Vârful cu dor...

...  încet-încet, zăpada s-a topit...
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

VĂRFUL CU DOR

              Fost-a odată la Sinaia o horă, precum n-a mai fost. Era o sărbătoare mare şi călugării din mânăstire împărţiseră ciubere întregi şi toţi mâncaseră de se săturase.

Oamenii veniseră de departe: de la Izvor şi de la Poiana Ţapului, de la Comarnic şi de la Predeal, şi de peste munte. Soarele strălucea şi încălzea toată valea, de-şi azvârleau fetele basmalele de pe cap şi îşi puneau flăcăii pălăriile, acoperite cu flori, pe ceafă. La joc, tuturora le era foarte cald. Femeile măritate şedeau de jur împrejur pe iarbă verde şi ţineau copilaşii la sân. Maramele lor luceau de departe albe şi gingaşe ca nişte flori.

Ce joc vesel ! Ce tropăit ! Ce strigăte ! Fetele parcă pluteau în aer. Picioarele lor gingaşe, care săreau sub vâlnicile cele înguste, parcă nici nu atingeau pământul. Iile lor erau bogat cusute. Ele străluceau de culorile cele mai vii şi de aur, ca şi banii de la gât. Hora se-ntorcea şi se legăna necontenit în cercuri mai mici şi mai mari la cântecul neobosit al lăutarilor, cum bate sângele prin vene, cum urmează unele după altele valurile apei.

              Ceva mai departe sta un cioban frumos, răzimat de toiagul său cel lung. Ochii săi negri ca murele se uitau spre horă. El era subţirel ca un brad. Pletele cele creţe şi negre îi cădeau pe umeri de sub căciula de oaie cea albă. Cămaşa lui era cenuşie. Un brâu lat de piele o ţinea împrejurul şoldului în creţuri mari. În picioare purta opinci. Ochii lui dădură într-o clipită o roată peste toată hora. Îndată, ei găsiră ce căutau şi-şi ţintiră căutătura lor strălucitoare pe o fată care se părea că nici nu-l bagă în seamă.

              Frumoasă era fata: frumoasă ca cea mai frumoasă floare. Ba mai frumoasă decât trandafirul Bucegiului şi mai gingaşă decât floarea Reginei. Ochii ei aveau două lumini: una în negrul din mijlocul ochilor, alta în cercul cel căprui, care împrejura acest negru. Dinţii străluceau, când ea îşi deschidea buzele de roze. Părul ei era negru ca prăpastia, din care fulgeră un şipot de apă şi cununa din păr nu se veştejea, ca şi cum aceasta i-ar da viaţă de frăgejie. Trupul ei era aşa de subţire, parcă l-ai fi putut rupe cu mâna, şi cu toate aceste se vorbea de puterea ei.

              Dar ! Frumoasa era Ileana ! Şi Ionel, ciobănaşul cel tânăr, necontenit se uita la dânsa. În sfârşit şi el se apropie de horă şi luă pe Ileana de mână. Fetele se uitară la ea şi surâseră, iar Ileana roşi. Deodată cântecul lăutarilor stătu, sfârşind cu un sunet ascuţit: flăcăii învârtiră pe fete sub braţ jur împrejur şi Ionel trase cu putere în jos mâna Ilenei. Aceasta zicea mult. Însă Ileana dădu din umeri şi surâse.

-Ileano, zise el încet, vezi tu colo frunzele cele galbene ale fagului ? A sosit timpul: trebuie să mă duc la vale cu oile mele, în câmpul Bărăganului, paote şi peste Dunăre – în Dobrogea, şi nu te voi mai vedea până-n primăvară. Zi-mi un cuvânt bun, ca să nu-mi tremure inima, când voi gândi, că te uiţi şi la ceilalţi flăcăi.

-Ce să-ţi spun ? Tu nu mă iubeşti deloc şi curând ai să mă uiţi.

-Mai bine-oi muri decât să te uit, Ileano !

-Aceste sunt numai vorbe şi eu nu le dau crezare.

-Ce să fac, ca să mă crezi ?

              Ileana se uită cu coada ochiului spre flăcău şi ochii îi scânteiară.

-Ceea ce nu poţi ! îi răspunse ea.

-Eu pot tot, zise Ionel încet, ca şi cum nu ar mai şti ce vorbeşte.

-Nu ! Căci fără de oile tale nu poţi trăi. Dorul lor mai greu îţi trece decât dorul meu !

-Fără oile mele ! zise Ionel şi suspină.

-Vezi că nu poţi fără oile tale ! răspunse Ileana râzând. Vezi că nu poţi face singurul lucru ce-ţi cer – să rămâi sus la munte fără de oi ! Vorbe şi numai vorbe !

-Şi dacă, totuşi, ţi-aş face după plac ? Zise Ionel, strângându-şi dinţii.

              Flăcăii şi fetele se strânseră împrejurul Ilenei şi al lui Ionel şi ascultau.

              ''Fă-o !'' ''Nu o fă !'' strigau unii după alţii.

              Atunci şi din mulţime, un cioban bătrân, cu pletele de argint, cu sprâncenele stufoase, îşi puse mâna pe umărul lui Ionel.

-Lasă fetele, zise el cu asprime. Ele îţi vor rupe inima şi după aceea vor râde de tine. Nu ştii tu că ciobanul care-şi părăseşte oile, trebuie să moară ? El se întoarse spre Ileana şi o ameninţă cu pumnul.

-Şi tu crezi că pentru că eşti frumoasă, poţi face tot şi că mândria ta nu va fi pedepsită: dar, ţi-o zic eu, răul ce-l faci, ţie însăţi ţi-l faci !

              Ileana surâse:

-El n-are decât să nu se ducă: eu n-am nevoie de dânsul. 
              Întorcându-se în altă parte, ea alergă în mânăstire la izvor ca să bea apă.

              Ionel însă nu mai asculta pe nimeni, ci se înturnă spre munte cu faţa palidă şi cu buzele strânse. El trecu pe lângă Ileana şi-i făcu numai un semn cu mâna.

-Nu o fă ! strigă ea râzând dimpreună cu celelalte fete.

              Peleşul parcă răsună:''Nu o fă ! Nu o fă ! Nu o fă !'' Însă Ionel nu-l auzea, ci se sui sus la munte, pe când soarele era la miază-zi, se sui la stână trecând prin poienile cele lucii, păşind prin făgetul cel umbros şi pe sub brazii cei uriaşi, pe care şase oameni nu-i pot încinge jur-împrejur. Oile erau strânse la stână, iar câinii ieşiră înainte cu un lătrat amical. Le trecu cu mâna peste părul cel stufos şi chemă la dânsul pe Mioriţa – ''Brr, brr, oiţă, brr!'' Ea veni îndată cu mieluşelul ei şi Ionel îi băgă în lână garoafa ce o furase de la Ileana. El rugă pe ceilalţi ciobani să ia cu dânşii şi oile lui, şi le zise că va veni târziu, căci a făcut un jurământ şi trebuie să-l ţie. Mirarea cuprinse pe toţi. Şi dacă ''nu voi mai veni'', încheie el, ''spune că dorul m-a chemat la nuntă.'' El luă în mâini buciumul şi se sui tot mai sus, până ce ajunse în vârful muntelui, de unde putea privi până la Dunăre, şi peste Dunăre până-n Balcani. Acolo se opri, puse buciumul la gură, şi-l făcu de răsună departe cu duioşie şi cu durere. Atunci, câinele său cel mai credincios veni alergând cu iuţeală. El lătra, sărea împrejurul lui, trăgându-l de cămaşă spre vale, astfel încât Ionel nu ştia cum să scape de dânsul. În fine, îl întări cu ocări, cu pietre şi cu lacrimile în ochi. Astfel depărtă Ionel pe cel din urmă amic al său. El sta acum singur în pustietatea cea mare a muntelui. Doi vulturi pluteau la picioarele lor. De altfel, domnea liniştea.

              Ionel se întinse pe iarba cea scurtă şi suspină atât de tare parcă i-ar fi sărit inima din loc, până ce adormi de dor şi de durere. Când se trezi, norii i se învârteau împrejurul capului şi se apropiară tot mai mult, mai întâi cu mare iuţeală, pe urmă se aşezară pe dânsul ca o negură deasă şi întunecată, şi stătură nemişcaţi de nu se putea vedea la un pas. Deodată, norii îşi luară forme diferite. Se părea că sunt nişte fiinţe femeieşti de o frumuseţe rară, cu veşminte albe şi strălucitoare ca omătul, că se ţin de mână, plutind în aer şi legănându-se împrejurul lui Ionel. El îşi frecă ochii, căci credea, că tot visează. Atunci auzi doina lor. Doina răsună atât de dulce şi ca din depărtare mare. Iară ele întindeau spre dânsul braţele lor, albe ca şi crinul.

-Flăcău frumos ! Fii al meu ! Fii al meu ! Vino cu mine !

              Aşa se auzea din toate părţile. Ionel însă clătea numai din cap.

-Nu ne urâ ! strigă una. Noi vrem să-ţi facem orice plăcere, ca să-ţi uiţi valea pe vecie.

              La aceste cuvinte, ea împărţi negura cu mâna, şi iată o poiană plină de flori, precum nu s-a mai văzut vreodată, şi în poiană o stană de frunze de roze, cu un izvor care curgea peste muşchiul cel moale.

-Vino ! Acolo vom locui ! îi zicea una din femeile cele frumoase cu o voce ca de argint.

-Nu, vino la mine ! zicea alta şi clădea dinaintea ochilor lui din neguri o casă, care, luminată de soare, se părea a fi un curcubeu. Înlăuntrul ei, toate erau moi, ca de lâna cea mai subţire. Din pod şi de pe pereţi, ca şi de pe acoperământ picurau picăturile de curcubeu, care de-abia atingeau pământul şi se prefăceau în ierburi şi flori.

-Aici vom locui, îi zicea fata cea frumoasă. Te voi împodobi, cum sunt şi eu împodobită !

-Numai una singură are voie să mă împodobească, răspunse el tulburat, numai logodnica mea.

-Vreau eu să-ţi fiu logodnică ! zise o a treia. Uită-te aci să vezi zestrea mea ! şi turtind negurele, ea făcea din ele oi, şi tot multe şi mai multe, încât tot muntele, toţi munţii şi cerul erau acoperiţi de oi. Ele erau albe şi strălucitoare, cu tălănci de aur şi de argint la gât, şi sub picioarele lor creşteau voioase toate plantele câmpului. Faţa bietului flăcău părăsit se lumină dar după o clipă el întări de la sine arătarea cea atrăgătoare, zicând:

-Nu am decât o singură turmă, turma mea, şi nu-mi trebuie alta. Atunci negurele începură a se îndesi mai tare şi a se întuneca mai mult şi Ionel fu înconjurat cu iuţeală de nori negri, din care fulgera şi tuna tot mai aproape şi tot mai înfricoşat. Şi din tunet, el auzea aceste cuvinte:

-O, tu, fiu de om îndrăzneţ: de te încumeţi a ne urâ, eşti pierdut ! Trăsnetul pica, de se părea că tot muntele ar fi fost detunat şi furtuna se scoborâ în vale. Pe Ionel însă pică omătul în fulgi uşori, dintâi subţirel de tot, pe urmă tot mai des, până ce toţi munţii jur împrejur fură acoperiţi, şi ca dânşii gluga lui, părul lui, sprâncenele lui. Iar din viscol răsunau iarăşi vocile cele mai dulci în sunete armonioase, fluiere de cioban şi printre dânsele buciume şi doine; şi de mâini nevăzute se ridică deodată dinaintea ochilor lui un palat de omăt, atât de splendid, încât Ionel trebui să-şi închidă ochii ca să nu orbească.

Când îi redeschise iarăşi, luna şi stelele erau adunate în acel palat şi pereţii lui străluceau de strălucirea lor. Luna şedea pe un tron înalt şi frumos şi se uita la stele, care se ţineau de mână şi jucau o horă. Cu cât cerul devenea mai negru, cu atât se înmulţeau şi stelele, şi de câte ori luna da un semn, o steluţă din cer alerga şi intra în palat. Astfel se adunară şi o mulţime de stele de tot mici, care, precum copiii, se rostogoleau unele peste altele şi râdeau şi jucau la picioarele lunii. Altele păşeau pline de maiestate cu o coadă lungă, pe care o trăgeau peste toate vârfurile munţilor, cât e Bucegiul de lung. Cozile erau purtae de multe stele mici, toate în veşminte strălucitoare, cu cununi şi cu coroane de o frumuseţe rară. Porţile palatului se lărgiră de la sine, când apărură stelele cele maiestuoase. Una din ele ordonă lunii să se coboare de pe tron şi să-i servească. Pe urmă, făcu semn lui Ionel, şi-i zise:

-Vino, fiu de om, fii soţul meu ! Vino cu mine, să cutreieri lumea întreagă, să ai de servitori steluţele mele, şi să fii însuţi pătruns de lumină ca o stea strălucitoare.

              Ionel înaintase până la pragul porţii fără a-şi da vreo seamă de ce făcea şi asculta doinele cele frumoase, însoţite de cântecul lin al celorlalte stele. Atunci, luna-şi ridică capul şi se uită la dânsul. Ea semăna atât de mult cu Ileana, încât Ionel se ţinu de mână şi strigă:

-Şi de-ar fi toată lumea la picioarele mele, aş dărui-o Ilenei.

              Atunci, se făcu deodată un freamăt mare şi un vuiet tare, şi pe urmă un trăsnet cumplit. Stelele se repeziră spre cer într-un şir nesfârşit şi maiestuos. Palatul se cutremură şi se surpă şi acoperi pe Ionel. Iar luna se uită palidă şi tristă spre troienurile de omăt. 
              Piticii de munte însă, care auziră trăsnetul cel înfricoşat peste capetele lor, ieşiră încet din sânul muntelui spre a vedea dacă locuinţa lor nu e ameninţată de vreun pericol. Ei descoperiră nişte ruine colosale tot de pietre scumpe, din care fusese clădit palatul. Plini de bucurie, ei începură a culege aceste comori minunate şi a le căra înlăuntrul muntelui, unde le aduna în bolte puternice. Astfel, dădură ei şi peste Ionel. Fiindcă el nu se părea a fi fără viaţă şi era atât de frumos, precum nu era nici unul dintr-ânşii, li se făcu milă de dânsul, şi-l aduseră şi pe el cu multă muncă şi osteneală în jos, în fund, unde-l aşezară pe muşchiul cel mai moale, ce se putu afla. Ei scoaseră apă din fântânile lor cele calde şi din cele reci, îl spălară, îi făcură o baie şi-l aduseră pe urmă la lacul cel măreţ de sub pământ, care satură toate celelalte ape. Ei îl afundară odată în apă, şi îndată el se făcu sănătos şi se uită cu mirare împrejurul lui.

-Unde sunt eu ? zise el în sfârşit.

              În adevăr, el nu putea să nu se mire căci peste dânsul se înălţa o boltă nemăsurată de stâncă lucitoare, care se pierdea în noaptea cea întunecoasă. La picioare se întindea un lac, atât de mare, încât se părea că umple tot lăuntrul pământului. Şi acest lac se pierdea în întuneric, şi de jur împrejur în apropiere stau, alerg, se căţărau mii de pitici, cu bărbi lungi şi cu lumini în brâu sau pe cap. Ei aduceau în şiruri nesfârşite pietrele cele scumpe, le spălau în lac, ceea ce mărea strălucirea lor şi le puneau în rânduială în camere şi în vrafuri. Mulţi veneau pe plute cu pietre cu totul necunoscute. Alţii încărcau plutele spre o lungă călătorie şi se depărtau cu ele de mal.

              În bolta cea măreaţă era o amestecătură de voci şi de lumini care ameţi pe Ionel cu desăvârşire. Dar se părea că fiecare ştia exact ce avea de făcut, afară de acei care erau împrejurul lui Ionel şi care nu ştiau ce să facă cu dânsul. Deodată-l apucă şi pe Ionel dorul să călătorească cu el în depărtarea cea necunoscută şi întunecată. El se repezi tocmai spre o plută care era să pornească. Atunci ieşi din apă o femeie frumoasă, care semăna cu Ileana, precum o soră seamănă cu altă soră. Ionel îşi întinse mâinile spre ea. Se auzi strigătul ''Ileana'' şi se văzu Ionel azvârlindu-se în apă. Dar, douăzeci de braţe puternice puseră mâinile pe el, şi altele tot atât de zdravene începură să-i dea o bătaie ţeapănă.

El se apără fiindcă femeia cea frumoasă tot îi făcea semne; însă piticii îl ţinură în loc şi începură plini de mânie să-l zdrobească cu pietre.

              Atunci apăru dinaintea lui un pitic de munte încoronat, ordonă la toţi să stea locului şi zise:

-Te înşeli, Ionel ! Mireasa ta nu e aici. Ea este în vale şi te aşteaptă. Aceasta este mireasa mea şi eu o aştept de un şir lung de ani.

              Femeia cea frumoasă se uită mânioasă, ceea ce-i şedea foarte bine, ameninţă şi dispăru în valurile lacului. Regele cel mic suspină. Ionel suspină şi el. Şi suspinară şi toţi piticii, ca supuşi buni şi credincioşi. Dar ei tot ţineau pietrele în mână, căci nu ştiau dacă moartea lui ionel nu era hotărâtă. Regele însă se uită cu duioşie la ciobanul cel frumos, ordonă îndată ca să fie spălat cu ape, care lecuiesc, căci el sângera din multe răni, şi după ce-l reînoi şi înfrumuseţă îl scoase în vârful muntelui unde-l aflase.

              Acolo regele cel mic îşi luă ziua bună şi-i zise:

-Ionele ! Greu ai păcătuit. Ţi-ai uitat datoria pentru o femeie frumoasă. Credinţa ta către ea e mare şi de lăudat; dar necredinţa ta către datoria ce ai este încă mai mare, şi cu toate că înţeleg cele ce se petrec în inima ta, totuşi nu pot să depărtez de la tine pedeapsa care te aşteaptă.

              Cu inima grea punea Ionel piciorul pe vârful cel singuratic de munte, împrejurul căruia viua vijelia. Furtuna creştea cu fiecare minut, ca şi cum ar fi vrut să asvârle de pe înălţimea lui pe omul ce şedea acolo singur, singurel, ca şi cum ar fi vrut să-l zdrobească în mii de fărămături. Ionel se agăţă de o stâncă şi se uita cu ochii sălbatici împrejuru-şi, aşteptând noi inamici, noi pericole şi noi încercări. Deodată i se făcu, ca şi cum l-ar apăsa vijelia spre pământ, ca şi cum i s-ar rupe şi i s-ar smulge inima, ca şi cum ar muri de durere. Încă mai tare se agăţă el de stânca, care se părea că se cutremura. Şi în vuietul şi trăsnetul care-l înconjura, Ionel auzea voci, care-l chemau, care-l dezmierdau, care-l ameninţau. Era ca şi cum ar fi mai multe voci, ca şi cum ar fi o singură voce. Pe urmă, se părea că erau sunete de trâmbiţe, care cutremurau adâncul crestelor lui. Atunci, se schimbă dragostea sa către Ileana în ură amară şi neîmpăcată, căci ea îl trimisese la moarte cu surâsul pe buze. El se hotărâ să rămână acolo unde era până la sfârşit, cu credinţă: iar de va mai coborâ vreodată la vale, să-i zică în bătaie de joc o ziua bună şi nici o femeie să nu-i mai răpească inima, ci aceasta să fie numai a oilor sale, pe care le părăsise fără conştiinţă.

              Atunci, răsună din adâncul stâncilor, o voce puternică:

-Fiule ! E tatăl meu ! Nu-mi mai scapi din mâini: Eşti al meu pentru veci.

              Şi în acelaşi moment, stânca se prefăcu într-o femeie uriaşă, care-l îmbrăţişă pe Ionel cu braţe de piatră şi-l sărută cu buze de piatră. Plin de groază, el se silea să se apere dar nu putea.

-Cine eşti tu ? strigă el. Oare tot iadul este conjurat în contra mea ? Cine eşti, dacă nu eşti Vifora ?

              Femeia devenise din nou stâncă şi prin vijelie răsunau aceste cuvinte:

-Sunt dorul. Şi tu eşti al meu. Cele din urmă buze, pe care le-ai sărutat, sunt ale mele.

              Într-o clipeală, se făcu linişte şi pace şi soarele reieşi. Razele lui picau pe un om palid, care, răzemat de buciumul său, se uita în vale şi până în Dunăre. El nu mai suspina. El nu se mai mişca. Inima nu-i mai bătea. Braţele îi stau încrucişate pe piept. De-abia o mişcare greoaie a genelor îl trăda, că mai trăieşte.

              Atunci începură toate a se mişca jur-împrejur. Omătul şi ghiaţa se topeau şi curgeau spre vale, şi sub omăt şi sub ghiaţă se ivea iarbă verde. Ionel nu se mişcă. Pădurea se dezbrăcă de frunzele cele uscate şi mugurii se întreceau unii cu alţii. Lui Ionel se părea că nici nu-i pasă. Ciripit de păsări se răspândi din vale spre munte în sus şi vuietul părea după o ploaie caldă, Ionel nu auzea. Era ca şi cum s-ar aduna împrejurul lui tot ce e viu pentru a-l trezi; dar în zadar. El se uita ţintă în vale, spre Dunăre, ca şi cum ar fi de piatră. Deodată, se ivi însă viaţă în trăsăturile feţei sale. Ochii începură a străluci, faţa i se roşi puţin. Cu braţele şi cu capul întinse, el a căutat să audă lătratul apropiat al câinilor şi sunetul tălăncelor. Acum vedea el bine oile lui cum veneau. Atunci, puse buciumul la buze pentru a le cânta de bună-vestire; dar numaidecât scăpă buciumul şi apucă inima cu mâinile şi strigând ''Mor'', Ionel pică la pământ fără suflare.

              Câinii lui ajunsese. Ei îi lingeau mâinile şi faţa. Veni şi Mioriţa lângă el şi strigă. Veniră şi ciobanii şi-l chemară pe nume. Ionel însă zăcea jos întins, cu un surâs ceresc pe faţa-i slabă, şi nu da nici un singur răspuns. Buciumul, care mai adineauri era încă însufleţit de suflarea lui, sta rupt în două. Jur-împrejur, nimic nu purta semnele luptelor tânărului voinic. Ciobanii îl înmormântară unde-l aflară, iar vârful muntelui îl numiră – Vârful cu dor.
                                      (povestea următoare - mâine seară...)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )