Jipii...

...  continuă nopţile cu geruleţ, dimineţi cu strat gros de brumă... zilele cu puţin soare (cu ''dinţi'')...
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

JIPII

              Din grupa Bucegiului răsar ca doi uriaşi puşi alăturea cei doi Jipi şi privesc îndărătnic unul la altul. Printre dânşii se aruncă, în cascade fioroase, ''Urlătoarea'' la vale şi-şi croieşte turbând drumul până la Prahova.

              Se zice că în timpurile străvechi cei doi Jipi fuseseră doi fraţi gemeni, care, de mult ce se iubeau nu puteau trăi decât împreună, şi unul nu primea o bucată de pâine fără ca s[ n-o împartă cu celălalt, ba făcând unuia dintre dânşii vreo întrebare, primea răspunsul de la celălalt. Dacă se întâmpla ca unul să se lovească, plângea celălalt şi era nemângâiat. Erau amândoi frumoşi ca zi de dimineaţă şi de seară, subţirei ca nişte lănci, iuţi ca săgeata şi tari ca puii de urs. Mama ce-i născuse, privea mândră şi cu bucurie la ei şi zicea, netezindu-le pletele creţe:
-Andrei şi Mircea ! frumoşii mei copii, fire-aţi fi să vă meargă vestea, încât să vorbească pietrele de voi !
              Erau de neam bun şi aveau o cetăţuie într-un pisc înalt, iară din acest scaun al lor stăpâneau parcă lumea toată, şi adeseori ziceau, aşa în glumă, că n-ar putea să-şi ia amândoi decât o singură nevastă fiindcă desigur nu vor fi găsind două, care să fie deopotrivă la fel şi în făptură. Era mai bine să nu se însoare deloc. Dar, despre unele ca aceste maica lor nici nu voia să i se facă vorbă, căci ea dorea să-şi joace copii copiilor pe genunchi şi să le cânte:''Nani, nani, puişor !''
              Torcând serile, ea le cânta adeseori cântecele vechi, în vreme ce flăcăii ei petreceau cu dragoste, în apropiere, Andrei îngenunchiat pe o pernă pusă la picioarele ei, iară Mircea răzimat cu braţul de scaunul mamii sale şi respirând parfumul părului ei, ce străbătea în plete bogate şi negre prin brobodul alb şi străveziu.
-Mama e încă femeie de tot tânără ! zicea Andrei.
-Da, îi răspundea Mircea, ea nu are încă nici un fir de păr cărunt.
-Şi nici un creţ în faţă ! adăugă Andrei.
-Nu găsim noi femeie vrednică de tine ! zise iar Mircea şi sărută brobodul din capul maicii sale.
-Le pui pe toate în umbră ! urmă Andrei râzând şi-i sărută degetul cel mic de la mâna ce torcea firul minunat de subţire.
-Taica era om fericit ! strigă Mircea şi Andrei adăugă:
-Iară noi suntem copii fericiţi !
              Ascultând vorbele lor, mama zâmbea cu înţeles şi le povestea despre bunica şi despre timpurile grele în care ea trăise, despre asprul ei părinte şi încă mai asprul ei soţ.
              Mama sa, câtă vreme erau singuri ei trei, era veselă ca şi când casa le-ar fi plină de oaspeţi; iară când aveau în adevăr oameni în casă, se făceau mai aşezaţi, cum cerea cinstea casei. Erau oameni foarte primitori şi nu o dată au petrecut noaptea culcaţi în pod, ca să-şi poată lăsa culcuşurile pentru oaspeţii lor, care erau locaşul iubirii.
              Într-una din zile, fraţii ieşiră amândoi la vânătoare şi treceau de-a lungul unei stânci prăpăstioase, căutând urşii ce de curând făcuseră mari stricăciuni. Într-un târziu, dădură de urma lui şi o mormăire zgomotoasă, precum şi rostogolirea pietrelor, vestiră despre apropierea lui. Dar, în clipa când Mircea voia să-şi arunce barda în el, zbură dintr-un desiş o altă bardă drept în coastele fiarei, iar în urmă se auzi un râset limpede ca sunetul clopotului. Ursul se ridică în două labe şi înaintă, mormăind cu turbare drept spre desiş. Andrei cuprinse primejdia în care se afla îndrăzneţul vânător şi pe când Mircea grăi necăjit:
-Să-şi scoată el singur la capăt vânătoarea ce-a început..., el strigă: N-ai auzit tu că era un copil ?! se aruncă în drumul ursului mai înalt decât dânsul şi-i înfipse cuţitul până la mănunchi în umăr. Ursul trase odată cu laba în vânt, apoi căzu mort înaintea lui.
-Ce păcat ! zise glasul cel limpede şi, din desiş, ieşi la iveală o fată minunat de frumoasă, în veşmânt scurt, cu opincă şi cu căciulă de miel alb, de sub care ieşeau îndărătnice bogatele plete de păr negru. Ea avea ochi verzi cu lumina ca de aur, iară sprâncenele îi erau negricioase şi fruntea arcuite. De pe umeri îi atârna o şubă de păr de capră, moale ca mătasea şi alb ca zăpada, iar în mână avea un cuţit lat, întocmai ca al lui Andrei, cu care-l aşteptase pe urs, stând ţapănă.
-Ce păcat ! Zise ea din nou, adică nu eu l-am răpus ! şi ochii i se umplură din lacrimi.
              Andrei stătea ruşinat înaintea ei şi privea la urs ca şi când, de dragul fetei frumoase, ar fi voit sâ-l facă iar viu.
              Ea-i dădu ursului odată cu piciorul fără ca să-şi dea seama de ceea ce făcea, numai ca să-şi ascundă necazul. Ursul se mai opinti o dată şi voi s-o apuce. În clipa aceea fu trasă înapoi de către Mircea, care, zicându-i ''Copilă nesocotită !'', o puse în picioare.
              Ea îşi ridică ochii cu uimire, căci glasul era întocmai cu al flăcăului ce stătea înaintea ei, iară faţa îi semăna, încât greu ar fi fost să-i deosebeşti unul de altul. Rămase dar privind cu gura căscată, ca un copil mic, când la unul, când la altul din fraţi, până ce începură toţi trei să râdă cu hohot şi aşa de cu poftă, încât parcă erau să nu mai înceteze.
-Dar voi sunteţi cu perechea, strigă fata, întocmai ca doi sâmburi într-o alună !
-Şi suntem în adevăr sâmburi din aceeaşi alună ! grăi Andrei. Dar cine eşti tu, mica fată din codru ? Te pomeneşti c-o să fie vreo fermecătoare ce ni se arată în chip de zână, ca să ne piardă !
-Mai ştii una ca asta ! răspunse fata, s-o fi putând să fiu fermecătoare; bunicu-meu mi-a zis-o şi el, căci, de ! abia de o săptămână sunt la dânsul şi de atunci n-a avut chiar nici durere de inimă.
-Nouă, grăi Mircea, ne-ar veni să te luăm fără multă vorbă, drept o vrăjitoare şi să te ducem prinsă în cetatea noastră, mai ales c-ai făcut, fără ca să ai voie, vânătoare pe moşia noastră.
-Să ştii c-avem şi o mamă straşnică sus în cetăţuie ! grăi Andrei.
-Auzi lucru ! strigă fata, pe aceea trebuie să o cunosc; mă dau prinsă în mâinile voastre !
              Ea chemă un şoimar, îi trimise bunicului său vorbă prin el, îi porunci să vie în urmă cu caii ca să o ia şi plecă, veselă, cu cei doi fraţi de-a lungul cărărilor prăpăstioase înspre cetăţuie.
              Mama celor doi flăcăi, jupâniţa Roxana, şedea la fereastră şi se întreba în gândul ei, cine poate să fie păstorul cel tânăr pe care-l aduc feciorii ei cu dânşii. În urma lor, oamenii aduceau ursul pe crengi de copaci.
              Când ei ajunseră în apropierea cetăţuii, jupâniţa Roxana strigă speriată:
-Sfinte Doamne, dar asta e fată! Unde au putut oare să deie de dănsa...
              Peste puţin, glasul şi paşii lor tinereşti răsunară în curte, apoi în pridvor şi în cele din urmă în tindă.
-Maică, zise Mircea, iată ţi-l aducem pe vânătorul ce ne/a stricat vânătoarea. Care să-i fie pedeapsa ?
              Jupâniţa Roxana se uită îngrijată la fata tânără; mai bine i-ar i părut s-o poată trimite cât mai curând de unde a venit; era însă aşa de încântătoare la chip şi la făptură, încât îi întinse mâna, pe care copila o sărută cu sfială, apoi grăi zâmbind cu bunătate:
-Cea mai aspră pedeapsă ar fi să stai câteva ceasuri la tors cu o babă bătrână ca mine.
-Vorbă să fie ! răspunse fata, eu torc întocmai ca o zână; barda nu mi-a făcut mâna câtuşi de puţin grea. Iară cât pentru bătrâneţe, singurul om, cu care-mi petrec viaţa, e bunicu-meu, care şade toată ziua pe un scaun şi adoarme de câte ori voiesc a-i povesti ceva.
              Pe când le grăia aceste, ea-şi dezbrăcă şuba şi voia să şi-o pună la o parte; dar Andrei îi sări curtenitor într-ajutor. Maica Roxana îi luă ea însă-şi căciula din cap şi netezi năduşitele şuviţe de păr creţ de pe fruntea înfierbântată. Era acum chiar mai frumoasă, învelită oarecum ca leul în coamă bogată, şi atât mama, cât şi feciorii priviră cu mulţumire la ea:
-Dar cum te cheamă pe tine, copila mea drăgălaşă ? întrebă jupâniţa Roxana.
-Îmi zic Urlanda; un nume urât, nu-i aşa ? Rolanda-mi era numele dar fiindcă eram aşa de sălbatică şi făceam atâta gălăgie, mi l-au schimbat în Urlanda ! Ea le zicea aceste cu un glas întunecat şi aşa de hazliu, încât începură toţi să râdă.
-Bunicul meu şade în cealaltă parte a munţilor; am alergat mult astăzi.
-Ei, atunci are să-ţi prindă bine masa ce ne aşteaptă !
              Intrară cu toţii în sufragerie, ai cărei păreţi erau acoperiţi cu minunate covoare turceşti şi în care strălucea tacâmul de argint. Cei doi tineri, gustau cu cumpăt din vinul pe care-l amestecau cu apă, iară femeile se mulţumiră cu apă curată. Vorba curgea voioasă într dânşii; îşi spuneau poveşti de vânătoare de urşi, una mai minunată decât cealaltă dar pe Rolanda n-o întrecea nici unul; ea ştia să spună mereu din ciudate în mai ciudate, şi le spunea cu atâta seriozitate, încât parcă era gata să jure pe ceea ce spunea.
              La multă veselie a dat loc încurcătura pe care o făcea cu cei doi fraţi, şi când Andrei i se prezentă ca cel ce i-a scăpat viaţa, iară Mircea se cam aprinse şi-i spuse că el a fost cel ce-a scăpat-o de cea din urmă îmbrăţişare a ursului, ea grăi veselă:
-E bine că amândoi mi-aţi scăpat viaţa; astfel n-aş putea niciodată să-i deosebesc pe acela căruia-i sunt recunoscătoare pentru viaţa mea.
              După masă, ea ceru furcă şi fus; voia să le arate că ceea ce zisese despre torsul ei nu era o poveste de urşi. Iar aceasta o zise cu căutătură vicleană spre cei doi fraţi. Şi în adevăr, firul ce torcea era subţire şi deopotrivă cu firele de păianjen, spre marea mirare a jupâniţei Roxana.
-Şi la gherghef ştiu să lucrez prea frumos, grăi fata; asta am învăţat-o de la mama, care lucra la gherghef ca o zână şi credea c-o să-mi domolească sălbăticia prin asemenea lucrări frumoase; însă eram totdeauna gata mai înainte de a se fi gândit ea şi pe când prindea de veste, mă aflam afară la herghelie ori la vânătoare.
-Acum, urmă ea suspinând pe nevrute, herghelia e vândută şi nici nu poţi călări prin nemernicii ăştia de munţi, fiindcă n-ai câtuşi de puţin loc. Ah ! Iată caii ! strigă ea şi sări de pe scaun. Trebuie să plec; astfel nu sosesc cu ziua acasă şi fără doar şi poate bunicul, dacă vrea, poate să mă certe; are nişte sprâncene dese şi aşa de multe creţituri împrejurul lor !
              Ea zbură la Roxana, îi sărută mâna, luă ziua bună de la cei doi fraţi, fluturându-şi căciula în vânt, apoi şi-o puse în cap, ieşi din casă, se aruncă băieţeşte în şa, iute şi sprintenă ca o volbură.
              Flăcăii porunciră şi ei să li se aducă caii ca să-şi petreacă oaspetele tânăr până la hotarul moşiei lor şi luară toţi trei ziua bună de la maica Roxana care privea zâmbind cu seriozitate la dânşii. Era îngrijată: nici singură nu ştia de ce şi-ar fi dorit să-şi cheme feciorii înapoi.
              Rolanda voia să gonească la deal şi la vale, şi era greu s-o oprească de a-şi face pofta; abia după ce o aduseră să i se facă milă de cal, lăsă mai domol şi grăi suspinând:
-Aceste scaune mobile voi îi numiţi cai !?
              Deoarece se înnoptă, ea pofti pe fraţi să vie să-l vadă pe bunicul şi-i pofti aşa de stăruitor, încât ei primiră.
              Moşneagul şedea lângă sobă şi-şi netezea barba cea albă ca zăpada, care-i cădea până la brâu.
-Pe unde a mai cutreierat copila mea cea sălbatică ? zise el cu bunătate.
-Am o groaznică robie pentru vina de a fi vânat pe pământ străin; şi iată urmăritorii mei care au şi venit cu mine ca să vadă dacă le-am spus adevărul.
              Bătrânul privi cu mulţumire la cei doi flăcăi care rămăseseră stând cu sfială înaintea lui.
              Peste puţin se întinse masa pentru cină şi se petrecu tot atât de veselă ca prânzul la jupâniţa Roxana.              În revărsatul zorilor, Andrei şi Mircea încălecară şi mare le fu mirarea când li se vărsă dintr-o fereastră o ploaie de flori în cap. Dar când priviră în sus, fereastra se închise degrabă şi nu văzură pe nimeni.
              Începând cu ziua aceasta, urmă un lung şir de zile, în care venea să se vadă, să se revadă, să iasă la vânătoare, să călărească împreună, ori să se întâlnească în tăinicie ca să stea de vorbă. Rolanda putea să aibă şi ea ceasurile ei posomorâte în care se făcea şi mai plină de farmec; vorbea atunci de răposaţii ei părinţi, cât era de singură-singurică în lume, despre bunciul care nu mai avea nici el să trăiască mult şi atunci ea nu ştia încotro.
-Ce ocară ! strigă Andrei. Nu suntem noi oare fraţii tăi ? Nu este aici un loc de adăpost pentru tine ?
-Nu-i eşti oare dragă mamei !? adăugă Mircea.
              Inima jupâniţei Roxana se umplu iar de îngrijire şi totuşi ea o iubea cu tot dinadinsul pe copila zburdalnică.
              Câtva timp după ce se schimbaseră aceste vorbe, răsună un viu tropot de copite din vale înspre curte: era Rolanda, fără căciulă, cu părul fluturat în vânt. Ea se repezi spre casă şi intră cu faţa albă ca varul la maica Roxana.
-Vă rog, în numele lui Dumnezeu, să mă ţineţi la voi ! Bunicul a murit; i-am închis ochii, l-am pus în coşciug şi l-am înmormântat, şi nu mi-a fost frică ! Dar în urmă au venit rudele, o ceată întreagă, şi au început să se certe asupra moştenirii şi să se bată şi m-au înjurat şi pe mine fiindcă mi-a lăsat ceva cu limbă de moarte, iară unul cu capul pleşuv m-a şi peţit fără multă vorbă ! Brr ! De aci înainte m-am temut ! Un nemernic ca dânsul ! Dar i-am şi spus-o că mă cheamă Urlanda şi că sunt aşa de rea încât nimeni nu mă poate lua de nevastă. Nici nu-mi doresc pe nimeni de bărbat: voiesc a rămâne la voi câtă vreme nu mă veţi da afară !
              Jupâniţa Roxana avu să-şi dea multă osteneală ca să-i înţeleagă furtuna de vorbe şi încă şi mai multă pentru ca să liniştească copila turburată. Ea o strânse la inimă şi-i netezi sălbatecile şuviţe de păr creţ, o duse apoi în odăiţa mică şi albă în care ea locuise în mai multe rânduri, şi zise că aici are să şadă câtă vreme va mai rămâne acoperământ pe casă.
              Rolanda se aruncă în braţele ei şi-i sărută mâinile şi-i făgădui că are să se facă blândă, aşa de blândă ca un lac mare şi liniştit. Jupâniţa Roxana îi răspunse zâmbind că blândeţea îi va veni după ce va fi ajuns nevasta cuiva.
-Dar eu nu voiesc să mă mărit, voiesc să rămân mereu fată liberă, liberă ca o pasăre.
              Jupâniţa Roxana suspină încet şi-şi îndreptă luarea aminte asupra glasului feciorilor săi, care tocmai se întorceau întrebând de Rolanda, pe care o văzuseră departe gonind spre cetăţuie.
              Din ceasul în care Rolanda se mută la ei, fraţii trecură prin o ciudată schimbare în ceea ce privea purtarea lor. Ei o primiră ca pe o soră mai mică ceea ce făcu pe tânăra fată sficioasă şi pusă pe gânduri. Ieşeau mai adeseori ca mai înainte, însă nu împreună ci pe căi deosebite, iar Rolanda rămânea cu jupâniţa Roxana. Era pierdută în gânduri şi visătoare şi vărsa lacrimi tăinuite. Când credea că n-o bagă nimeni de samă, privea adeseori când la unul, când la altul din cei doi fraţi, ca şi când ar voi să priceapă un lucru ce-i era netălmăcit. Chiar şi acum se întâmpla adeseori să-i confunde pe amândoi; dar ea nu mai râdea ci privea îngrijită la mama lor.
              Jupâniţa Roxana vedea cum încetul cu încetul se îngrămădeşte un nor întunecat peste casa ei şi plângea chiar mai în taină decât Rolanda, mai ales de când, în amurgul serilor, îi veneau feciorii unul câte unul şi vorbeau despre iubirea lor adâncă, fără de margini şi neînfrânată, adăugând fiecare:
-Crezi tu, că şi frate-meu o iubeşte ? El e aşa de schimbat ! Şi oare spre care dintre noi va înclina inima ei ?
              Multe lumânări a dus Roxana la bisericuţa din deal de la Lespezi, nădăjduind că prin obositoarele ei mergeri la biserică să câştige îndurarea cerului ca să nu cadă o mare nenorocire pe capul ei.
              Rolanda fusese cuprinsă în timpul din urmă de o nespusă luptă sufletească deoarece Mircea şi Andrei, fără de a şti unul de celălalt, îi făcuseră în aceeaşi zi mărturisire despre iubirea lor, iar biata copilă zadarnic îşi întreba inima, îi iubea pe amândoi, prea mult îi iubea, pentru ca să-l poată face pe unul dintre dânşii nenorocit; şi precum nu-i putea deosebi la vedere, nici în inimă nu putea să-i despartă unul de altul. Nu voia să-i spună jupâniţei Roxana nimic pentru ca să nu o mâhnească şi vedea cum fraţii nu se mai puteau înţelege, ba schimbau chiar vorbe aspre între dânşii, ceea ce mai înainte nu se întâmplase niciodată.
              Văzând acestea, jupâniţa Roxana îi chemă într-o zi pe câteşi trei la dânsa şi le grăi:
-Prea e de mult că stau mărturie la lupta inimilor voastre: unul dintre voi trebuie să facă o jertfă mare pentru ca celălalt să fie fericit !
-Da, grăi Mircea cu glasul înnăbuşit, unul dintre noi trebuie să părăsească lumea asta !
-Pentru Dumnezeu, strigă Rolanda, de dragul meu, nu vă hărţuiţi !
-Ba nu ! grăi Andrei, zâmbind cu duioşie, asta ar fi peste putinţă; unul ori altul poate să se depărteze de bună voie.
              Jupâniţa Roxana îşi ridică mâinile în sus:
-O ! copii fără de lege ce sunteţi ! V-am născut şi crescut eu aşa de slabi, ca nici unul dintre voi să n-aibă puterea de a duce sarcina celei dintâi dureri ! Rolanda, până mâine să ai timp de chibzuire, până mâine să adunăm putere şi virtute !
              După acestea se despărţiră.
              Andrei porni pe o potecă de codru înspre Lespezi, căzu în genunchi în bisericuţă şi grăi:
-Tu, Doamne, cunoşti inima mea şi puterile mele ! Fă ca să nu păcătuiesc greu de mine însumi, de mama mea, de fratele meu, de femeia pe care o iubesc; ci dacă nu va voi să mă ia pe mine, prefă-mă în piatră ca să nu mai simt nimic !
              Mircea se duse şi el pe o altă cale la bisericuţă şi se închină lui Dumnezeu cu aceeaşi rugăciune. Ei priviră trişti unul la altul şi se întoarseră acasă fiecare pe calea lui, căci şi unul şi altul, credea că el singur e făcut jertfă.
              A doua zi de dimineaţă, jupâniţa Roxana se ivi cu faţa albă, cu brobodul ce acoperea cele dintâi fire argintii din părul ei.
              Cei doi fraţi erau ca şi când s-ar fi ducând la moarte; numai singură Rolanda avea faţa strălucită când se ivi în înaintea lor. Toată firea îi era cuprinsă de o înălţare sufletească ceea ce o făcea frumoasă mai presus de firea omenească, părea cu un cap mai înaltă, când grăi cu glas blând şi limpede:
-Ieşiţi după mine, mult prea iubiţii mei; hotărârea trebuie să se dea sub cerul lui Dumnezeu!  
              Mergând înaintea lor, ea sălta parcă prin văzduh; mâinile îi erau străvezii ca ceara, iar ochii, pe care îi ridica spre cer, plini de lacrimi. La marginea unei prăpăstii fioroase, ea se opri şi îngenunche înaintea Roxanei:
-Maică, zise ea, dă-mi binecuvântarea ta !
              Jupâniţa Roxana îşi puse mâinile cuprinse de tremurare pe frumosul cap cu plete creţe.
-Iar acum, grăi Rolanda cu glasul senin, acum ascultaţi-mă: Vă iubesc pe amândoi, vă iubesc aşa de nemărginit ca pe mine însămi, mai mult decât viaţa mea; de aceea nu pot să mă dau nici unuia dintre voi; acela însă care mă va scoate din această prăpastie, acela să-mi fie bărbat !
              Mai înainte de a-şi fi întins vreunui mâna, ea se avântă ca o pasăre în zbor peste marginea stâncii în adâncimea fără de fund.
              Dar, o! minune, în căderea-i, ea se prefăcu în cascadă spumegată ce burează strălucind în aer ca un văl de mireasă.
              Cei doi fraţi voiră să se arunce după dânsa dar nu putură, căci picioarele lor se prefăcură în stânci, braţele lor tot în stâncă, inimile lor în piatră şi astfel rămaseră înălţându-se spre cer.
              Iar mama nenorocită ridică braţele în sus şi strigă:
-Eu singură să mai trăiesc !? Doamne, nu ai tu îndurare !?
              Ea căzu la pământ cu braţele dechise, cuprinzând cu ele pe copii săi. Şi iată, cum zicea astfel, ea se prefăcu în muşchi des şi moale, care încetul se întinse şi acoperi cele două stânci până la mijlocul lor.
              Asfel stau ei şi vor mai sta în veci: Urlătoarea sălbatică şi albă ca o mireasă, fiii gata de jertfă, cei doi Jipi şi mam lor duioasă şi plină de credinţă şi îngrijire.

                                                                    (povestea următoare - mâine seară...)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )