Caraimanul...

...  continuă nopţile cu geruleţ, dimineţi cu strat gros de brumă... zilele cu puţin soare (cu ''dinţi'')...
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

CARAIMANUL

              Caraimanul, întunecat şi ameninţător, răsare dintre ceilalţi munţi cu stâncile sale straşnice, dintre care parcă s-ar fi dezlipit o bucată, rămânând atârnată la jumătatea drumului.

            Această bucată seamănă cu un cimpoi. Iată istoria ce se povesteşte despre dânsul.

            În timpurile străvechi, când cerul era mult mai aproape de noi şi mai multă apă decât pământ, locuia în Carpaţi un vrăjitor puternic.

            Era aşa de mare ca cel mai înalt brad şi purta în cap un arbore cu crăci şi ramuri verzi. Barba lui lungă de mulţi coţi, întocmai ca sprâncenele, îi erau de muşchi; îmbrăcămintea lui era de scoarţă de copac, vocea lui semăna cu bubuitul tunetului, iar sub braţ purta un cimpoi mare cât o casă.

            Cu acest cimpoi, el putea să-şi împlinească toate dorinţele; dacă cânta încetinel dintr-ânsul, răsărea împrejurul lui iarbă verde, cât putea să străbată el cu ochii; dacă sufla mai tare, putea să facă fiinţe vieţuitoare; când însă sufla cu străşnicie, atunci se ridica o furtună aşa de mare, încât munţii se clătinau, marea se retrăgea de stânci şi parte din pământ rămânea uscat. Odată năvăliră asupra lui nişte duşmani puternici; el, în loc de a se apăra, îşi puse numai cimpoiul la buze şi-l prefăcu pe duşmanul său în brazi şi în fagi. Cântând, el nu obosea niciodată fiindcă îi plăcea s-audă ecoul cântecelor sale; dar cu atât mai mult se bucura el, când vedea că totul ia viaţă împrejurul lui.

            Veneau, Doamne, mii de oiţe de pe toate colinele şi din toate văile, cărora le creştea în frunte copăcei, de pe care Caraimanul îşi putea recunoaşte avutul său; pe urmă ieşeau şi câinii din pietre, la iveală, şi toţi cunoşteau vocea lui.

            Fiindcă nu prea văzuse multe lucruri frumoase pe la oamenii din celelalte ţări, se chibzui mult până să facă oameni dar se gândi să populeze ţara cu copii.

            Atunci, cântă din cimpoi cel mai dulce din cântecele sale şi, iată, că ieşiră dintr-ânsul copiii şi iar copiii în număr nesfârşit.

            Acum puteţi să vă închipuiţi ce frumos era în împărăţia Caraimanului. El cânta şi cânta mereu, iar micile fiinţe se rostogoleau pe pajiştea cea verde şi erau foarte voioase. Ei se vârau pe sub oi, le sugeau laptele din uger, îşi culegeau poame şi ierburi şi le mâncau, dormeau pe muşchi, sub pietre şi erau voioşi cât era ziulica de mare. Chiar şi în somn, erau veseli pentru că atunci Caraimanul le cânta nişte cântece aşa de dulci, încât le veneau cele mai plăcute visuri. Niciodată nu se auzea vreo vorbă rea în împărăţia lui Caraiman. Aceşti copii erau toţi aşa de drăgălaşi şi de fericiţi, încât nu se certau niciodată între dânşii; invidia şi gelozia, de asemenea, lipseau la dânşii pentru că tuturor le mergea deopotrivă de bine căci Caraimnaul le purta de grijă ca să fie totdeauna oi destule, care să nutrească toţi copiii, şi tot prin cântecul lui făcea să crească îndestul iarbă şi buruieni pentru oile cele multe.

            Nici unui copil nu se întâmpla ceva rău, căci câinii aveau grijă de a-i plimba şi de a le căuta pentru jocurile lor locurile cele mai acoperite cu muşchi. Dacă vreunul cădea în apă, îl scoteau câinii afară; dacă vreunul era ostenit, îl lua un câine pe spate şi-l ducea să doarmă la umbra cea mai răcoroasă. Copii erau aşa de fericiţi parcă ar fi fost în cer; nici nu doreau nimic fiindcă ei nu văzuseră încă haine frumoase şi urâte, nici palate mari ori colibe sărace pentru ca să râvnească unul la avutul celuilalt.

