sar repede de cealaltă parte a uşii. Hoțul se află mai departe în afara0 câmpului meu de observație, îi văd însă silueta în oglindă. Se pare că este unul singur. Nici măcar nu-i mascat. În mână ține un pistol.
     Nu am timp să văd dacă există intrare pe undeva prin spate.
     Îmi trec repede în revistă şansele. Între hoț şi uşa de la intrare nu se află nimeni. În caz că trage asupra mea nu poate stinge pe nimeni. Mă arunc fără ezit asupra geamului uşii şi intru înăuntru cu el cu tot. În clipa următoare îi văd fața palidă. O lovitură. Glontele îmi trece pe lângă cap şi sparge firma de sticlă. Dintr-o săritură trec în cealaltă parte şi ridic pistolul.
-Nici o mișcare ! Poliția !
     Hoțul ține arma îndreptată asupra mea. Observ sclipirile de ură din ochii lui. Şi mai văd că este aproape un copil. N-are mai mult de şaisprezece ani.
     Mişcă țeava pistolului de colo-colo. În timpul ăsta eu aş putea apăsa foarte bine e pe trăgaci. Las însă pistolul jos. Buzele îi tremură, de frică nu poate scoate nici o vorbă. Fața lui căzută şi ochii aprinşip de febră îmi spun destule: un morfinoman nu mai are stupefiante.
     În sfârşit, l-am adus unde am vrut să-l duc. Nu apasă pe trăgaci. Îşi aruncă pentru o fracțiune de secundă ochii peste vitrina cu prafuri. În clipa aceea una dintre femei se mişcă, atinge o sticlă, aceasta cade şi se sparge. Băiatul se întoarce spre femeie şi ridică pistolul. Prima mea lovitură nimerește într-un raft, a doua însă îi zboară arma din mână. După care îi prind cu o strânsoare cum numai polițiștii ştiu s-o facă. El urlă de durere și de furie şi bate cu picioarele ca o fiară. În două rânduri mă lovește în cap. Reuşesc însă să-l anihilez total şi-l țintuiesc la podea în spatele tejghelei.
     Restul îl fac polițiștii care pătrund în farmacie după câteva secunde. De fapt, nu le-a mai rămas decât să-i pună cătușele...
                    ⌛⌛⌛
     Îmi petrec ziua făcând ordine prin sertare şi hârtii. Până acum a izbucnit de mai multe ori furtuna pentru că în acest război al hârtiilor am dat de unele date cu întârziere...
                     ⌛⌛⌛
     Stavros se află de cealaltă parte. Pentru a trece la urmărirea Chevroletului ar fi trebuit să fi întors mai demult. Acum numai noi îi mai putem prinde urma.
-McNeil către Saperstein ! - strigă Frank ce se ține numai cu o mână, cu cealaltă ține microfonul aproape de gură. Chevroletul Sting Rey aleargă pe Şoseaua Sud în direcția podului Williamsburg Weaver - fugi în strada Madison!
     Frank decretează alarmă generală. Ne ținem aproape de ei, încercăm să depăşim pe stânga. Ei ocupă imediat mijlocul şoselei. Imposibil să-i depăşim într-un spațiu atât de îngust. Forțăm pe dreapta, ei revin la loc. Geamurile maşinii noastre sunt deschise, vântul rece face să-mi lăcrimeze ochii.
     Aprind lumina roşie de deasupra maşinii şi pun sirena în funcțiune. Îndrept reflectoarele deschise la maximum asupra Chevroletului. Observ mişcare lângă mine. Frank se apleacă pe geam şi începe să tragă.
-Atenție ! urlă.
     Pe geamul din spate-dreapta al Chevroletului se apleacă un individ. Nu-i văd fața, îi zăresc doar automatul îndreptat spre noi. Oprim. Frank revine pe canapea.
     Automatul urlă infernal. Parbrizul ni se sparge şi cioburile cad peste noi. Frank geme în aşa fel încât mă trec fiori de gheață.
-Ce ai ? strig la el dar împuşcăturile răsună mai puternic decât cuvintele mele. Nu-l pot vedea pe Frank pentru că stăm chirciți amândoi. Şi n-am nici cum să-l ajut atâta timp cât focul continuă asupra noastră.
     Deodată se așterne liniştea. O asemenea linişte încât aud trosnetul rămășițelor parbrizului desprinzându-se încet din ramă. Mă ridic şovăind şi mă uit la Frank. Pe frunte îi curge sânge dar zâmbește.
-E-nregulă, Theo !
    Mă orientez cu greu. Momentele hotărâtoare nu le-am trăit - eu şi Frank - pentru că a trebuit să stăm aplecați. Dintre oamenii noştri se află prin apropiere numai Crocker dar maşina lui e scoasă din circulație. Roata din față - dreapta - stă acum prinsă oblic față de puntea din față.
    Pe şosea zac doi oameni împuşcați.
                    ⌛⌛⌛
    De ce tocmai duminica nu aud deşteptătorul şi dorm o jumătate de ceas, rămâne pentru mine o mare enigmă. Micul dejun şi bărbieritul cad de la sine, aşa că la secție ajung gata iritat.
    Stavros mă aşteaptă. Se mișcă febril ca un cal de curse care aşteaptă startul...
                    ⌛⌛⌛
    Mă gândesc  pentru ce s-a întâlnit din nou, în noaptea asta, Joe Jorgensen cu Ernest Larkin ? Nu mi se pare ca Larkin ar fi fost cel care a planificat-o, cred mai degrabă că sub influența drogurilor, a cerut-o chiar Jorgensen. În sfârşit, au ajuns. Larkin îşi parchează Buickul la câțiva paşi de intrare.
-Kojak către toți ! Nu-l lăsăm să intre. Mergem strict pe urmele lor. Vă dau semnalul. Terminat !
    Mi se pare cam riscant ce fac dar...    
            (Abby Mann, "ADEMENITOARELE CAPCANE...")

... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina ( http://zinnaida.blogspot.ro ) unde puteți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday " !
... distribune pe rețele articolele care îți plac !
... deci dacă este luni, provocarea este: "ADEMENITOARELE CAPCANE" de Abby Mann !