            De asemenea, la Caraiman nici nu se pomenea de boale şi de moarte; toate fiinţele pe care le făcea el, veneau aşa de sănătoase pe lume, ca şi când ar fi ieşit din găoacea omului şi nici nu trebuia să moară vreunul, când era aşa de mult loc pentru toţi.

            Cât se întinde ţara de pe care abătuse Caraimanul apele, trebuia să fie populat şi era destul pentru copii şi oi încă din timpuri îndelungate. Cât despre citire şi scriere, copii nu ştiau nimic şi nici că aveau trebuinţă, de vreme ce toate veneau de la sine şi ei nu mai aveau nevoie să-şi dea vreo osteneală, nici mai cuminţi nu le trebuia să fie, fiindcă nu aveau a se teme de nici un fel de pericol.

            Cu toate acestea, când se făcură mai mari, începură să-şi sape în pământ căsuţe mititele, pe care le acopereau cu muşchi şi pe urmă ziceau: Asta e a mea? Îndată apoi ce unul a apucat să zică:''Asta e a mea !'' urma s-o zică şi ceilalţi. Unii îşi zidiră şi ei tot astfel de căsuţe; alţii, însă, găsiră mult mai comod să se instaleze în cele făcute gata, iar când stăpânii strigau şi se jeluiau, ştrengarii râdeau de dânşii. Atunci, înşelaţii începură să facă întrebuinţare de pumnii lor cei mici şi astfel se stârni prima bătălie. Câţiva dintre dânşii aleargă la Caraiman şi se jeluiră, iar acesta suflă în cimpoi de tună aşa de tare, încât pe toţi îi cuprinse o spaimă groaznică. Aşa începură pentru întâia oară să ştie şi ei de frică, iar pe urmă se supărară pe pârâtori şi astfel intră împerecherea în frumoasa şi paşnica împărăţie a Caraimanului. Acesta se mâhni foarte, când văzu că micii oameni din ţara lui făceau tot ca cei mari din alte ţări şi se chibzui cum să se găsească leacul. Trebuia el oare să-i sufle pe toţi în mare şi să facă alţii noi în locul lor ? Dar cei noi ar fi făcut tot numai ca şi aceştia, pe care afară de aceasta îi iubea aşa de mult.

            Se gândi dar să înlăture tot ce le dădea prilej de ceartă; dar atunci toate ar fi ajuns să fie goale şi pustii, fiindcă cearta se iscase asupra unui petec de pământ, asupra unui pumn de muşchi, ba la drept vorbind chiar numai pentru că unii fuseseră silitori, iar alţii leneşi.

            Socoti dar să le dăruiască la fiecare câte ceva şi-i dădu fiecăruia câteva oi, câţiva câini şi câte o grădină. Dar atunci fu şi mai rău. Unii îşi sădiră grădina, alţii o lăsară în părăginire şi văzură că grădinile plantate erau mai frumoase şi că oile dădeau mai mult lapte pentru că păşunea le era mai bună.

            Atunci nenorocirea fu mare. Cei leneşi încheiară legătură între dânşii, năvăliră asupra oilor celor silitori şi le luară o mulţime de grădini. Cei silitori se duseră atunci în alt loc care sub mâinile lor se făcu în curând tot aşa de frumos, ori ei nu se lăsară să fie goniţi şi de aceea se născură bătălii îndelungate, la care vreo câţiva fură chiar omorâţi. Când văzură pentru întâiaşi dată moartea, îi cuprinse o mare spaimă, se întrisatră şi-şi dădură unii altora făgăduinţa de a trăi în pace şi bună înţelegere. Dar ei nu putură să stea mult timp liniştiţi pentru că nu mai voiau să se omoare unul pe altul. Începură să răpească bunurile şi averea prin viclenie unul de la altul.

             Acest lucru era încă şi mai trist de văzut; el îi căzu lui Caraiman aşa de greu la inimă încât vărsă şiroaie de lacrimi. Acestea curseră la vale până în mare; însă copiii săi răutăcioşi nu se gândiră că acestea erau lacrimile bunului lor tată care le vărsase din cauza lor, ci se certau mereu mai departe. Atunci, Caraiman plânse din ce în ce mai mult şi, iată, în cele din urmă, lacrimile lui se făcură râuri şi torente care pustiiră uscatul şi-l prefăcură într-un lac mare aşa încât pieiră o mulţime nenumărată de fiinţe vii. După aceea, el îşi curmă plânsul şi suflă un vânt aşa de puternic încât pământul iar rămase uscat; dar acum toată verdeaţa dispăruse, bolovanii rostogoliţi acopereau casele şi grădinile, oile nu mai găsiră păşunea lor şi pentru că nu mai dădeau lapte, copiii le tăiară gâtul cu pietre ascuţite, să vadă dacă nu cumva iese lapte şi din altă parte. Însă în loc de lapte, ieşi sânge şi îndată ce băură, copiii se făcură foarte sălbatici şi poftiră încă mai mult decât aceasta.

            Aşa ei omorâră şi mai multe oi, măcelărind şi pe ale fraţilor lor, beau sânge şi mâncau carne.

            Atunci Caraiman zise:'' Trebuie să facem animale mai mari căci altfel în curând le mântuie pe toate.'' Deci suflă iar din cimpoi. Acum se iviră zimbrii, caii înaripaţi cu coada lungă şi încolăcită, elefanţii şi şerpii. Copiii începură să se încaiere la luptă cu toate aceste animale, le slujiră la trebuinţele lor ; altele se luară după dânşii şi-i omorâră. Acum, pentru că nu mai era pace, se iviră boli grele printre dânşii.

            În curând, se făcură şi ei tocmai ca şi oamenii din celelalte împărăţii şi Caraimanul deveni din ce în ce mai întunecat şi mai supărăcios văzând că tot ce făcea el bine, se întorcea spre rău. Creaturile lui nu-l mai iubeau, nu mai aveau încredere într-ânsul şi nu se găseau nicidecum că numai ei singuri erau vinovaţi de rele, ei credeau că acest Caraiman le-ar fi trimis nefericirea numai din semeţie. Nici nu mai voiau să mai audă cimpoiul care o dată îi înveselea cu sunetul cel dulce; dar nici uriaşul nu mai cânta din el, era aşa de trist şi de ostenit încât dormea ore întregi la umbra sprâncenelor sale, care în creşterea lor se împreunaseră cu barba. Câteodată se scula din somn şi punea cimpoiul la gură, scotea nişte adevărate sunete de surle cu care umplea lumea înrăutăţită.

            Din aceasta ieşi o furtună aşa de straşnică încât copacii se frecau unii de laţii, trosnind şi scârţâind până când aprinseră toată pădurea. Atunci el se ridică în sus cu arborele din capul său până în nori şi scutură dintr-ânsul o ploaie ca să stingă focul.

            Dar oamenii aveau un singur gând: cum ar fi putut ei să facă cimpoiul să tacă în vecii vecilor. Ei veniră cu lănci, cu suliţe, cu prăştii şi cu pietre ca să-l bată pe uriaş. Dar acesta râse astfel încât din aceasta se născu un cutremur de pământ care-i înghiţi cu animalele şi cu casele lor.                                                                                                                        Atunci veni o altă ceată cu torţe de brad aprinse ca să-i pârlească barba. Dar el strănută aşa de tare încât toate se stinseră şi oamenii căzură pe spate.

            A treia ceată de oameni voia să-l lege în somn dar el îşi întinse membrele, toate legăturile se rupseră şi oamenii fură striviţi.

            Atunci se gândiră să apuce cimpoiul prin viclenie; ei voiau să-l fure când uriaşul dormea. Dar acesta-şi aşeză capul pe dânsul şi era aşa de greu încât toţi oamenii şi toate animalele împreună n-ar fi putut să mişte cimpoiul din loc.

            Deci ei se apropiară încetinel de dânsul şi făcură o gaură foarte mică în cimpoi. Iată că îndată ieşi o furtună aşa de mare că nu se ştia ce este pământul, marea şi cerul şi din toate făpturile Caraimanului abia mai rămăsese ceva.

            Uriaşul însă nu se mai deşteptă; el doarme şi astăzi cu cimpoiul sub subţioară.         
            Acesta câteodată începe să sune şi furtuna se coboară de-a lungul Văii Prahovei.

            Dacă s-ar găsi cineva să înnădească cimpoiul, atunci lumea ar fi iar a copiilor.

.                                                              (povestea următoare - mâine seară...)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )